Ce s-a discutat la Moscova și la Kiev cu americanii. Continuă sau nu războiul în Ucraina?

Adevărata miză a păcii în Ucraina nu este locul în care va fi trasată linia frontului, ci construirea unei arhitecturi de securitate capabile să împiedice Rusia să transforme un armistițiu temporar în pregătirea următorului război.

Foto: ChatGPT

Ceasul de la Moscova, decorul de la Kiev

Pe 5 septembrie, Steve Witkoff și Jared Kushner au aterizat dimineața la Vnukovo-2, dar au ajuns la Kremlin abia spre ora 20:00. Nu diplomația a umplut acest interval, ci absența ei calculată: Putin nu i-a primit, ci i-a lăsat să aștepte, delegând la aeroport un intermediar, Kirill Dmitriev, devenit puntea informală dintre Kremlin și cercul lui Trump. Formula lui — „Welcome to Moscow Peacemakers” — a fixat de la început un ton cordial, dar unul administrat de altcineva decât gazda propriu-zisă.

Președintele rus nu și-a rearanjat agenda pentru emisarii americani; a continuat, în paralel, ceremoniile legate de aniversarea capitalei. Mesajul geometric al zilei a fost limpede: America a venit la Moscova, iar Moscova nu și-a oprit programul pentru ea. Cele trei-șase ore petrecute de americani prin oraș și la restaurantul Avrora, sub escorta permanentă a lui Dmitriev, nu au însemnat însă izolare, ci apropiere de anticamera puterii, fără acces la ea — o distincție pe care diplomația rusă o exersează cu program.

Odată intrați la Kremlin, registrul s-a inversat: distanța instituțională a cedat locul unei cordialități aproape personale, iar întâlnirea, care a durat peste trei ore, s-a încheiat după miezul nopții. Nu putem demonstra intenția de umilire; putem însă constata efectul protocolar — Putin a decis când începe ceasul, și-a păstrat propria agendă și a controlat imaginile publice ale zilei, înainte ca vreun cuvânt de negociere să fi fost rostit.

A doua zi, Kievul a răsturnat complet gramatica gestului. Atacurile rusești au anulat varianta aeriană, iar Witkoff și Kushner au ajuns cu trenul — intrare simbolică în realitatea unei țări în război. Pe peron îi aștepta o delegație de prim rang — Umerov, Budanov, Kislitsia, Arakhamia —, iar Zelenski însuși i-a întâmpinat public, în Piața Sofia, cu o îmbrățișare și un „It’s good to see you, Steve” care au deplasat scena dinspre protocol spre relație.

Alegerea locului nu a fost întâmplătoare: catedrala Sfânta Sofia leagă vizita de continuitatea istorică a Kievului, iar sediul serviciilor ucrainene, lovit recent de o dronă rusească la câteva sute de metri distanță, a adus războiul însuși în cadru. Nu a existat nicio așteptare comparabilă cu cea moscovită — succesiunea tren, delegație, oraș, piață, Zelenski a curs fără pauze menite să demonstreze putere; prezența reprezentanților francezi, britanici și germani a completat scenografia unei tabere occidentale reunite în jurul Kievului.

Contrastul poate fi redus la o singură formulă: Putin a controlat ceasul, Zelenski a controlat decorul. La Moscova, protocolul a fost folosit pentru a proiecta putere; la Kiev, pentru a proiecta nevoie, apropiere și urgența unui război care nu s-a oprit pentru nimeni. Pentru flancul estic al NATO, inclusiv pentru România, lecția rămâne aceeași dintotdeauna: în diplomație, ceea ce se comunică înainte de a se sta la masă cântărește adesea la fel de mult ca ceea ce se discută la ea.

Dincolo de hartă: adevărata miză a păcii nu este Donbasul, ci securitatea Europei

Fiecare rundă de negocieri despre Ucraina, de la Istanbul la Moscova, ajunge inevitabil în fața aceleiași hărți. Cine păstrează Donbasul? Unde va fi trasată linia de contact? Ce se întâmplă cu Zaporojie? Cât teritoriu rămâne sub control rusesc și cât poate recupera Ucraina?

