Diplomația română: între ambiție și irelevanță

Diplomația românească riscă să-și piardă influența tocmai prin abandonarea dialogului și a memoriei instituționale, transformând relația cu China într-un exemplu al felului în care Bucureștiul își poate arde singur punțile de care, într-o lume tot mai fragmentată, ar putea avea nevoie

Foto: ChatGPT

Al-Zayani: un invitat relevant într-o reuniune tot mai...singură!

M-am gândit dacă să scriu sau nu despre diplomația românească. Eu respect diplomații români de carieră cu care am lucrat sau pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. Oameni care și-au dedicat viața apărării interesului național al României, la fel ca militari.  De data aceasta la Reuniunea Anuală a Diplomației Române (RADR), niciun oficial occidental de rang înalt nu a fost în sală. Oare irelevanța în fața Occidentului a devenit politică de stat (!?)

Dacă privești însă seria reuniunilor în ansamblu, se vede foarte bine cum s-a schimbat politica externă românească. În anii 2012–2016 predomină NATO, Uniunea Europeană, Republica Moldova și Parteneriatul Estic. După 2014 intră puternic în scenă Ucraina și securitatea flancului estic. După 2022, Ucraina, Moldova și NATO devin aproape inevitabile.

Au existat ediții la care România a reușit să aducă la aceeași reuniune personalități cu o greutate politico-diplomatică considerabilă. În 2014, de exemplu, la București a venit Catherine Ashton — la acel moment Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și vicepreședinte al Comisiei Europene — alături de miniștrii de Externe ai Ucrainei, Georgiei și Republicii Moldova. În 2015 au participat patru miniștri de Externe, iar la alte ediții au fost prezenți reprezentanți de vârf ai UE, NATO și OSCE.

Așadar, lista invitaților poate fi folosită ca un indicator destul de interesant al capacității Bucureștiului de a convoca actori internaționali importanți.

Ediția din 2026 nu este, prin greutatea participării externe, una dintre cele mai puternice din istoria reuniunii. Invitatul special a fost Abdullatif bin Rashid Al-Zayani, ministrul de Externe al Bahrainului. Este un interlocutor important, mai ales în actualul context din Golf și din Strâmtoarea Hormuz, dar există precedente net superioare ca greutate politico-instituțională. Participarea   lui s-a facut prin video-conferință! Cu aceeași ocazie s-a semnat (tot virtual) un memorandum de înțelegere privind consultări politice între cele două ministere de externe. Ministrul egiptean Badr Abdelatty a transmis un mesaj video, nu a intervenit live ca Al-Zayani.

Trebuie să recunosc însă un lucru extrem de important în actualul context geopolitic. Există o ironie interesantă în alegerea invitatului special: Abdullatif bin Rashid Al-Zayani nu este deloc un diplomat oarecare venit dintr-un mic regat al Golfului.

Este general-locotenent în retragere, absolvent al Royal Military Academy Sandhurst și al unor prestigioase instituții militare americane. A urmat Command and General Staff College de la Fort Leavenworth, are un master în management logistic la Air Force Institute of Technology din Ohio și un doctorat în cercetări operaționale la Naval Postgraduate School din California. Este, așadar, un om cu o formație solidă în domeniul militar, al logisticii și al cercetării operaționale.

A fost șef al securității publice din Bahrain și, timp de aproape un deceniu, secretar general al Consiliului de Cooperare al Golfului. Cu alte cuvinte, înainte de a deveni unul dintre oamenii importanți ai diplomației din Golf, Al-Zayani a cunoscut regiunea și din interiorul sistemului său de securitate.

Mai există însă un element care îi conferă o greutate diplomatică aparte. Al-Zayani este unul dintre semnatarii Acordurilor Abraham. La 15 septembrie 2020, la Casa Albă, a participat la semnarea acordului care a normalizat relațiile dintre Bahrain și Israel. Omul invitat acum la București a fost, prin urmare, unul dintre actorii direcți ai uneia dintre cele mai importante reconfigurări diplomatice din Orientul Mijlociu din ultimii ani.

Există și o legătură interesantă cu Ucraina. În mai 2023, Al-Zayani a mers la Kiev și s-a întâlnit cu Volodimir Zelenski, devenind primul ministru de Externe al Bahrainului care vizita Ucraina de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, în 1992.

Toate acestea schimbă, într-o anumită măsură, perspectiva asupra prezenței sale la București. Într-un moment în care Hormuz-ul, Iranul, Israelul și securitatea energetică au redevenit probleme centrale pentru Europa, România a invitat un om care cunoaște această ecuație nu doar din briefinguri diplomatice, ci din interiorul sistemului politico-militar al Golfului.

