Extrema dreaptă nu mai bate la ușa Europei. Îi scrie deja agenda

Toamna electorală din 2026 confirmă ceva ce se vede de câțiva ani, dar care acum devine imposibil de ignorat: în tot mai multe capitale europene, migrația a ajuns să ocupe centrul dezbaterii politice. Nu economia, nu energia, nu apărarea colectivă, nu competitivitatea globală. Migrația.

Foto: ChatGPT

Suedia se pregătește de alegeri parlamentare, Germania intră într-un test regional important în Saxonia-Anhalt, iar Franța se apropie de un nou ciclu prezidențial în care partidele tradiționale par tot mai preocupate să nu piardă teren în fața formațiunilor naționaliste decât să-și impună propriile teme.

Dincolo de diferențele dintre aceste țări, mecanismul începe să semene tot mai mult. Partidele de extremă dreaptă nu mai sunt actori marginali care aduc în discuție o temă incomodă pentru establishment. Ele au ajuns, în multe cazuri, să stabilească limbajul, prioritățile și chiar limitele dezbaterii în interiorul căreia celelalte partide sunt obligate să răspundă.

Cu alte cuvinte, nu trebuie neapărat să câștige alegerile pentru a câștiga agenda.

Suedia: succesul care se întoarce împotriva aliaților

Cazul suedez este probabil unul dintre cele mai clare.

Democrații Suedezi, SD, au parcurs într-un deceniu un traseu politic spectaculos. De la o formațiune cu rădăcini în mișcări naționaliste marginale, partidul a ajuns să influențeze direct politica guvernamentală, chiar fără să intre oficial în guvern.

Influența aceasta nu a rămas simbolică.

Ea s-a tradus deja într-o înăsprire importantă a legislației suedeze privind azilul și reîntregirea familiei, într-o țară care fusese cunoscută multă vreme pentru una dintre cele mai deschise politici europene în domeniu.

Paradoxul este că succesul obținut de SD nu a dus la moderarea partidului.

Dimpotrivă.

Cu cât o parte mai mare din agenda sa a fost preluată de partidele aflate la guvernare, cu atât Democrații Suedezi au fost împinși să ceară mai mult. Liberalii, conservatorii și creștin-democrații care cooperează cu SD au ajuns astfel într-o poziție dificilă: orice gest de moderare riscă să fie prezentat drept slăbiciune, iar orice deschidere spre o colaborare mai apropiată cu extrema dreaptă nu mai este suficientă pentru electoratul acesteia.

Liderii SD pot sancționa oricând public partenerii care, în opinia lor, nu merg destul de departe.

Este ceea ce mulți analiști descriu drept capcana concesiei.

Odată ce un partid tradițional acceptă cadrul identitar impus de extrema dreaptă și începe să adopte o parte dintre soluțiile acesteia, presiunea nu dispare. Dimpotrivă, pragul se mută. Ce ieri părea radical devine politică acceptabilă, iar extrema dreaptă trebuie să meargă un pas mai departe pentru a-și păstra diferența și capacitatea de mobilizare.

Radicalizarea devine astfel nu doar ideologie, ci și mecanism electoral.

Germania: Merz, prins între propria tabără și AfD

În Germania, Friedrich Merz se confruntă cu o dilemă asemănătoare, dar dintr-o poziție mult mai complicată: aceea a cancelarului.

Strategia sa a fost relativ clară. Înăsprirea politicii privind migrația — controale mai stricte la frontieră, proceduri accelerate de azil, un discurs mai ferm privind returnările — trebuia să reducă spațiul electoral al Alternative für Deutschland.

Logica era simplă: dacă partidele tradiționale răspund mai dur preocupărilor alegătorilor privind migrația, o parte dintre aceștia nu vor mai avea motive să voteze AfD.

Până acum, însă, rezultatele nu confirmă pe deplin această ipoteză.

Alegerile regionale din Saxonia-Anhalt, programate pentru 6 septembrie, au devenit tocmai de aceea un test urmărit cu atenție la Berlin. AfD are șanse reale să obțină pentru prima dată în istoria sa funcția de ministru-președinte al unui land.

Candidatul partidului este prezentat adesea ca având un profil mai „prezentabil” decât unii dintre liderii tradiționali ai formațiunii. Dar propunerile sale privind migrația merg mult dincolo de întărirea controlului la frontieră.

Este vorba despre accelerarea expulzărilor, muncă obligatorie în folosul comunității pentru solicitanții de azil și clase separate pentru copiii refugiaților.

Aici se vede cel mai bine cum evoluează discursul.