Este o obsesie ușor de înțeles. Teritoriul poate fi măsurat în kilometri pătrați, colorat pe hartă și arătat la televizor. Securitatea, în schimb, este mult mai greu de fotografiat.

Numai că tocmai această fixație asupra teritoriului riscă să producă o pace fragilă. Pentru că războiul din Ucraina nu este, în esența lui, un diferend cadastral. Este confruntarea dintre trei concepții aproape imposibil de împăcat despre securitate, putere și identitate: cea a Rusiei, cea a Ucrainei și cea a Europei.

De aceea, un armistițiu care trasează doar o linie nouă pe hartă, fără să răspundă acestor trei probleme mai profunde, poate opri temporar focul, dar nu și conflictul. În cel mai bun caz, va amâna următoarea rundă a aceluiași război.

Steve Witkoff și Jared Kushner au fost la Moscova, unde i-au propun lui Vladimir Putin un nou plan de încheiere a războiului din Ucraina. Răspunsul lui Putin de până acum: o pauză de trei zile a atacurilor asupra Kievului, nu asupra întregii Ucraine, sincronizată convenabil cu vizita lor. Numiți-o ospitalitate. Nu o numiți progres. Optsprezece luni de discuții, și se vede.

Witkoff și Kushner poartă de un an și jumătate un dialog cu rușii. Problema este despre ce au fost, de fapt, acele conversații. Nu „cum oprim războiul din Ucraina” — ci mai degrabă „cum revenim la afaceri cu Rusia”. Witkoff, în special, pare să vadă sfârșitul războiului ca o treaptă către restabilirea legăturilor economice. Explorare de petrol și gaze în Nordul Îndepărtat. Comerț normalizat. Exact asta vor să audă Putin și oamenii din jurul lui.

Ceea ce îți spune ce fel de întâlnire este aceasta. Nu presiune. Ci stimulente.

Iar stimulentele sunt instrumentul greșit. Putin trebuie să înțeleagă că invadarea unui vecin și acapararea teritoriului său au un preț — nu că, dacă se oprește acum, păstrează 20% din Ucraina și o relație mai caldă cu Washingtonul.

Putin nu-și pierde somnul din cauza victimelor

Există o posibilitate reală ca Putin să nu primească o imagine onestă despre cum merge, de fapt, războiul. Directorul CIA, John Ratcliffe, a spus recent că durata medie de viață a unui soldat rus proaspăt recrutat pe front este de 20–30 de minute. Dacă acest număr ajunge pe biroul lui Putin, în această formă, este o altă întrebare.

Șase luni de impas teritorial nu i-au schimbat ambițiile — tot vorbește despre cucerirea întregului Donbas până la sfârșitul anului. Asta nu se întâmplă. Cineva trebuie să-i spună asta, în mod credibil. Nu sunt sigur că Witkoff sau Kushner sunt mesagerii potriviți. Ambii au operat în ultimul an și jumătate pe premisa că Rusia câștigă. Este greu să livrezi o confruntare cu realitatea în care tu însuți nu crezi.

Ce l-ar mișca, de fapt?

Două lucruri, poate. O amenințare serioasă la adresa Crimeei — pe care operațiunile ucrainene aproape au creat-o acum câteva luni — este genul de lucru care forțează o recalculare. La fel și daunele continue aduse infrastructurii energetice ruse, de tipul care aduce războiul acasă, în societatea rusă, nu doar în orașele ucrainene.

În lipsa acestora, așteptați-vă la mai mult din ceea ce vedem acum: producție de rachete balistice de circa 100 pe lună, lovituri asupra Kievului și un Kremlin care pariază că bombardamentul va frânge, în cele din urmă, voința ucraineană. Nu a funcționat în cazul Iranului. Nu a funcționat asupra Kievului în peste patru ani. Nu există motiv să credem că va funcționa în lunile următoare. Dimpotrivă, o țară care rezistă de bine peste 50 de luni nu se va îndoi doar pentru că rachetele continuă să zboare.

Zelenski trage semnalul de alarmă privind lipsa de Patriot și de apărare antiaeriană. Putin cere retragerea ucraineană înainte de orice armistițiu — negociind ceva mai aproape de capitulare decât de pace. Iar trimișii Washingtonului se prezintă cu morcovi atunci când momentul cere bâte.