Al-Zayani este, fără îndoială, relevant pentru România. Întrebarea incomodă este cât de relevantă mai este România pentru ceilalți. 

Pentru că diplomația nu se măsoară doar prin valoarea celui care acceptă invitația, ci și prin numărul și greutatea celor care consideră că merită să vină. Din această perspectivă, ministrul Bahrainului, chiar și prin video-conferință, nu este dovada irelevanței reuniunii, ci, paradoxal, reflectorul care o face mai vizibilă.

Problema ediției din 2026 nu este, așadar, că Al-Zayani ar fi un invitat lipsit de greutate. Dimpotrivă. Problema este că, în comparație cu alte ediții, pare prea singur în interveția sa video.

De la centrul Europei la periferia agendei diplomatice

Privită istoric, RADR a gravitat foarte puternic în jurul a patru cercuri: UE, NATO, Republica Moldova/Parteneriatul Estic și vecinătatea europeană. Germania, Polonia, Franța, Marea Britanie, Lituania, Slovacia, Ucraina, Moldova, Georgia, NATO, OSCE și instituțiile UE apar repetat.

Orientul Mijlociu a fost prezent — Iordania în 2015 și 2020, Egiptul în 2017 — dar nu a reprezentat centrul de greutate al reuniunii.

De aceea, alegerea ministrului de Externe al Bahrainului în 2026 trebuie citită mai degrabă tematic decât protocolar. Programul ediției include explicit o sesiune privind situația din Orientul Mijlociu și perspectivele post-conflict, alături de securitate, conectivitate și cooperare regională.

În contextul pe care îl analizăm — războiul cu Iranul, Hormuz, securitatea energetică și reconfigurarea relațiilor dintre SUA și statele Golfului — alegerea capătă logică. Bahrainul este mai puțin important prin dimensiunea sa și mult mai important prin geografia sa strategică în Golf.

Dacă vrem însă să măsurăm capacitatea actualei diplomații române de a convoca lideri externi, ediția 2026 trebuie comparată cu 2014–2016 și 2020, nu doar cu anul precedent. Din această perspectivă, există o diferență vizibilă între ambiția discursului despre creșterea profilului internațional al României și greutatea efectivă a participării externe la București.

Nicușor Dan le-a cerut diplomaților români o politică externă mai ambițioasă, mai prezentă și mai influentă. Numai că fotografia reuniunii spune, deocamdată, o poveste ceva mai modestă: după Catherine Ashton, miniștri europeni și lideri NATO, Bucureștiul îl are ca invitat special pe ministrul de Externe al Bahrainului.

Poate că România își propune să joace în liga mare deocamdată, însă, tribuna oficială pare mai ambițioasă decât lista invitaților.

Ambiția discursului și realitatea fotografiei de familie

Poate tocmai aici se află paradoxul primei diplomații a lui Nicușor Dan: președintele vorbește despre o Românie care trebuie să conteze mai mult exact într-un moment în care fotografia de familie sugerează că Bucureștiul trebuie mai întâi să recupereze o parte din influența pe care pretinde că vrea s-o proiecteze.

În diplomație, ca și în urbanism, nu este suficient să desenezi frumos planul general; trebuie să vezi și cine acceptă să vină la inaugurare.

Iar dacă ambiția declarată este ca România să devină un actor mai vizibil între Washington, Bruxelles, Kiev, Chișinău și Marea Neagră, reuniunea diplomaților oferă un prim test foarte simplu: cine vine la București atunci când Bucureștiul invită?

Deocamdată, răspunsul este mai modest decât discursul.

Nicușor Dan le-a cerut diplomaților să facă România mai vizibilă. Diplomația are însă această neplăcută particularitate: vizibilitatea nu se măsoară în numărul de discursuri despre relevanță, ci în numărul oamenilor relevanți care răspund invitației. La ce contacte a apelat ministrul de externe? Are sau nu? Măcar Kaja Kallas, fosta prim-ministră a Estoniei să fi fost invitată că tot suntem europeni. Funcția ei oficială este Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și vicepreședinte al Comisiei Europene, pentru mandatul 2024–2029. 

