Geopolitica strangulării-criza petrolului se adâncește

Pe măsură ce Hormuz și Bab al-Mandeb devin fronturi ale aceluiași conflict, războiul se mută din tranșee pe rutele prin care circulă energia și economia lumii.

Imagine realizată cu ajutorul AI

Mărturisire de gratitudine, pe fondul unei lumi tot mai instabile

Sunt militar și nu pot să trec impasibil peste evenimentele cu drone din zilele acestea. Am o observație sau o mărturisire, dacă vreți să-i spuneți așa , la începutul materialului de astăzi. Pentru prima dată de la înființarea Poliției Aeriene românești, un tânăr căpitan al Forțelor Aeriene Române — care nu are mai mult de 28 de ani și a cărui identitate Ministerul Apărării Naționale a decis, din motive de securitate operațională, să nu o facă publică — a dus la îndeplinire, în interval de mai puțin de 24 de ore, două misiuni de interceptare reușite la manșa aceluiași avion F-16: doborând, vineri, 24 iulie, o primă dronă de tip Shahed deasupra unei zone nelocuite din apropierea localității Padina, județul Buzău, iar apoi, sâmbătă dimineață, o a doua dronă intrată ilegal în spațiul aerian național, în apropierea graniței cu Ucraina, în zona Sfântu Gheorghe.

Alături de el, în ambele misiuni, s-a aflat același coleg, cu gradul de locotenent și de vârstă apropiată, care i-a oferit sprijinul necesar din carlingă, precum și ofițerii tineri care au coordonat de la sol operațiunile de interceptare. Dincolo de precizia tehnică a executării — angajarea țintei doar după identificare vizuală certă și în condiții care au exclus orice risc pentru populație și infrastructură —, gestul acestor militari, pe care șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, i-a numit „minunați" și pentru care a exprimat dorința unei decorații naționale, merită recunoscut ca un act de sânge rece și profesionalism într-un moment în care spațiul aerian al flancului estic al NATO a încetat să mai fie o abstracție doctrinară și a devenit un teren de confruntare zilnică. Felicitări acestor tineri militari, ale căror reflexe și disciplină au apărat, la propriu, cerul și cetățenii României!

Războiul celor două strâmtori

Războiul din Golf pare să deschidă, în aceste zile, un al doilea front maritim. În timp ce atenția lumii rămâne concentrată asupra strâmtorii Hormuz, o altă arteră vitală a comerțului mondial începe să intre în aceeași logică a confruntării: Bab al-Mandeb, poarta sudică a Mării Roșii.

Primele informații urmărite de Institutul pentru Studiul Războiului și Critical Threats Project indică un posibil atac al houthilor asupra a două petroliere saudite, pe 22 iulie. Episodul vine la numai o zi după ce surse apropiate grupării anunțaseră finalizarea desfășurării de rachete și drone în apropierea strâmtorii Bab al-Mandeb, potrivit Joint Maritime Information Center.

Semnalul transmis navigației comerciale este greu de ignorat. Blocada porturilor saudite, declarată de houthi pe 20 iulie, a început deja să schimbe comportamentul companiilor maritime. Cel puțin șapte nave și-au modificat cursul pentru a evita strâmtoarea, iar Forța Navală a Uniunii Europene a avertizat, pe 22 iulie, navele comerciale asociate Statelor Unite, Israelului sau Arabiei Saudite să evite Marea Roșie și Golful Aden.

Cifrele arată cât de repede poate frica să golească o rută maritimă chiar înainte ca blocada să devină efectivă. Traficul prin Bab al-Mandeb a scăzut de la 64 de nave în intervalul 20–21 iulie la numai 30 în următoarele 24 de ore. Practic, s-a înjumătățit într-o singură zi. Faptul că petrolierul Xin Long Yang, care evitase inițial zona, a revenit ulterior spre strâmtoare arată însă că houthii nu au instituit, cel puțin deocamdată, un baraj naval propriu-zis. Au reușit însă ceva aproape la fel de important: să introducă suficientă incertitudine încât armatorii să înceapă singuri să se retragă.

