Ankara ocupă strategic Mediterana: bătălia pentru Libia

Libia ar putea intra într-o nouă etapă politică, iar unul dintre cele mai interesante semnale nu vine de la Tripoli sau Benghazi, ci de la Ankara. Întâlnirea șefului serviciului turc de informații, Ibrahim Kalin, cu o delegație libiană de rang înalt arată că Turcia încearcă să își redefinească rolul într-o țară în care, până nu demult, fusese asociată fără echivoc uneia dintre taberele conflictului. Ankara nu mai vrea să rămână doar garantul militar al puterii de la Tripoli. Vrea să devină unul dintre arbitrii reconcilierii dintre vestul și estul Libiei.

Ankara încearcă să transforme reconcilierea dintre Tripoli și Benghazi într-o nouă arhitectură de influență în Mediterana

Schimbarea este importantă tocmai pentru că Turcia a fost unul dintre actorii care au influențat decisiv războiul libian. Intervenția sa militară în sprijinul guvernului de la Tripoli a contribuit la oprirea ofensivei mareșalului Khalifa Hifter asupra capitalei și la schimbarea raportului de forțe înaintea armistițiului din 2020. Ani la rând, Ankara și Benghazi s-au aflat practic de părți opuse ale frontului.

Acum, aceeași Turcie încearcă să vorbească cu ambele Libii.

Iar acest viraj nu este doar diplomatic. În spatele lui se află interese militare, economice, energetice și maritime care depășesc cu mult frontierele libiene.

De la război la negocierea puterii

Delegația sosită la Ankara a fost una suficient de importantă pentru a indica faptul că nu era vorba despre o vizită de rutină. Din ea au făcut parte adjunctul ministrului Apărării din Guvernul Unității Naționale, Abdulsalam al-Zoubi, consilierul pentru securitate națională Ibrahim Dbeibeh și ministrul de Interne Emad Trabelsi.

Oficialii libieni au discutat separat cu Ibrahim Kalin, cu ministrul turc de Interne, Mustafa Ciftci, și cu ministrul de Externe, Hakan Fidan. Pe agenda anunțată public s-au aflat evoluțiile politice și de securitate din Libia, situația regională, cooperarea bilaterală și, mai ales, modalitățile prin care poate fi păstrată stabilitatea țării.

Mesajul transmis de Kalin a fost explicit: Turcia va continua să susțină unitatea teritorială și politică a Libiei și eforturile de reunire a administrațiilor din est și vest într-un singur cadru național.

Formularea poate părea una diplomatică. În realitate, spune mult despre schimbarea strategiei turce.

Ankara acceptă implicit că ordinea libiană nu mai poate fi construită exclusiv în jurul partenerilor săi tradiționali de la Tripoli. Khalifa Hifter și structurile de putere din est nu mai sunt tratate doar ca adversari care trebuie limitați, ci ca actori fără de care o formulă politică durabilă devine imposibilă.

Această schimbare coincide cu accelerarea inițiativei americane pentru reunificarea celor două tabere.

Washingtonul încearcă să pună cele două Libii la aceeași masă

Administrația Trump și-a intensificat în ultimele luni implicarea în dosarul libian. Omul central al acestei operațiuni diplomatice este Massad Boulos, consilierul președintelui pentru afaceri arabe și africane.

În iulie, Boulos a făcut practic naveta între cele două centre de putere libiene. La 6 iulie s-a întâlnit în Malta cu reprezentanți ai taberelor rivale. O zi mai târziu era la Tripoli, pentru discuții cu premierul Abdul Hamid Dbeibah, iar pe 8 iulie s-a deplasat la Benghazi pentru întâlnirea cu Khalifa Hifter. Pe 27 iulie a urmat o nouă discuție cu Dbeibah.

Diplomația americană încearcă astfel să transforme o realitate militară înghețată într-un compromis politic.

Libia continuă să existe, în practică, sub forma a două sisteme de putere. În vest se află guvernul condus de Dbeibah, cu sediul la Tripoli și recunoscut internațional. În est și într-o mare parte a sudului domină structurile asociate lui Khalifa Hifter și Armatei Naționale Libiene.

Niciuna dintre tabere nu a reușit să o elimine pe cealaltă.

După ani de confruntări, întrebarea nu mai este cine poate cuceri întreaga Libie, ci dacă cele două centre de putere pot fi convinse să împartă statul.