România și China: diplomația care își arde singură punțile

Exemplul cel mai clar al diplomației nostre rămane relația cu China. Ziua Republicii populare Chineze este pe 1 octombrie. Mă grăbesc să scriu un articol referitor la relația României cu China. De ce? Pentru că totala indiferență a autorității române actuale ne face rău. Dacă nu ați înțeles vă rog alocați câteva minute ca să citiți ce urmează.  Cu ocazia aniversării Zilei Naționale a Republicii Populare Chineze, merită făcut un bilanț al unei relații gestionate, în ultima perioadă, cu mai multă emoție decât substanță de către diplomația română.

Există puține relații bilaterale ale României construite pe o memorie instituțională atât de solidă precum cea cu Republica Populară Chineză și, în același timp, puține care să poată fi erodate atât de repede printr-un singur sezon de improvizație diplomatică.

Discursul oficial de la București vorbea într-un timp trecut, oarecare, pe bună dreptate, despre o „prietenie specială”, pentru că în spatele formulei există un fundal istoric real: sprijinul implicit acordat României de China în tensionatul august 1968, când Beijingul s-a distanțat public de linia Moscovei față de România lui Ceaușescu, dar și rolul de facilitator jucat de diplomația română în reluarea relațiilor dintre Washington și Beijing la începutul anilor ’70.

A fost unul dintre capitolele de aur ale politicii externe românești, construit cu migală de generații de diplomați de carieră. O moștenire pe care actuala conducere a Ministerului Afacerilor Externe pare să o fi primit fără să o și înțeleagă pe deplin.

Balanța comercială arată, desigur, o asimetrie reală. România exportă către China sub un miliard de dolari anual, în timp ce importurile sunt de aproape unsprezece ori mai mari. Dar tocmai de aceea o relație deja dezechilibrată economic are nevoie de mai mult tact diplomatic, nu de gesturi impulsive care riscă să transfere dezechilibrul și în plan politic.

Actualul ministru de Externe, Oana Țoiu, a recunoscut public această problemă și a vorbit despre necesitatea deschiderii pieței chineze pentru agricultura românească. Numai că discursul economic pragmatic a fost repede eclipsat de o serie de ieșiri publice care au ridicat întrebări despre maturitatea instituțională a ministerului pe care îl conduce.

Analiști și oameni cu experiență în relațiile externe, precum senatorul Petrișor Peiu, au spus-o fără menajamente, calificând situația drept o gafă „aproape unică în istoria diplomației noastre de după 1990”. Și nu este numai Petrișor întrebați foștii ambasadori români și vă veți lamuri. Ei au bunul simț să nu facă scandal sau mă rog să nu scotă ...capul.

Parada de la Beijing și momentul în care diplomația a devenit politică internă

Punctul culminant a fost, fără îndoială, episodul din septembrie anul trecut, legat de parada militară organizată la Beijing pentru comemorarea a optzeci de ani de la capitularea Japoniei.

Prezența acolo a doi foști premieri români, Adrian Năstase și Viorica Dăncilă, putea fi privită, în esență, ca un gest de continuitate diplomatică. Doi oameni care au condus Guvernul României, cunoscuți la Beijing, mențineau un canal de dialog într-un moment în care relația oficială părea înghețată la nivelul discursului politic. Ambasadorul nostru a lipsit din peisaj. De ce doamna Țoiu nu le dați voie să meargă nici măcar la întâlnirile la care sunt invitați? Acolo nu că sunt de la securitate, acolo nu că sunt de la partid. Atunci unde….în curtea ambasadei? Există, de altfel, un moment pe care diplomația română de astăzi ar face bine să nu-l uite. La 23 august 1968, la numai două zile după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia și într-un moment în care Bucureștiul se temea că ar putea urma la rândul său, premierul chinez Zhou Enlai — Ciu En-lai, cum îl cunoștea atunci publicul românesc — a venit personal la recepția organizată de Ambasada României la Beijing. După consultarea cu Mao Zedong, Zhou a ales acel cadru pentru a transmite unul dintre cele mai puternice mesaje externe de sprijin primite atunci de București: China susținea România în apărarea independenței și suveranității sale în fața unei eventuale intervenții străine. Nu era o simplă politețe diplomatică. În atmosfera aproape insuportabilă a acelui august, cu trupe sovietice și ale aliaților Moscovei în jurul frontierelor românești, prezența premierului chinez la Ambasada României transforma recepția de 23 August într-o declarație geopolitică. Beijingul transmitea Moscovei că România nu era singură.

Va spun așa doamna Țoiu: un actor diplomatic experimentat ar fi putut măcar să evalueze utilitatea acestui capital relațional acumulat în peste două decenii de contacte directe la vârf. Năstase a fost premierul care a construit, la propriu, parteneriatul strategic cu Beijingul, iar Dăncilă a continuat această linie de dialog constant.