În războiul maritim modern, uneori nici nu trebuie să închizi fizic o strâmtoare. Este suficient să convingi companiile că traversarea ei a devenit prea periculoasă.

Retorica houthilor urmează un tipar cunoscut încă din 2023: „ochi pentru ochi”, „blocadă pentru blocadă”. Purtătorul de cuvânt militar Yahya Saree a prezentat noua campanie drept un răspuns la ceea ce gruparea descrie ca fiind un asediu saudit de peste un deceniu asupra porturilor și aeroporturilor Yemenului. La rândul său, oficialul houthi Abdul Salam Salah a susținut că obiectivul este ridicarea completă a acestei blocade și eliberarea prizonierilor grupării.

Riadul respinge acuzațiile și promite să ia „toate măsurile necesare” pentru protejarea navelor saudite. Formula este suficient de largă pentru a lăsa deschise mai multe opțiuni, inclusiv una militară. Există și precedente. Între 2019 și 2024, coaliția arabă condusă de Arabia Saudită a anunțat în repetate rânduri interceptarea unor ambarcațiuni-capcană houthi îndreptate spre nave comerciale.

De această dată însă, contextul este mult mai periculos. Arabia Saudită nu se confruntă doar cu o amenințare izolată în Marea Roșie, ci cu posibilitatea ca două dintre principalele ieșiri maritime ale petrolului din regiune să fie amenințate simultan.

Presa israeliană a plasat deja evenimentele într-o asemenea perspectivă. The Jerusalem Post interpretează ofensiva houthi ca pe o extindere a presiunii exercitate de Iran asupra comerțului mondial dincolo de Golful Persic. În această lectură, ceea ce se întâmplă la Bab al-Mandeb nu poate fi separat complet de confruntarea din Hormuz. Cele două strâmtori devin părți ale aceleiași ecuații strategice: dacă una este blocată și cealaltă devine prea periculoasă pentru navigația comercială, întreaga arhitectură energetică a regiunii începe să se clatine.

The Times of Israel a relatat, la rândul său, avertismentul coaliției arabe că va răspunde „cu forța” amenințărilor houthi, precum și informațiile potrivit cărora navele care tranzitează regiunea primesc deja avertismente radio din partea grupării. Din acel moment, amenințarea nu mai rămâne doar într-un comunicat politic. Intră direct pe puntea navelor comerciale și în calculele celor care trebuie să decidă dacă mai traversează sau nu zona.

Pe același fundal, premierul Benjamin Netanyahu a folosit mesajul său de Tisha B'Av pentru a vorbi despre „prețul teribil al urii și dezbinării” și pentru a susține că Israelul a împiedicat, „prin eforturi comune”, distrugerea „celui de-al Treilea Templu”. Dincolo de încărcătura religioasă și simbolică a formulei, mesajul reflectă nevoia conducerii israeliene de a proiecta unitate într-un moment în care numărul fronturilor regionale continuă să crească.

Pentru Arabia Saudită, problema este însă mult mai concretă și se măsoară în milioane de barili.

Riadul ar fi redirecționat deja aproximativ 70% din exporturile sale energetice prin Marea Roșie pentru a reduce dependența de ruta prin Hormuz, afectată de războiul dintre Statele Unite, Israel și Iran. Tocmai de aceea, amenințarea asupra Bab al-Mandeb lovește în singura mare alternativă pe care Arabia Saudită încerca să se bazeze.

Ruta de rezervă riscă să devină, la rândul ei, front.

Dacă Hormuzul și Bab al-Mandebul sunt perturbate simultan, nu mai vorbim despre o problemă locală a navigației din Orientul Mijlociu. Vorbim despre o criză capabilă să lovească direct piața mondială a energiei. Estimările citate în presa regională vorbesc despre aproximativ un sfert din aprovizionarea globală cu petrol și gaze care ar putea fi expusă dacă cele două strâmtori ar rămâne blocate în paralel.