Potrivit formulei americane relatate în presă, Dbeibah — sau eventual o rudă apropiată — ar putea păstra funcția de premier, în timp ce Saddam Hifter, fiul lui Khalifa Hifter și unul dintre oamenii în ascensiune ai taberei estice, ar urma să conducă un nou consiliu prezidențial sau executiv.

Ar fi o soluție pragmatică.

Dar și una profund controversată.

Criticii ei avertizează că un asemenea compromis nu ar democratiza Libia, ci ar instituționaliza împărțirea puterii între familiile Dbeibah și Hifter. În locul unei tranziții politice spre alegeri și instituții reprezentative, țara ar putea obține un pact între două elite care controlează deja principalele pârghii ale statului.

Pacea ar putea veni astfel înaintea democrației — și poate chiar în detrimentul ei.

Primul test: banii

Există totuși un precedent care sugerează că cele două tabere pot coopera atunci când interesele sunt suficient de puternice.

La 11 aprilie, autoritățile din est și vest au aprobat un cadru comun pentru cheltuielile publice din 2026, în valoare de aproape 190 de miliarde de dinari libieni.

A fost primul acord național de acest fel dintre administrațiile rivale din 2013.

Importanța lui depășește contabilitatea.

Într-o țară în care controlul asupra veniturilor petroliere, bugetului și instituțiilor financiare a fost ani întregi parte a conflictului, acceptarea unei formule comune de cheltuieli arată că există cel puțin posibilitatea construirii unor mecanisme naționale înaintea unei reunificări politice complete.

Washingtonul a prezentat acordul drept un prim pas spre reunificarea instituțiilor statului.

Turcia pare să fi ajuns la aceeași concluzie: dacă reconcilierea începe să capete substanță, Ankara trebuie să fie prezentă de la început, nu să intre în joc după ce regulile au fost deja stabilite.

De ce Turcia are nevoie de Benghazi

Aici se află adevărata schimbare.

Pentru Ankara, apropierea de estul Libiei nu reprezintă o renunțare la Tripoli. Este o extindere a strategiei.

Turcia rămâne unul dintre principalii susținători ai guvernului din vest, are relații militare, economice și politice construite în ani de cooperare și dispune de o prezență pe care nu are niciun motiv să o abandoneze.

Dar tocmai succesul acestei politici a creat o limită: influența turcă risca să rămână puternică într-o jumătate de Libie și contestată în cealaltă.

Ankara încearcă acum să depășească această problemă.

Dacă poate menține relația privilegiată cu Tripoli și, simultan, normaliza relația cu Benghazi, Turcia se transformă din aliatul unei tabere într-un actor pe care ambele părți trebuie să îl consulte.

Pentru o putere regională, diferența este enormă.

Este diferența dintre participarea la joc și influențarea regulilor lui.

Adevărata miză se află și pe mare

În spatele reconcilierii politice se află însă una dintre cele mai importante mize strategice ale Turciei: acordul maritim semnat cu guvernul de la Tripoli în 2019.

Prin acel document, Ankara și Tripoli au trasat o delimitare a zonelor maritime care permite Turciei să revendice drepturi asupra unor spații potențial bogate în resurse energetice din Mediterana de Est.

Pentru Ankara, acordul este o piesă centrală a strategiei sale maritime.

Pentru Grecia, este inacceptabil.

Atena susține că delimitarea turco-libiană ignoră drepturile maritime generate de insulele grecești și interferează cu propriile sale revendicări. Astfel, un acord semnat între Turcia și guvernul de la Tripoli a devenit parte a competiției geopolitice mai largi pentru Mediterana de Est.

Problema Ankarei este că documentul poartă încă vulnerabilitatea politică a divizării Libiei.

Parlamentul din est a început să discute posibilitatea ratificării sale, dar până acum nu a făcut pasul decisiv.

De aici interesul turc pentru Benghazi.

O reconciliere cu autoritățile estice și, eventual, acceptarea acordului de către instituțiile de acolo ar transforma radical poziția Ankarei. Documentul nu ar mai putea fi prezentat la fel de ușor drept produsul unei înțelegeri cu o singură jumătate a Libiei.

Ar dobândi o legitimitate libiană mult mai largă.

Prin urmare, când Ankara vorbește despre „unitatea Libiei”, vorbește despre stabilitatea unui stat nord-african, dar și despre propriile sale interese maritime.

Cele două obiective nu se exclud.

Se completează.

Turcia nu mai pariază pe un singur câștigător

Strategia reflectă și o lecție învățată în ultimii ani de Ankara în Orientul Mijlociu și Africa de Nord: alianțele exclusive pot deveni costisitoare atunci când războaiele nu produc un câștigător.