Dumneavoastră stimată doamnă Oana Țoiu ați ales însă confruntarea publică sau mă rog o atitudine sfidătoare la adresa celei de-a doua mari puteri economice globale.

Ministrul Țoiu a ales însă confruntarea publică, acuzându-i pe cei doi foști premieri că se «gudură pe lângă agresor» — referirea fiind explicit la Vladimir Putin și la Rusia, nu la China — și reproșându-le faptul că au acceptat să apară la Beijing într-un cadru în care liderul rus ocupa un loc lângă liderul chinez președintele Xi. Mai gravă decât duritatea verbală a fost însă decizia instituțională care a urmat: refuzul ca vreun reprezentant, fie și diplomat de carieră, al Ambasadei României la Beijing să participe la un eveniment la care România fusese invitată oficial. Nu mai vorbim de mesajul dat cu ocazia Zilei Naționale din 2025.

Jurnalistul Claudiu Giurgea a numit decizia „o gafă teribilă din punct de vedere diplomatic” față de al doilea partener comercial al țării, iar senatorul PSD Daniel Zamfir a rezumat sentimentul multor observatori avizați într-o formulă mult mai simplă: așa ceva „nu se face”, indiferent de contextul geopolitic tensionat.

Este greu de găsit, în ultimele trei decenii de politică externă românească, un precedent în care o ambasadă a României să-și retragă propriii angajați de la un eveniment oficial la care fusese invitată explicit doar pentru a transmite un mesaj moral ale cărui destinație și efect concret rămân neclare.

Cu siguranță, Beijingul nu pare să fi fost impresionat. La numai câteva luni distanță, China continua calm negocierile comerciale cu Bucureștiul.

Problema consecvenței

Nici inconsecvența personală a ministrului nu a trecut neobservată.

Fosta ministră a Justiției Ana Birchall a readus în atenția publică o postare a Oanei Țoiu din 2014, din perioada în care aceasta activa în mediul de afaceri și anunța, fără vreo reținere specială, participarea la un eveniment de business la Moscova — la numai două luni după anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia. Cum doamna Țoiu ați fost la Moscova? Aoleu! Pe 8 aprilie 2014, Oana Țoiu a anunțat pe Twitter/X că pleca la Moscova: „Spre Moscova pentru un workshop de Social Business Models la #SIA”. Mai există un detaliu interesant: 2014 nu a fost singura ei deplasare în Rusia. Țoiu a declarat că, în perioada studenției și a implicării în AIESEC, participase la conferințe în Rusia în 2007, 2008 și 2009.

Contrastul este dificil de ignorat.

Aceeași persoană care astăzi condamnă cu asprime contactele instituționale cu un partener comercial major nu părea să manifeste, cu un deceniu în urmă, aceeași ezitare în privința propriilor relații de afaceri cu Rusia post-Crimeea. Rusia ocupase la vremea aceea Crimeea prin forță!

Diferența dintre principiu și oportunitatea politică pare, în acest caz, mai degrabă dependentă de momentul biografic decât de existența unei convingeri constante.

Capitalul diplomatic nu se construiește într-un mandat

Discrepanța devine cu atât mai vizibilă dacă privim, prin comparație, carierele publice ale lui Adrian Năstase și Vioricăi Dăncilă, care oferă un exemplu de continuitate rar întâlnit în politica externă românească postdecembristă.

Năstase a fost artizanul construirii parteneriatului strategic informal cu Beijingul încă din perioada în care conducea guvernul, într-un moment în care puțini politicieni est-europeni priveau China drept un partener de asemenea anvergură.

Dăncilă, la rândul ei, a menținut aceste contacte pe parcursul mandatului său, într-o perioadă în care politica externă românească suferea deja de o coerență tot mai redusă.

Faptul că amândoi continuă, în calitate de foști demnitari, să fie primiți la nivel înalt la Beijing spune mai puțin despre presupusa lor lipsă de loialitate față de România — acuzație pe care nimeni nu a demonstrat-o concret — și mult mai mult despre capitalul de încredere acumulat în timp în ochii unui partener care valorizează relațiile personale de lungă durată mai mult decât rotația rapidă a miniștrilor de la București.

În relația cu China, memoria contează! 

La începutul anilor ’70, în timpul apropierii dintre China și Statele Unite, Zhou Enlai ar fi fost întrebat ce părere are despre consecințele Revoluției Franceze din 1789. Răspunsul său ar fi fost: „Este prea devreme pentru a spune.”