Odată acceptată ideea că imigrația reprezintă una dintre principalele probleme politice ale țării, dezbaterea nu se mai limitează la cine poate intra pe teritoriul național. Ea se mută treptat spre întrebarea ce se întâmplă cu cei care sunt deja acolo.

De la controlul frontierelor se ajunge la integrare.

De la integrare, la segregare.

Iar de la restricționarea intrărilor, la redefinirea statutului social al celor care au intrat deja.

Franța și tentația centrului de a împrumuta soluții radicale

În Franța, procesul este poate mai interesant tocmai pentru că semnalele nu vin exclusiv dinspre extrema dreaptă.

Ele apar tot mai des și în interiorul centrului politic și al dreptei moderate.

Ideea înființării unor centre de returnare în afara teritoriului Uniunii Europene, destinate migranților fără forme legale, începe să fie discutată de politicieni care nu provin din zona naționalistă tradițională.

Franța s-a arătat oficial sceptică față de astfel de proiecte de externalizare a migrației. Dar faptul că ele sunt acum discutate serios arată cât de mult s-a deplasat centrul de greutate al dezbaterii.

O soluție care, în urmă cu un deceniu, ar fi fost considerată marginală sau incompatibilă cu cultura politică dominantă a Uniunii Europene devine treptat o opțiune de politică publică.

Nu neapărat pentru că extrema dreaptă a ajuns la guvernare.

Ci pentru că partidele tradiționale încearcă să-i ia tema înainte de alegeri.

Presiunea de la Bruxelles și limitele solidarității europene

La nivel european, tensiunea este și mai vizibilă.

Criza din vara anului 2026 de la Ceuta, unde un aflux masiv de migranți a pus sub presiune capacitatea Spaniei de a administra frontiera externă a Uniunii, a readus brutal în discuție una dintre marile probleme nerezolvate ale proiectului european: cine poartă costul migrației?

Statele aflate la frontierele externe spun de ani de zile că nu pot suporta singure presiunea.

Statele din interiorul Uniunii sunt reticente să accepte redistribuirea migranților.

Iar între cele două poziții, Bruxelles-ul încearcă să construiască mecanisme comune care sunt contestate aproape imediat de o parte sau alta.

O coaliție de state condusă informal de Italia și Danemarca a cerut o abordare mai fermă, inclusiv finanțare europeană pentru centre de returnare situate în afara continentului.

Este semnificativ că aici nu vorbim doar despre guverne provenite din zona dreptei radicale. Danemarca demonstrează de mai mulți ani că o politică strictă privind migrația poate fi adoptată și de un guvern social-democrat.

Aceasta este una dintre schimbările cele mai importante din Europa ultimilor ani.

Migrația nu mai poate fi împărțită simplu între o stângă favorabilă deschiderii și o dreaptă favorabilă restricțiilor.

Tema a traversat vechile granițe ideologice.

Comisia Europeană a respins, cel puțin declarativ, ideea finanțării unor astfel de centre externe. Dar simplul fapt că propunerea revine constant pe agenda europeană arată că presiunea pentru schimbarea paradigmei nu dispare.

Un mecanism care se alimentează singur

Toate aceste episoade — Suedia, Germania, Franța, disputa de la Bruxelles — descriu același fenomen.

Fiecare concesie făcută extremei drepte în problema migrației nu reduce neapărat presiunea politică exercitată de aceasta.

Adesea o mărește.

Ținta se deplasează.

Mai întâi este migrația neregulamentară.

Apoi migrația legală.

După aceea, reîntregirea familiei.

Apoi drepturile celor deja stabiliți în țară.

În cele din urmă, discuția poate ajunge la categorii întregi de cetățeni considerați insuficient „asimilați” din motive culturale, religioase sau etnice.

Acesta este punctul în care o dezbatere legitimă despre controlul frontierelor riscă să devină altceva.

Orice stat are dreptul și obligația de a-și controla frontierele. Orice guvern trebuie să poată discuta despre capacitatea reală de integrare, despre costurile sociale, despre securitate și despre numărul celor pe care societatea îi poate absorbi.

Problema apare atunci când această dezbatere este înlocuită de competiția permanentă pentru cine poate fi mai radical.

Modelul american al politicilor dure promovate sub administrația Trump este invocat tot mai des de liderii europeni de extremă dreaptă drept exemplu de urmat.

Efectul nu este doar electoral.

Este și cultural.

Măsuri care, în urmă cu zece ani, s-ar fi aflat la marginea discursului democratic sunt introduse treptat în centrul conversației politice. Sunt discutate, comparate, adaptate și, uneori, adoptate.

