Falia Israel–Turcia: noua linie de ruptură a Orientului Mijlociu

Timp de aproape trei decenii, rivalitatea dintre Israel și Turcia a rămas sub control. Cele două state au traversat crize diplomatice, schimburi dure de acuzații și interese opuse în Siria, Gaza sau Mediterana de Est, însă exista întotdeauna un arbitru capabil să împiedice transformarea competiției într-o confruntare directă: Statele Unite.

Imagine realizată cu ajutorul AI

Astăzi, acel arbitru pare dispus să lase jocul să se desfășoare.

Un episod petrecut aproape neobservat spune multe despre noua realitate. Pe 25 martie 2025, avioane israeliene au bombardat mai multe aerodromuri din Siria. Nu au vizat poziții ale armatei siriene și nici baze iraniene, ci amplasamente pe care Turcia le evalua pentru viitoare baze militare. Ankara a renunțat discret la planurile sale. Oficial, nimeni nu a recunoscut că a fost un episod al confruntării israeliano-turce. În practică, exact asta a fost: doi dintre cei mai importanți parteneri ai Statelor Unite concurând militar într-un stat terț și fiind obligați să mențină o linie telefonică de deconflictualizare, mediată de Azerbaidjan, pentru a evita un incident major.

Acest episod a anticipat schimbarea care avea să devină evidentă câteva luni mai târziu.

La summitul NATO de la Ankara, în iulie 2026, Donald Trump a sosit cu ceea ce colaboratorii săi au numit deschis un „pachet-cadou” pentru Recep Tayyip Erdogan. Administrația americană a anunțat ridicarea sancțiunilor CAATSA impuse după achiziționarea sistemelor rusești S-400, a deblocat procesul privind livrarea motoarelor F110 pentru viitorul avion turcesc KAAN și a redeschis, chiar dacă prudent, discuția privind revenirea Turciei în programul F-35. În același timp, Trump a declarat că Ankara s-a dovedit un partener mai loial decât unii dintre aliații tradiționali ai Washingtonului.

Pentru Turcia, mesajul era limpede: relația cu Statele Unite intra într-o nouă etapă.

Pentru Israel, însă, momentul a fost interpretat diferit. Benjamin Netanyahu a reacționat fără precedent, avertizând public că livrarea avioanelor F-35 către Turcia ar afecta echilibrul militar regional și ar reduce avantajul tehnologic pe care Israelul îl consideră esențial pentru propria securitate. Era pentru prima dată când un premier israelian se opunea deschis unei vânzări de armament american către un alt stat membru NATO.

Reacția spune multe despre schimbarea produsă la Washington. Timp de decenii, Israelul a pornit de la premisa că relația sa privilegiată cu Statele Unite era o constantă a politicii americane în Orientul Mijlociu. Administrația Trump pare să trateze însă regiunea printr-o logică diferită, în care fiecare partener este evaluat în funcție de utilitatea sa strategică imediată.

Din această perspectivă, Turcia oferă argumente solide. Controlează Bosforul, dispune de a doua armată ca mărime din NATO, are o industrie de apărare în plină expansiune și o poziție geografică care îi permite să influențeze simultan Marea Neagră, Caucazul, Siria și estul Mediteranei. Pentru o administrație care privește alianțele tot mai mult prin prisma rezultatelor concrete, Ankara a devenit un actor imposibil de ignorat.

De fapt, ascensiunea Turciei începuse cu mult înainte de vizita lui Trump.

În timp ce Israelul era absorbit de războiul din Gaza, de confruntarea cu Hezbollah și de tensiunile cu Iranul, Ankara și-a consolidat metodic influența regională. După căderea regimului Assad, Turcia a devenit principalul sprijin extern al noului guvern de la Damasc. A contribuit la reorganizarea aparatului de securitate sirian, și-a asigurat un rol important în viitoarea reconstrucție economică și a urmărit blocarea oricărei forme de autonomie kurde în nordul Siriei.

Influența Ankarei nu se oprește însă la frontiera siriană.

În Somalia funcționează cea mai mare bază militară turcă din afara țării, unde au fost instruite peste 15.000 de militari, iar în 2026 Turcia a început exploatarea unor perimetre petroliere offshore protejate de propriile forțe navale. În paralel, retragerea treptată a Rusiei din Caucaz, concentrată pe războiul din Ucraina, a permis Ankarei să își extindă influența asupra coridorului Zangezur și să își întărească parteneriatul strategic cu Azerbaidjanul. Practic, Turcia și-a construit un arc de influență care se întinde din Cornul Africii până în Caucaz.

Israelul privește toate aceste evoluții ca pe apariția unei noi amenințări strategice.

În cele șapte luni care au urmat căderii lui Assad, armata israeliană a executat aproape o mie de lovituri aeriene și de artilerie pe teritoriul sirian, un ritm de aproape trei ori mai mare decât înainte. Au fost lovite inclusiv obiective guvernamentale din Damasc, într-un mesaj limpede că Ierusalimul nu este dispus să accepte transformarea Siriei într-o zonă de influență turcă.

Dar nici Israelul nu mai mizează exclusiv pe umbrela americană.

În ultimii ani, cooperarea strategică cu Grecia și Cipru s-a aprofundat constant. Cele trei state au convenit asupra unui nou plan de cooperare militară, care include exerciții comune, schimb de informații și chiar discuții privind o forță de reacție rapidă. Benjamin Netanyahu vorbește deja despre un „hexagon strategic”, care ar urma să includă și India, într-o încercare de a construi o rețea de alianțe mai puțin dependentă de schimbările de la Washington.

În acest context, competiția dintre Israel și Turcia riscă să se desfășoare pe mai multe fronturi simultan.

Siria este primul și cel mai evident punct de fricțiune. Libanul, unde influența turcă începe să se extindă în paralel cu operațiunile israeliene împotriva Hezbollah, reprezintă al doilea. Ciprul și Mediterana de Est formează un al treilea teatru al competiției, iar dosarul F-35 poate deveni al patrulea, dacă Washingtonul va decide să ignore obiecțiile israeliene.

Paradoxul este că Statele Unite nu aleg, deocamdată, între cei doi aliați. Washingtonul pare să mizeze pe faptul că Ankara și Ierusalimul vor evita singure o confruntare directă. Problema este că mecanismele tehnice de deconflictualizare pot preveni accidente tactice, dar nu pot înlocui autoritatea politică pe care Statele Unite au exercitat-o timp de decenii în regiune.

Aceasta este, de fapt, noua falie a Orientului Mijlociu. Nu confruntarea dintre Israel și Iran și nici competiția dintre statele arabe și Teheran, ci rivalitatea tot mai deschisă dintre doi dintre cei mai importanți parteneri ai Washingtonului. Iar dacă până acum garanția americană a fost suficientă pentru a ține această competiție sub control, noua abordare a Casei Albe sugerează că, în viitor, Ankara și Ierusalimul vor fi nevoite să își gestioneze singure rivalitatea. Pentru Europa și pentru flancul estic al NATO, aceasta este poate cea mai importantă lecție: într-o lume în care Washingtonul își recalibrează prioritățile, nici cele mai solide alianțe nu mai sunt complet ferite de logica interesului strategic al momentului.