Beijingul are o memorie diplomatică mult mai lungă decât ciclul electoral românesc.

O aniversare care ar trebui să oblige Bucureștiul la reflecție

Anul acesta, aniversarea Zilei Naționale a Republicii Populare Chineze — 1 octombrie, marcând șaptezeci și șapte de ani de la proclamarea regimului de la Beijing — vine într-un moment în care diplomația română ar avea nevoie, poate mai mult decât oricând, tocmai de experiența și contactele instituționale pe care foști demnitari precum Năstase și Dăncilă le-au cultivat de-a lungul timpului.

Nu de gesturi de ruptură simbolică destinate să demonstreze puritate morală în fața electoratului intern.

China rămâne un partener comercial de mare anvergură și, dincolo de economie, un actor global ale cărui poziții privind securitatea regională merită urmărite și angajate diplomatic. Inclusiv reacțiile Beijingului, oricât de prudente, la incidentele cu drone produse la granița României justifică menținerea unui dialog constant, nu o izolare punitivă decisă sub impulsul unui moment de indignare publică.

Miza depășește cu mult disputa politică internă provocată de o fotografie.

România se află într-o poziție de expunere directă pe flancul estic al NATO, resimțită concret prin incidentele repetate cu drone rusești în apropierea frontierei de pe Dunăre. Exact într-un asemenea context, o diplomație matură ar încerca să păstreze cât mai multe canale deschise și să folosească fiecare punte de dialog disponibilă, inclusiv pe cele construite anterior de oameni care au experiență reală în relația cu Beijingul.

O ministră de Externe care preferă confruntarea simbolică în locul continuității instituționale riscă să lase România, tocmai într-un moment de vulnerabilitate, cu mai puține opțiuni diplomatice decât ar avea nevoie.

Nu pentru că partenerii ar lipsi.

Ci pentru că unele dintre punțile către ei au fost ținute, cu bună știință, la distanță.

Post-scriptum: atenție nu este vorba despre Năstase sau Dăncilă

Nimic din cele de mai sus nu trebuie citit ca o apologie a lui Adrian Năstase sau a Vioricăi Dăncilă. Nu aceasta este intenția acestor rânduri.

Fac această precizare pentru că, în lumea noastră mioritică, există destui „intelectuali” care sar imediat în sus când apare PSD și, mai ales, când este pomenit Adrian Năstase. Inclusiv Traian Băsescu l-a considerat, din câte îmi amintesc, cel mai bun prim-ministru, într-un interviu din decembrie 2009, la faimoasa, pe atunci, televiziune OTV a lui Dan Diaconescu.

Dar miza reală este acum alta.

România pare să fi ales, exact într-un moment în care marile puteri își recalibrează raporturile cu Beijingul, direcția opusă.

La Washington, administrația Trump a mers în cursul acestui an spre o apropiere pragmatică de China. Summitul de la Beijing din mai, cadrul de „stabilitate strategică” convenit între cei doi președinți, revenirea schimburilor agricole la nivelurile de dinainte de 2025 și vizita de stat a lui Xi Jinping în Statele Unite, anunțată pentru toamnă, indică limpede direcția în care bate vântul la nivel global.

În acest peisaj, gestul Bucureștiului de a ”rupe”, fie și simbolic, o relație construită vreme de decenii — și cu un stat care a oferit României un sprijin real în momente importante ale istoriei sale recente — pare mai degrabă o mișcare împotriva curentului decât una sincronizată cu acesta.

Scriu aceste rânduri și cu pretenția, poate nu nefondată, de fost consul la Shanghai, de a cunoaște ceva mai bine decât media realitățile din teren ale acestei relații. Citiți  cartea mea de memorii ”Marea aventură diplomatică -China” și veți înțelege mai bine ce însemnă o superputere.

Și tocmai de aceea concluzia mea este una simplă: diplomația nu înseamnă să-ți placă interlocutorul și nici să-i împărtășești regimul politic, valorile sau interesele. Înseamnă să păstrezi deschise canalele prin care îți poți apăra propriile interese atunci când ai nevoie de ele. Marile puteri își permit uneori luxul gesturilor simbolice. Statele de dimensiunea României își permit mult mai rar luxul de a-și arde singure punțile.

Cu acest gând, la mulți ani prietenilor chinezi, cu ocazia Zilei Naționale a Republicii Populare Chineze, care urmează în luna octombrie.