nocomments - ultimele știri

Miza centrală a dezbaterilor de astăzi este redeschiderea Strâmtorii Ormuz. În acest context, este avansată o propunere nouă — „deschisă pentru toți sau închisă pentru toți” — care, în actualele condiții, pare să ofere cea mai realistă și echilibrată soluție pentru depășirea crizei.

Europenii prinși între refuzul unui nou conflict și nevoia de a menține parteneriatul strategic cu Statele Unite încearcă să evite o deteriorare a relației transatlantice. Pentru Trump, lucrurile sunt simple. Răspunsul Europei este un test pentru securitatea continentului si a NATO

Un echilibru fragil, dar stabil a fost în Orientul Mijlociu- până în octombrie 2023, când logica întregii regiuni s-a fracturat. Iar din 28 februarie 2026, odată cu declanșarea bombardamentelor americano-israeliene asupra Iranului, acel echilibru s-a prăbușit definitiv.

În cadrul doctrinei Defa-e Mozaik („apărarea mozaic”), Iranul a înlocuit o comandă rigid centralizată cu o rețea de noduri semi-autonome, astfel încât decizii tactice precum lansări de rachete, roiuri de drone sau operațiuni navale pot fi luate local fără aprobarea directă a centrului.

Orientul Mijlociu traversează cel mai fluid și imprevizibil moment de la revoluția iraniană din 1979. Vechea ordine se erodează, iar noua arhitectură regională nu este încă definită. Într-un asemenea context, inclusiv scenariile care astăzi par improbabile rămân posibile.

Capacitatea Central Intelligence Agency și a Mossadului de a cunoaște cu precizie agenda și locația liderului suprem sugerează o breșă serioasă în sistemul iranian de contrainformații. Momentul inițial/esențial a fost eliminarea structurii guvernamentale iraniene.

Moartea lui Ali Khamenei în mijlocul unui război și al celui mai profund val de proteste din istoria Republicii Islamice a deschis o fereastră istorică. Dar ferestrele istorice nu rămân deschise la nesfârșit — și ceea ce se întâmplă în următoarele săptămâni și luni va determina forma Iranului

În timp ce sirenele continuă să sune în Tel Aviv și fumul se ridică deasupra Teheranului, lumea așteaptă să vadă dacă diplomația mai are vreun loc la masa negocierilor sau dacă 2026 va rămâne în istorie drept anul marelui război din Orientul Mijlociu.

S-a dat apelul, pentru cine a fost atent. Pendulul se mișcă pe noua direcție. Uniunea Europeană se întoarce cu fața la industrie, la producție, la considerente de business, la nevoia de a inova.

Confruntarea cu Iranul reprezintă una dintre cele mai importante decizii strategice ale administrației Trump. Alegerea între diplomație, descurajare și forță militară nu va afecta doar relațiile bilaterale, ci și echilibrul global de putere.

Reuniunile din marja Munich Security Conference au arătat că Europa accelerează adaptarea strategică într-un mediu de securitate tot mai instabil. „Nu vrem ca aliații noștri să raționalizeze un status quo defect, ci să îl privească în față și să îl repare alături de noi.” — Marco Rubio, München 2026

Aliații Statelor Unite se află astăzi în fața unui exercițiu de echilibristică fără precedent: menținerea proximității față de Washington fără a aluneca în servilism politic sau militar. Miza nu este doar diplomația, ci auto-protecția.

Toți ne dorim pacea în Ucraina, însă acest obiectiv nu poate fi separat de o înțelegere realistă a modului în care Kremlinul abordează negocierile cu Kievul. Actuala „fereastră” diplomatică este strâns legată de situația de pe front, unde luptele au intrat într-o fază de uzură

Noua Strategie Națională de Apărare a Statelor Unite pentru 2026 semnalează o recalibrare profundă a gândirii strategice americane, atât în ceea ce privește ierarhia amenințărilor, cât și raportul de responsabilitate dintre Washington și aliații săi

Elitele ruse privesc protestele de masă din Iran printr-o grilă de risc bine consolidată, centrată pe contagiunea mobilizării populare, posibila dezertare a elitelor și scenariul unei prăbușiri rapide a regimului. Ajutor rus este considerabil.

China și Rusia se opun public unei intervenții militare directe, dar la Teheran persistă temerea că Iranul ar putea deveni o simplă monedă de schimb în negocierile strategice dintre marile puteri, mai ales în contextul competiției globale cu Occidentul

La Anchorage s-a negociat, de fapt, o redesenare a sferelor de influență între Washington și Moscova. Urmează anul acesta la rând China (vor fi două întâlniri Trump cu Xi). Summitul a consfințit revenirea la o formă modernă a Doctrinei Monroe.