Aceasta este adevărata forță a geografiei în acest război. Iranul și aliații săi nu trebuie să controleze oceanele. Nici măcar nu trebuie să dispună de o flotă capabilă să rivalizeze cu cea americană. Este suficient să amenințe câteva puncte înguste prin care economia mondială este obligată să treacă.

Iar Bab al-Mandeb este unul dintre ele.

Egiptul știe deja cât costă transformarea Mării Roșii într-o zonă de risc. Atacurile houthi asupra navigației au lovit puternic Canalul Suez, una dintre principalele surse de venit ale statului egiptean. Potrivit Autorității Canalului Suez, veniturile anuale au scăzut de la nivelul record de 10,25 miliarde de dolari în 2023 la numai 3,99 miliarde în 2024. Președintele Abdel Fattah al-Sisi a estimat pierderile cumulate la aproximativ nouă miliarde de dolari în doi ani.

În 2026 apăruseră primele semne ale unei reveniri. Șeful Autorității Canalului Suez, Osama Rabie, vorbea despre venituri de 449 de milioane de dolari în prima parte a anului. Dar această revenire rămâne fragilă. Dacă amenințarea houthi determină din nou marile companii maritime să ocolească Marea Roșie, lovitura se va transmite inevitabil spre Suez.

Un atac în apropierea Yemenului poate produce astfel pierderi economice la Cairo, poate ridica prețurile transportului în Europa și poate afecta costul energiei la mii de kilometri distanță. Aceasta este mecanica unui război purtat în punctele de strangulare ale economiei globale.

Contextul regional face situația și mai complicată. Evaluările ISW-CTP descriu o confruntare în care Statele Unite lovesc tot mai multe obiective iraniene, inclusiv ținte aflate dincolo de sudul țării. Printre acestea s-ar afla și complexul militar Parchin, din apropierea Teheranului, asociat producerii unor tipuri avansate de muniție.

În Liban, Hezbollah încearcă, în paralel, să transforme tensiunile interne în combustibil politic, exploatând inclusiv acuzațiile privind discriminarea șiiților pe aeroportul din Beirut pentru a-și remobiliza baza de sprijin și a proteja structurile militare ale organizației.

Iranul continuă, la rândul său, să lovească instalații militare americane din regiune. Dincolo de fiecare atac în parte, strategia pare să urmărească mai multe obiective simultan: să erodeze capacitatea și voința Washingtonului de a continua războiul, să păstreze controlul asupra strâmtorii Hormuz ca monedă de negociere pentru orice viitor acord și să slăbească relația dintre Statele Unite și aliații lor arabi.

Din această perspectivă, presiunea houthi asupra Arabiei Saudite servește perfect intereselor Teheranului, indiferent dacă blocada devine sau nu complet eficientă. Simplul fapt că Riadul trebuie să-și împartă atenția între Hormuz și Bab al-Mandeb, să-și protejeze petrolierele și să calculeze riscul unei noi confruntări cu houthii reprezintă deja un câștig strategic pentru Iran.

Acesta este poate și cel mai important lucru de urmărit în zilele următoare: dacă amenințarea din Marea Roșie rămâne o operațiune de intimidare sau dacă se transformă într-o campanie sistematică împotriva navigației saudite.

Diferența dintre cele două scenarii este enormă.

În primul caz, houthii încearcă să obțină avantaje politice prin amenințarea traficului maritim. În al doilea, Orientul Mijlociu intră într-o etapă mult mai periculoasă, în care două dintre cele mai importante strâmtori energetice ale lumii devin simultan fronturi ale aceluiași război regional.

Pentru Europa de Est, toate acestea pot părea îndepărtate doar pe hartă. Din punct de vedere strategic, lecția este însă foarte apropiată de ceea ce vedem deja în Marea Neagră. Războaiele contemporane nu mai sunt purtate exclusiv pentru cucerirea teritoriului. Sunt purtate și pentru controlul circulației: strâmtori, porturi, canale, conducte, cabluri submarine și coridoare comerciale.

România cunoaște deja această realitate. Războiul din Ucraina a schimbat rutele comerciale din Marea Neagră, a transformat Dunărea într-o arteră strategică și a arătat cât de repede un port comercial sau un coridor de export poate deveni parte a unui conflict militar.