Aceasta este adevărata victorie a extremei drepte.

Nu neapărat numărul de ministere pe care le controlează.

Ci capacitatea de a decide despre ce discută ceilalți.

Capcana partidelor tradiționale

Pentru partidele de centru-dreapta, centru-stânga sau liberale, problema este reală și nu poate fi rezolvată prin simpla condamnare morală a adversarilor.

Există o neliniște autentică a unei părți a electoratului european în privința migrației.

Există presiune asupra serviciilor publice.

Există probleme de integrare.

Există criminalitate, tensiuni culturale și comunități în care statul a administrat prost consecințele schimbărilor demografice.

A ignora aceste realități înseamnă a face cadou tema exact partidelor radicale.

Dar nici strategia opusă nu pare să funcționeze foarte bine.

Partidele tradiționale au încercat să preia selectiv teme, limbaj și soluții ale extremei drepte, sperând că astfel îi vor reduce atractivitatea.

Rezultatul poate fi exact invers.

În momentul în care un partid de guvernământ acceptă premisa adversarului — că migrația reprezintă problema centrală în jurul căreia trebuie organizată întreaga politică — el legitimează cadrul de gândire al acestuia.

Alegătorul poate ajunge atunci la o concluzie foarte simplă: dacă diagnosticul extremei drepte este corect, de ce să voteze copia și nu originalul?

Aici se află dilema politică europeană a anului 2026.

Nu dacă migrația va rămâne pe agenda publică. Va rămâne.

Și nici dacă statele europene vor adopta politici mai restrictive. Procesul este deja în desfășurare.

Întrebarea este dacă forțele democratice tradiționale vor reuși să construiască un răspuns propriu — unul care să combine controlul real al frontierelor cu integrarea, securitatea cu respectarea legii, capacitatea statului de a spune „nu” cu obligația de a nu transforma milioane de oameni într-o categorie politică permanent suspectă.

Pentru că, dacă nu reușesc, extrema dreaptă nici măcar nu trebuie să câștige peste tot.

Îi este suficient să-i oblige pe ceilalți să vorbească limba ei. Iar în tot mai multe capitale europene, exact acest lucru începe deja să se întâmple.

Post Scriptum: România poate avea impresia că această confruntare europeană în jurul migrației se desfășoară încă la distanță. Nu avem presiunea migratorie a Italiei sau Spaniei, nici experiența suedeză a integrării unui număr foarte mare de refugiați și nici tensiunile politice pe care imigrația le-a produs în Germania și Franța. Ar fi însă o eroare să credem că, din acest motiv, România va rămâne în afara fenomenului. Temele politice europene circulă astăzi mult mai repede decât oamenii care traversează frontierele.

Pentru București, problema are chiar o particularitate. România este simultan frontieră externă a Uniunii Europene, stat Schengen și țară aflată în apropierea imediată a două mari surse de instabilitate — războiul din Ucraina și vulnerabilitatea Republicii Moldova. În același timp, economia românească a început să depindă tot mai vizibil de muncitori veniți din afara Uniunii Europene. Această combinație va transforma inevitabil migrația într-o temă politică internă mai importantă decât este astăzi.

Pericolul ar fi ca dezbaterea să înceapă abia atunci când subiectul va fi deja confiscat de partidele radicale. România are nevoie de o discuție serioasă despre câți muncitori străini poate integra, în ce condiții, cum funcționează controlul frontierelor, ce obligații au angajatorii, cum sunt prevenite exploatarea și apariția unor comunități izolate și, mai ales, cum separăm imigrația economică legală de migrația ilegală și de problemele reale de securitate. A pune toate aceste categorii în aceeași cutie poate fi electoral profitabil, dar administrativ și strategic este o eroare.

Există și o lecție politică mai largă. România nu trebuie să repete mecanic traseul unor democrații occidentale, unde partidele tradiționale au ignorat multă vreme neliniștile unei părți a populației, pentru ca apoi, speriate de ascensiunea extremei drepte, să înceapă să-i copieze limbajul și soluțiile. Între negarea problemei și transformarea străinului în țap ispășitor există un spațiu enorm pentru politici publice raționale.

Tocmai aici ar trebui să fie diferența românească: statul să discute despre migrație înainte ca frica să o facă în locul lui. Pentru că experiența europeană arată că, odată ce partidele radicale reușesc să stabilească termenii conversației, partidele tradiționale intră într-o cursă pe care rareori o mai pot câștiga. România are încă avantajul timpului. Întrebarea este dacă îl va folosi pentru a construi o politică a migrației sau îl va pierde până când migrația va construi, la rândul ei, o nouă politică românească.