Europa trebuie să renunțe la rolul pasiv de beneficiar al umbrelei de securitate americane și să își asume responsabilitatea unui actor global matur, capabil să-și protejeze interesele, valorile și vecinătatea strategică

Dacă punem totul la un loc, soluția Europei la strategia de securitate a lui Trump arată așa: să accepte că umbrela americană nu mai e automată, să se comporte ca un actor strategic matur, să își apere propriul model politic în fața presiunilor culturale venite și din est, și din vest.

În 2025, Iranul trece printr-o schimbare semnificativă în arhitectura sa militară și strategică. Numirea generalului Mohammad Pakpour în funcția de comandant-șef al Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) marchează un moment crucial pentru regimul de la Teheran.

La noi discuția despre reducerea trupelor americane a devenit un pretext pentru o dezbatere despre locul României în lume, despre cine suntem și cât contăm. Peste tot în societate auzi comentarii.

Nu despre postul de radio Europa Liberă va fi vorba în acest articol. Totuși, se cuvine a fi menționată în context legendara companie de radiodifuziune creată de SUA în 1949, în primii ani ai Războiului Rece.

De peste trei decenii, relațiile dintre Statele Unite și Republica Belarus au fost un pendul între speranță și dezamăgire, între tentative de dialog și sancțiuni severe.

Noi, persoanele LGBT, așteptăm de la statul român puțin respect și asumare, respectiv ne dorim legalizarea parteneriatelor civile de urgență. Este lucrul corect, este o reconfirmare a statutului României în Europa, este o redare a demnității unei comunități întregi.

Orientul Mijlociu nu mai este cel de dinainte de 7 octombrie 2023. Hamas este mai slăbit ca oricând, Israelul se află într-o poziție de forță, iar statele arabe sunt tot mai implicate. Adevărata întrebare rămâne neschimbată: va reuși cineva să transforme acest moment de presiune și oportunitate?

Întrebarea-cheie a discuției propuse: Mai este posibilă rearanjarea politică a lumii, dorită de puterile revizioniste autocratice din Orient, sau apărarea ordinii mondiale actuale bazate pe reguli, susținută de democrațiile liberale din Occident, fără un mare război cinetic?

Nu a fost o surpriză pentru nimeni. Doar faptul că prim ministrul Bayrou a cerut el însuși votul de încredere, grăbindu-și astfel sfârșitul politic, poate fi o mică temă de discuție, un detaliu tactic.

Ce ne rămâne, în esență, după o zi atât de intensă și de complicată, cu idei și cuvinte atât de mari? Nici dezamăgire și resemnare, nici entuziasm și speranțe maximale. Realism și luciditate.

Când Mark Rutte, secretarul general al NATO, a afirmat, grandios și eroic, aproape „churchillian”, pe 9 iunie, că „acum suntem toți pe flancul estic”, lumea a luat declarația ca pe un gest diplomatic elegant, o formă de altruism contextual și de solidaritate simbolică.

Devine tot mai evident că Războiul lui Putin împotriva Occidentului ține de capacitatea de a purta lupta pe termen lung.

...asta vor trebui să spună diplomații României, în anii care vin.

Nicu și Marcel au inventat rotativa, băieții mari și mici din partide au aplaudat și au spus că e pentru stabilitatea noastră. Orice întrebare se punea, răspunsul era același: stabilitate. Și ne-au dat atâta stabilitate prin rotația cadrelor că poporul a votat de CCR a anulat. Tot pentru stabilitate

Ilie Bolojan nu este și nu poate fi mesianic. Dacă unii reușesc printr-o repetare continuă a numelui său să-i creeze această aură - vai, fără el nu se poate - e doar chestie de autohipnoză.

În esență, a venit vremea să dovedim că România nu este doar suma artificială, lipsită de credibilitate și relevanță internațională, între o populație dezbinată, în interiorul căreia colcăie ura și dorința de răzbunare, și un stat clientelar și inerțial, ci o națiune în sensul modern, solidar.

Să ne pregătim pentru alegeri: Primăria Capitalei. Bătălia va fi grea, inclusiv pentru desemnarea candidaților.

Până în anii 1980, conflictul orbital a trecut de la o preocupare teoretică la o demonstrație practică. Atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică au testat arme antisatelit. Racheta americană ASM-135, lansată de un F-15, a demonstrat capacitatea de a distruge sateliții aflați pe orbită.

Într-o perioadă în care spiritualitatea pare să fi fost înlocuită de zgomotul tehnologiei și de graba cotidianului, există locuri care nu doar că rezistă, dar înfloresc împotriva curentului.

În primele zile din ianuarie, am vorbit despre „cele trei Românii politice” și despre semnificațiile paradigmatice ale acestor opțiuni electorale clar conturate din 2025, pentru viitorul țării.