De aceea, ceea ce se întâmplă acum între Hormuz și Bab al-Mandeb nu este doar încă o criză îndepărtată din Orientul Mijlociu. Este o demonstrație a vulnerabilității pe care se sprijină o mare parte din economia globală. Lumea a construit un sistem comercial dependent de câteva puncte geografice imposibil de înlocuit rapid. Iar războaiele au început să se mute exact acolo.

Dacă primul blocaj a fost Hormuzul, Bab al-Mandeb poate deveni al doilea.

Iar dacă cele două porți maritime sunt amenințate simultan, întrebarea nu mai este cât de puternice sunt flotele care se confruntă în regiune, ci cât timp poate economia mondială să funcționeze cu două dintre arterele sale vitale prinse în același război.

Geopolitica strangulării

Blocada anunțată de houthi împotriva Arabiei Saudite confirmă o realitate care se conturează tot mai clar în Orientul Mijlociu: atunci când pacea rămâne suspendată, conflictele nu dispar, ci se mută pe fronturi secundare, unde presiunea este exercitată fără declarații oficiale de război. Atacurile asupra petrolierelor ENCELIA și LAYLA nu reprezintă simple incidente maritime, ci fac parte dintr-o strategie de coerciție. Prin ele, houthii încearcă să demonstreze că pot transforma una dintre cele mai importante rute comerciale ale lumii într-un instrument de presiune asupra Arabiei Saudite. Faptul că traficul comercial prin Bab al-Mandeb s-a redus vizibil după anunțarea blocadei arată că această strategie produce deja efecte, indiferent de dimensiunea reală a arsenalului militar al rebelilor.

Imaginea devine și mai îngrijorătoare dacă este privită în ansamblu. Informațiile privind transferul de comandanți ai Gărzilor Revoluționare iraniene și de echipamente militare către Yemen sugerează că Teheranul nu se limitează la sprijinirea aliaților săi, ci își extinde deliberat fronturile de presiune. În timp ce menține tensiunea în Strâmtoarea Hormuz, Iranul deschide un al doilea punct critic la Bab al-Mandeb. Logica este aceeași: dacă nu poate controla complet o rută strategică, o poate transforma într-un spațiu al incertitudinii, crescând costurile economice și politice pentru adversarii săi. În aceeași cheie trebuie privit și atacul asupra punctului de frontieră Abdali, din Kuweit, un mesaj transmis prin intermediul aliaților regionali că Iranul își poate proiecta influența acolo unde consideră necesar, nu doar acolo unde este lovit.

Pentru Europa și pentru statele de pe flancul estic al NATO, inclusiv România, aceste evoluții nu sunt crize îndepărtate. Ele afectează direct securitatea energetică, costurile transporturilor și stabilitatea comerțului global. Mai important însă este precedentul strategic care se conturează. Teheranul demonstrează că marile puncte de strangulare ale comerțului mondial pot fi transformate în arme geopolitice. Iar dacă Hormuz controlează accesul petrolului din Golf, Bab al-Mandeb controlează drumul acestuia spre Europa prin Canalul Suez. Împreună, cele două strâmtori formează astăzi un singur câmp de confruntare, în care războiul nu se măsoară doar în rachete și drone, ci și în capacitatea de a controla fluxurile de energie, comerț și încredere. Cine poate ține simultan sub presiune Hormuz și Bab al-Mandeb nu amenință doar statele din regiune, ci însăși circulația economiei globale.

Post Scriptum: Să încheiem cu cateva cuvinte despre al doilea front al Mării Roșii: Riadul, houthiții și paralizia calculată a Washingtonului. Ceea ce s-a petrecut la Hudaydah și la Yanbu în zilele de 24 și 25 iulie nu este un incident izolat în periferia conflictului din Orientul Mijlociu, ci simptomul unei redistribuiri a poverii strategice pe care Statele Unite au încercat, de la începutul crizei din Strâmtoarea Hormuz, să o transfere aliaților regionali. Arabia Saudită, obligată să-și asume rolul de gardian al propriei coaste, lovește porturile houthi nu din convingerea că poate elimina capacitatea militară a mișcării susținute de Iran, ci pentru a menține un cost ridicat al oricărei tentative houthi de a bloca traficul maritim către Yanbu — hub-ul petrolier devenit, într-un an de atacuri iraniene asupra navigației din Golful Persic, aproape singura supapă de export pe care Riadul o mai poate controla fără ambiguitate.