Putin nu se va mulțumi cu mai puțin decât controlul asupra viitorului Ucrainei — fără NATO, fără Occident, fără un Kiev independent. Ucrainenii au arătat clar, de patru ani și jumătate, că nu oferă asta. O pauză de trei zile în bombardamente nu schimbă niciunul dintre aceste fapte. Doar face o fotografie mai bună.

Rusia și obsesia zonei-tampon pierdute

Pentru Moscova, miza nu a fost niciodată doar Donbasul.

În spatele revendicărilor teritoriale se află ambiția mult mai mare de a revizui arhitectura europeană de securitate construită după Războiul Rece — o ordine pe care Kremlinul o consideră rezultatul unei perioade în care Rusia era prea slabă pentru a-i influența regulile.

Extinderea NATO și a Uniunii Europene spre est a avut, din perspectiva Moscovei, o dublă consecință. A eliminat treptat zonele-tampon pe care Rusia le considerase timp de secole indispensabile propriei securități și, în același timp, i-a contestat statutul psihologic și geopolitic de mare putere cu drept de veto informal asupra vecinătății sale.

Documentele trimise de Rusia Washingtonului și NATO în decembrie 2021 rămân probabil cea mai limpede radiografie a acestei ambiții. Moscova cerea oprirea oricărei noi extinderi a Alianței spre est, interzicerea amplasării unor arme ofensive pe teritoriul aliaților de unde ar putea lovi Rusia și, în esență, retragerea infrastructurii militare occidentale către configurația existentă înainte de extinderea NATO începută în 1997.

Privit astfel, războiul împotriva Ucrainei nu mai apare ca o dispută exclusiv ruso-ucraineană. Devine instrumentul militar al unei încercări mult mai ample de renegociere a ordinii europene.

Iar Ucraina este piesa centrală a acestui proiect.

Subordonarea ei ar oferi Rusiei nu doar teritoriu, ci acces strategic asupra unei părți decisive a litoralului nordic al Mării Negre, o platformă suplimentară de proiecție a puterii către Balcani și Europa Centrală și, nu în ultimul rând, resurse economice și demografice de care Federația Rusă are nevoie.

Cerințele formulate de Vladimir Putin încă din iunie 2024 — retragerea Ucrainei din teritoriile revendicate de Rusia, abandonarea orientării sale occidentale, demilitarizarea și așa-numita „denazificare” — au rămas în esență neschimbate.

Iar termenul de „denazificare”, dincolo de ambalajul propagandistic, trimite la o cerință politică mult mai concretă: existența la Kiev a unui regim acceptabil pentru Moscova.

Serghei Lavrov a reformulat aceeași logică la începutul acestui an, sugerând că garanțiile de securitate pentru Ucraina nu pot fi separate de natura regimului politic de la Kiev și insistând ca negocierile să se desfășoare discret, departe de transparența practicată de partea americană și ucraineană.

Privite împreună, aceste cerințe seamănă mai puțin cu oferta unui compromis și mai mult cu o capitulare cerută în limbaj diplomatic.

Ucraina: când suveranitatea devine identitate

Pentru Ucraina, ecuația este exact inversă.

Rezistența sa nu mai poate fi redusă la apărarea unor kilometri pătrați. Ea reprezintă continuarea unui proces de construcție națională început cu mult înainte de 2022, alimentat de opoziția față de rusificarea imperială și continuat, după destrămarea Uniunii Sovietice, prin refuzul Kievului de a se integra cu adevărat în structurile dominate de Moscova.

Ucraina nu s-a integrat efectiv în Comunitatea Statelor Independente, nu a intrat în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă și a respins proiectul Uniunii Economice Eurasiatice promovat de Putin.

Războiul a accelerat brutal această desprindere.

Paradoxal, tocmai invazia menită să readucă Ucraina în orbita Rusiei a consolidat identitatea politică ucraineană, a întărit sentimentul de unitate națională și a făcut din integrarea europeană nu doar o alegere economică, ci una identitară și de securitate.

De aici vine și aparentul paradox al negocierilor actuale.