Libia este exemplul perfect.

Hifter nu a cucerit Tripoli.

Tripoli nu a eliminat puterea lui Hifter din est.

Rezultatul este o țară în care actorii externi trebuie fie să continue să finanțeze rivalitatea, fie să învețe să discute cu ambele tabere.

Turcia a ales a doua variantă.

Această abordare îi permite să își protejeze investițiile deja făcute în vest fără să rămână blocată într-o confruntare permanentă cu estul.

Și mai există un avantaj.

Dacă procesul american reușește, Ankara poate spune că a contribuit la reconciliere. Dacă eșuează, Turcia își păstrează relațiile cu Tripoli și, între timp, construiește canale suplimentare spre Benghazi.

Este o strategie cu mai multe ieșiri.

Washington și Ankara: aceeași destinație, interese diferite

În acest moment, interesele Statelor Unite și Turciei par să se suprapună.

Washingtonul dorește reducerea fragmentării politice și instituționale a Libiei. Ankara are nevoie de o Libie suficient de stabilă pentru ca acordurile sale militare, economice și maritime să supraviețuiască schimbărilor de guvern și raporturilor de forțe.

Dar obiectivele nu sunt identice.

Pentru Statele Unite, reunificarea Libiei este în primul rând o problemă de stabilitate regională și de reconstrucție instituțională.

Pentru Turcia, este și o problemă de putere.

O Libie reunificată în care Ankara păstrează accesul atât la Tripoli, cât și la Benghazi ar consolida poziția turcă în Africa de Nord, în Mediterana Centrală și în competiția pentru resursele energetice offshore.

Iar dacă acordul maritim din 2019 ar obține o legitimitate politică mai largă, consecințele ar depăși imediat Libia.

Ele s-ar simți la Atena, în relațiile Turciei cu Uniunea Europeană și în întreaga ecuație energetică a Mediteranei de Est.

Libia rămâne însă o pace între oameni înarmați

Există un motiv pentru care optimismul trebuie păstrat sub control.

Instituțiile pot fi reunificate pe hârtie. Bugetele pot fi armonizate. Funcțiile pot fi împărțite.

Dar puterea libiană continuă să fie susținută de arme.

Atât tabăra din vest, cât și cea din est dispun de structuri militare, rețele economice și patronaje politice care au crescut tocmai din fragmentarea statului. Reunificarea reală ar însemna nu doar distribuirea funcțiilor, ci și răspunsuri la întrebări mult mai dificile: cine controlează forțele armate, cine comandă structurile de securitate, cine administrează veniturile petroliere și cine decide asupra prezenței militare străine?

Fără rezolvarea acestor probleme, Libia poate obține un guvern comun fără să obțină neapărat un stat comun.

Iar formula Dbeibah-Hifter conține propriul risc.

Dacă reunificarea devine doar o împărțire negociată a puterii între două familii, conflictul poate fi înghețat fără ca sursele lui să dispară.

Ankara vrea să fie acolo în ziua în care Libia se va reuni

Tocmai de aceea întâlnirea lui Ibrahim Kalin cu delegația libiană are o semnificație mai mare decât lasă să se vadă protocolul diplomatic.

Șeful informațiilor turce nu discută doar despre stabilitatea unei țări aflate la peste o mie de kilometri de Ankara.

Turcia încearcă să se poziționeze pentru Libia de după divizare.

Până acum câțiva ani, politica turcă putea fi rezumată simplu: apărarea Tripoliului împotriva lui Hifter.

Astăzi ecuația este diferită: păstrarea Tripoliului, deschiderea Benghaziului și transformarea relației cu ambele centre de putere într-o pârghie strategică.

În acest sens, Ankara nu abandonează vechea politică.

O depășește.

Turcia pare să fi înțeles că, după ani în care puterile străine au încercat să câștige Libia susținând una dintre tabere, următoarea etapă va aparține celui care reușește să vorbească cu amândouă.

Iar pentru Ankara, premiul nu este doar influența asupra viitorului guvern libian. Este posibilitatea de a transforma reconcilierea dintre Tripoli și Benghazi într-o consolidare a propriei poziții în Mediterana.

De aceea, adevărata întrebare nu este dacă Turcia susține reunificarea Libiei.

O susține.

Întrebarea este ce fel de Libie reunificată va rezulta și cât de mult din noua ei arhitectură politică, militară și maritimă va purta amprenta Ankarei.