Reacția houthi, coordonată cu retorica de sfidare a purtătorului de cuvânt Yahya Sarea, respectă tiparul clasic al descurajării asimetrice: incapabilă să învingă coaliția saudită pe plan militar, mișcarea ridică miza politică internă a Riadului, transformând fiecare oră de campanie aeriană într-un risc calculabil pentru infrastructura critică a regatului. Nu este o coincidență faptul că houthiții aleg să lovească exact punctele în care vulnerabilitatea saudită se suprapune cu interesul iranian — eliminarea alternativelor de export ale Riadului la Hormuz servește simultan obiectivul Teheranului de a impune recunoașterea controlului iranian asupra strâmtorii, un obiectiv pe care Iranul nu-l poate atinge militar, dar pe care poate încerca să-l impună prin epuizare economică a adversarilor regionali.

Pauza americană din noaptea de 24 spre 25 iulie — prima întrerupere a loviturilor asupra Iranului în treisprezece zile, survenită la câteva ore după sosirea delegației omaneze la Teheran — nu trebuie citită ca un semn de dezescaladare, ci ca o pauză tactică menită să testeze dacă presiunea combinată americano-saudită a produs suficientă flexibilitate iraniană pentru a justifica o negociere. Washingtonul lasă, deliberat, Riadul să suporte greutatea confruntării directe cu houthiții, păstrându-și opțiunea de a relua loviturile asupra teritoriului iranian propriu-zis dacă Teheranul nu oferă concesii la masa negocierilor mediate de Oman. Este exact modelul pe care Statele Unite l-au aplicat, cu variații, în raport cu flancul estic european: susținere logistică și politică fermă, dar cu evitarea sistematică a implicării militare directe, lăsând aliaților regionali costul de sânge și de infrastructură al confruntării.

Pentru România și pentru flancul estic al NATO, episodul saudit-houthi confirmă o lecție deja resimțită la Marea Neagră: presiunea rusă asupra navigației comerciale și asupra infrastructurii energetice ucrainene urmează aceeași logică pe care o aplică houthiții în Marea Roșie — nu victoria militară, ci ridicarea costului economic al rezistenței adversarului până la un prag politic insuportabil. Alianța occidentală rămâne, în ambele teatre, dispusă să sprijine partenerii regionali cu armament și informații, dar reticentă să-și asume riscul unei confruntări directe. Bucureștiul are, prin urmare, tot interesul să urmărească nu doar evoluția frontului ucrainean, ci și modul în care Riadul gestionează un asediu asimetric similar, pentru a evalua realist limitele solidarității occidentale în momentul în care presiunea s-ar muta, ipotetic, mai aproape de propriile sale coaste. Să mai luam aminte și de un moment puți discutat în presa noastră: convorbirea telefonică din 26 iunie 2026 dintre ministrul român de Externe, Oana Țoiu, și omologul său iranian, Abbas Araghchi, a vizat evoluțiile de securitate din Orientul Mijlociu după conflictul americano-iranian, implementarea Memorandumului de Înțelegere dintre SUA și Iran, redeschiderea în condiții de siguranță a Strâmtorii Hormuz și reafirmarea sprijinului României pentru soluții diplomatice. Discuția a avut loc și pe fondul controverselor generate de declarațiile secretarului general al NATO, Mark Rutte, privind sprijinul acordat de România Statelor Unite în conflictul cu Iranul, fiind interpretată mai degrabă ca un gest de diplomație preventivă și de menținere a canalelor de comunicare cu Teheranul decât ca o inițiativă care să fi produs rezultate politice sau diplomatice concrete.