Kievul pare să accepte tot mai mult posibilitatea ca anumite teritorii din est să rămână pentru o perioadă îndelungată sub control rusesc de facto, dar numai dacă statul ucrainean își păstrează suveranitatea, capacitatea de apărare și direcția europeană.

Această logică explică de ce, încă din fazele inițiale ale negocierilor de la Istanbul, oficiali ucraineni precum Mihailo Podoliak puteau discuta despre un eventual statut de neutralitate protejat prin garanții internaționale, în locul aderării formale la NATO.

Cu alte cuvinte, pentru Kiev, întrebarea decisivă poate deveni nu doar „ce teritoriu pierdem?”, ci „ce fel de stat rămânem după pace?”

Aici începe adevărata dispută dintre Kiev și Occident

Tocmai în acest punct apare una dintre cele mai importante fricțiuni dintre Ucraina și partenerii săi occidentali.

Potrivit relatărilor din presa occidentală, oficiali americani ar lega garanțiile de securitate oferite Kievului de acceptarea pierderii efective a Donbasului. Franța și alte capitale europene au susținut însă logica inversă: garanțiile robuste trebuie stabilite înaintea oricărei concesii teritoriale, nu după.

Pare o diferență procedurală. Nu este.

Ordinea pașilor poate decide valoarea întregului acord.

Dacă Ucraina cedează mai întâi teritoriu și primește ulterior promisiuni de securitate, poziția sa de negociere se reduce dramatic. Dacă garanțiile sunt stabilite înainte și devin condiția în baza căreia Kievul acceptă compromisul teritorial, raportul de forțe este cu totul diferit.

Această problemă de secvențiere explică și senzația că fiecare rundă diplomatică începe aproape din același loc în care s-a terminat precedenta.

Se discută mult despre pace, dar nu există încă un acord asupra ordinii în care trebuie construite elementele ei.

Europa și problema rusească veche de două secole

Războiul a readus la suprafață și o a treia criză, poate mai puțin spectaculoasă, dar mult mai veche: dificultatea Europei de a defini o relație stabilă cu Rusia.

De peste două secole, continentul se confruntă cu aceeași dilemă. Rusia este prea mare pentru a fi ignorată, prea apropiată pentru a fi izolată complet și, în același timp, suficient de diferită în cultura sa strategică încât integrarea ei într-o ordine europeană comună să fi rămas permanent problematică.

Invazia Ucrainei a readus această dilemă în forma sa cea mai brutală.

Dar războiul a produs și un efect paradoxal: ceea ce ani de apeluri la „autonomie strategică” europeană nu au reușit să facă pare să fie accelerat acum de teama unei eventuale retrageri americane.

Nu solidaritatea abstractă cu Ucraina a determinat singură Europa să redescopere hard power-ul. A făcut-o și perspectiva incomodă că, într-o zi, Washingtonul ar putea să nu mai fie dispus să garanteze securitatea continentului în aceleași condiții ca în ultimele opt decenii.

Pentru Polonia și statele baltice, reflexul a fost mult timp simplu: garanția americană este cea care contează cu adevărat, în timp ce promisiunile marilor aliați europeni sunt importante, dar secundare.

Acest reflex începe să se schimbe.

Numai că se schimbă lent, iar interesele naționale, diferențele de percepție asupra Rusiei și capacitățile militare foarte inegale continuă să împiedice apariția unei viziuni europene cu adevărat comune.

Pacea nu va veni într-o singură semnătură

Din aceste trei crize — obsesia rusă pentru statut și zone-tampon, nevoia ucraineană de suveranitate garantată și căutarea europeană a unei autonomii strategice reale — rezultă o concluzie inconfortabilă: probabil că nu există un singur acord capabil să rezolve totul.

Nicio ceremonie diplomatică, oricât de spectaculoasă, nu poate reconcilia într-o după-amiază ambiția Rusiei de a-și recupera statutul de mare putere, hotărârea Ucrainei de a rămâne un stat suveran și occidental și dorința Europei de a nu mai fi spectator în propria securitate.

De aceea, soluția realistă ar putea fi una etapizată.