Revizionismul avansează rapid și demolează ordinea mondială (Pax Americana) de unde ne-am fi așteptat cel mai puțin.

Lucrurile nu arată bine, trebuie să fim lucizi și realiști.

Deși războiul din Ucraina nu este un simplu joc de cărți, merită să încercăm să facem un bilanț al mâinii tuturor, nu în ultimul rând pentru că așa va aborda Trump negocierile în timp ce trimișii săi se întâlnesc cu omologii ucraineni în Arabia Saudită.

Iată că a venit și vremea să discutăm lucrurile care păreau până mai ieri de neconceput. Imposibilul a devenit posibil. SUA preferă relația cu Rusia celei cu Europa.

A plecat. Este primul președinte al României care demisionează. În plină furtună prin care trece țara, președintele a spus sec „La revedere!” și a plecat. Auster, nemțește, fără lacrimi, fără pupat steagul, fără îngenucheri.

Până acum, Putin nu a obținut nimic în războiul care-i poartă numele. Chiar nimic. La trei ani de la marea invazie, Ucraina rezistă eroic și se îndreaptă spre o victorie strategică uriașă, cu adevărat istorică, în fața invadatorilor de la răsărit.

Între Marea Baltică și Marea Neagră, „istmul de 800 mile” al periferiei geopolitice inter-imperiale de care vorbea Halford J. Mackinder în 1904, în faimoasa sa teorie a „pivotului geografic al istoriei” stă în continuare cheia înțelegerii noii ordini de securitate a continentului nostru.

Astăzi a avut loc Congresul Extraordinar al Partidului Social Democrat prin care a fost consimțită susținerea, de către PSD, a candidaturii la alegerile prezidențiale din mai a lui Crin Antonescu. În mare, evenimentul a fost o formalitate, Crin Antonescu fiind confirmat cu ușurință.

Îndemnul din titlu este, de fapt, o reluare a titlului unui articol pe care l-am publicat cu trei zile înainte de șocul alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie anul trecut.

În epoca rețelelor sociale, precum și a inteligenței artificiale, amatorii au luat locul experților, dar și pe cel al cunoașterii tradiționale, iar specialiștii cu studii superioare nu mai dețin monopolul cunoașterii, fundamentat pe cercetare.

În timp ce noi discutam aprins, de ani buni, dacă și când sau cum ar putea începe, am început să observăm, ca atunci când ceața se ridică încet de pe culmi, că al Treilea Război Mondial se apropie, de fapt, de final.

Într-un colț de liniște din Pipera, unde lumea pare să-și piardă din tumultul zilnic, am descoperit un loc care emană o pace rar întâlnită: Biserica Sfânta Maria.

Până la urmă, totul a fost atât de clar, categoric, masiv, sec, „fără dramă”, încât puține ar mai fi de adăugat despre alegerile propriu-zise din 5 noiembrie.

De multe ori am spus, până acum, că vremea compromisului în acest război încă nu a venit. Și nu venise.

Uniunea Europeană a fost, este și va rămâne necesară și benefică pentru pacea și libertatea continentului sau cel puțin a țărilor membre, pentru democrație și statul de drept, pentru drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni.

Înainte de a desluși spre ce soluție de deblocare se îndreaptă democrația franceză după o vară agitată, se cuvin câteva scurte clarificări și explicații asupra unor aspecte specifice legate de sistemul constituțional, respectiv de criza politică începută în seara de 9 iunie.

Pe scurt: 1. Nu doar în contextul fierbinte al arșiței de vară, democrațiile occidentale par să fi ajuns în „punctul de fierbere”.

Este posibil ca descurajarea NATO să nu mai suficientă pentru Rusia, sau să nu mai fie credibilă, iar Occidentul trebuie să fie gata de luptă în câțiva ani.

A fost sau n-a fost „tsunami”? A fost zdrobită sau confirmată direcția UE din ultimii ani? A rezistat centrul politic sau nu? Depinde cum citim rezultatele.

Da, chiar seamănă. Cu cât îl vezi mai mult, cu atât îți dai seama mai clar ce dreptate au chinezii de rând, care probabil că îl văd zilnic la televizor, vrând-nevrând, asociind imaginile până la suprapunere.

Când ai cancer și începi să navighezi sistemul de sănătate din România, îți lipsește doar pecetea pe care toți s-o vadă imprimată în carnea ta. Pentru că, oricum, când articulezi cuvântul, ești deja mort în ochii lor.

fără imagine La apogeul ascensiunii sale belicoase, antioccidentale și antiliberale, revizionismul dictaturilor orientale va crea „lumea celor patru războaie”.