Nu „marea pace” semnată într-o singură zi, ci o succesiune de acorduri limitate, verificabile și construite unul peste altul — într-o logică asemănătoare proceselor de negociere din timpul Războiului Rece.

În această construcție, un armistițiu de-a lungul actualei linii de contact nu ar reprezenta sfârșitul procesului, ci doar primul capitol.

Soarta definitivă a Donbasului ar putea fi decisă mai degrabă de realitatea militară decât de formulele diplomatice. Tocmai de aceea, centrul de greutate al negocierilor trebuie mutat treptat de la întrebarea „cine păstrează ce teritoriu?” către întrebarea mult mai importantă: „ce arhitectură de securitate va face imposibil sau prea costisitor următorul război?”

Negocierile despre securitate trebuie să înceapă înainte de pace

O asemenea abordare cere și schimbarea unei alte premise.

Discuțiile despre viitoarea securitate a Ucrainei nu trebuie amânate până după încetarea completă a luptelor. Ele pot și probabil trebuie să se desfășoare în paralel cu războiul.

Există deja precedente în actualul proces diplomatic. La Abu Dhabi, Istanbul sau Berlin, negociatorii americani și ucraineni au discutat ore întregi despre formule de securitate fără ca pe front să existe un armistițiu general.

Încetarea focului ar schimba evident atmosfera și ar reduce costul uman al războiului. Dar nu trebuie transformată în condiția logică pentru a începe discuția despre ceea ce urmează după ea.

Pentru că, dacă arhitectura de securitate este negociată abia după oprirea armelor, fiecare parte va încerca să folosească situația militară înghețată pentru a dicta termenii politici.

Statele Unite rămân singurul actor occidental care dispune simultan de greutatea militară, economică și diplomatică necesară pentru a încerca să împace aceste pretenții concurente într-un sistem european de securitate funcțional.

Problema este că Washingtonul nu și-a formulat încă public, cu suficientă claritate, propriul punct final.

Administrația americană oscilează între promisiunea unor garanții „foarte puternice” pentru Kiev și presiunea, uneori implicită, asupra Ucrainei de a accepta pierderi teritoriale ca preț pentru obținerea lor.

Or, tocmai această ambiguitate poate deveni una dintre vulnerabilitățile procesului de pace.

Pentru România, adevărata frontieră nu trece prin Donbas

Noi români după ce avem probleme cu dronele aeriene si navale am devenit extrem de generoși. Adica stam cu pantaloni rupți c… și vrem icre negre. Pe 20 august, la CNN, Oana Țoiu a constatat că «nu facem colectiv suficient» pentru apărarea aeriană a Ucrainei și a anunțat că în NATO și UE se analizează creșterea sprijinului pentru Kiev; ceea ce nu a spus ministrul este cât din acest «mai mult» ar urma să revină României, în ce formă și unde se termină solidaritatea cu Ucraina și începe obligația statului român de a-și păstra suficiente mijloace pentru apărarea propriului cer.

Pentru București, mutarea discuției de la teritoriu la securitate este poate chiar mai importantă decât pentru multe capitale occidentale.

România nu este parte la disputa teritorială ruso-ucraineană și probabil nu va avea o influență decisivă asupra locului exact în care va fi trasată viitoarea linie de contact.

Dar România va trăi direct cu consecințele arhitecturii de securitate construite după război.

Pentru București contează câte trupe aliate vor rămâne pe flancul estic, ce infrastructură militară va exista aici, ce înseamnă concret garanțiile oferite Ucrainei, ce se va întâmpla cu Republica Moldova și Marea Neagră și, mai ales, dacă Europa va reuși să construiască o capacitate proprie de descurajare suficient de credibilă pentru ca securitatea continentului să nu depindă exclusiv de dispoziția politică de la Washington.

De aceea, pentru România, adevărata întrebare a negocierilor nu este dacă linia finală va trece la est sau la vest de un anumit oraș din Donbas.

Este una mult mai apropiată de noi: unde va fi trasată, după război, linia strategică pe care Rusia va înțelege că nu o mai poate testa fără să plătească un preț pe care nu este dispusă să-l suporte?

Pentru că hărțile pot opri un război. Numai o arhitectură de securitate credibilă poate împiedica următorul.