Snagov 2: România trebuie să decidă dacă stă la masă sau ajunge în meniu

Foto: ChatGPT

Un cuvânt vechi pentru o problemă nouă

„Snagov” a revenit în vocabularul politic de la București. Nu din nostalgie și nici pentru a aniversa un moment din istoria recentă, ci pentru că România pare să fi ajuns din nou într-un punct în care trebuie să decidă încotro merge.

Contextul este însă mult mai complicat decât în urmă cu trei decenii. Coaliția de guvernare s-a destrămat, presiunea deficitului bugetar amenință inclusiv relația cu Bruxelles-ul și accesul la fondurile europene, iar Washingtonul își redefinește propriile priorități strategice. America nu mai vorbește despre securitatea Europei în termenii generoși și aproape automați cu care ne-am obișnuit după sfârșitul Războiului Rece.

De aici apare ideea unui „Snagov 2”. Numai că România anului 2026 nu mai are nevoie de încă o fotografie cu liderii partidelor așezați solemn în jurul unei mese. Are nevoie de răspunsul la o întrebare mult mai incomodă: ce putem pune noi pe masă pentru ca România să rămână relevantă atunci când marile puteri își renegociază prioritățile?

De ce Snagov a contat

La 21 iunie 1995, liderii principalelor partide parlamentare au acceptat să lase deoparte, măcar pentru o vreme, războiul politic intern și să susțină împreună aderarea României la Uniunea Europeană. În 2001, consensul strategic a fost reafirmat în jurul aderării la NATO.

A fost unul dintre rarele momente în care politica românească a reușit să privească dincolo de următoarele alegeri.

Mesajul era simplu: ne putem certa despre taxe, privatizări, guverne și funcții, dar nu ne certăm asupra direcției țării. România merge spre Occident.

Această alegere a produs rezultate istorice: aderarea la NATO în 2004 și la Uniunea Europeană în 2007. Pentru aproape trei decenii, orientarea euro-atlantică a devenit unul dintre puținele lucruri asupra cărora exista un acord politic larg.

Numai că un consens nu trăiește la nesfârșit din amintirea succesului său.

În 2024–2025, ascensiunea lui Călin Georgescu a arătat că o parte importantă a societății este dispusă să conteste tocmai această axiomă. Pentru prima dată după 1989, scepticismul față de Occident, discursul despre autosuficiență și tentația unei politici externe „între lumi” au intrat puternic în competiția electorală.

Problema nu este doar existența acestui crent. Problema este că el a găsit un public.

Iar asta înseamnă că vechiul consens nu mai poate fi presupus. Trebuie reconstruit și, mai ales, trebuie explicat unei generații pentru care NATO și Uniunea Europeană nu mai reprezintă obiective de atins, ci realități în care s-a născut.

America nu mai oferă cecuri în alb

În același timp s-a schimbat și America.

Noua abordare strategică a administrației Trump este mult mai tranzacțională. Washingtonul privește alianțele tot mai mult prin prisma interesului american concret: ce oferă aliatul, cât cheltuiește pentru propria apărare, ce infrastructură pune la dispoziție, ce cumpără, ce produce și câtă povară militară poate prelua.

Pentru Europa de Est, schimbarea este esențială.

Nu înseamnă automat dispariția garanției americane de securitate și nici abandonarea NATO. Înseamnă însă că simpla declarație „suntem un aliat strategic al Statelor Unite” nu mai este suficientă.

Trebuie să demonstrezi de ce ești strategic.

România are un avantaj pe care geografia i l-a oferit fără să-i ceară permisiunea: Marea Neagră, Dunărea, proximitatea Ucrainei, Republica Moldova și accesul către flancul sud-estic al NATO. Deveselu, Mihail Kogălniceanu și infrastructura militară construită în ultimele decenii îi dau o importanță suplimentară.

Dar geografia este doar începutul. Poziția pe hartă nu poate înlocui politica de stat.

Într-o Americă tot mai atentă la costuri și beneficii, întrebarea nu mai este doar „România este loială?”, ci „România este utilă?”.

Diferența dintre cele două întrebări este enormă.

NATO 3.0 schimbă regulile

Aceeași logică apare în discuțiile despre ceea ce este numit tot mai des „NATO 3.0”: o alianță în care europenii trebuie să suporte o parte mult mai mare din costul propriei securități, în timp ce Statele Unite își păstrează capacitatea de intervenție, dar nu mai acceptă automat să fie principalul furnizor pentru fiecare nevoie militară europeană.

Pentru România, asta înseamnă că procentul din PIB alocat apărării este important, dar nu suficient.

Contează ce cumpărăm. Contează cât de repede cumpărăm. Contează ce producem în România. Contează dacă putem repara tehnica militară în timpul unui conflict. Contează dacă avem muniție pentru luni de război, nu pentru câteva zile de exerciții. Contează industria privată, capacitatea de inovare, dronele, războiul electronic, apărarea antiaeriană și infrastructura logistică. Domnule ministru demis Miruță ce zici conteaza anularea licitației pentru Pihrania 5?

Și, mai ales, contează dacă deciziile luate astăzi mai sunt valabile peste șase luni.

Aici apare una dintre marile vulnerabilități românești: diferența dintre discurs și execuție. Bucureștiul vorbește despre România ca despre un pilon al flancului estic, dar prea multe proiecte strategice rămân blocate între ministere, proceduri, contestații, schimbări de guvern și recalculări bugetare.

În noua logică americană, nimeni nu punctează intenția. Se punctează livrarea.

Snagov 2 nu poate fi Snagov 1 cu alte costume

De aceea, un eventual Snagov 2 nu ar trebui să repete mecanic fotografia din 1995.

Atunci trebuia să stabilim unde vrem să ajungem.

Astăzi știm unde suntem. Suntem în NATO și în Uniunea Europeană.

Întrebarea este dacă avem suficientă forță economică, militară și instituțională pentru a conta în interiorul lor.

Un nou consens ar trebui să înceapă tocmai de aici: indiferent cine guvernează România în următorii zece ani, există câteva dosare care nu pot fi resetate după fiecare schimbare de majoritate. Apărarea, industria militară, energia, infrastructura strategică, relația cu Statele Unite, sprijinul pentru Republica Moldova, securitatea Mării Negre și poziționarea față de Ucraina trebuie să aibă continuitate.

Nu unanimitate. Continuitate.

Partidele pot disputa mijloacele, costurile și ritmul. Dar un stat serios nu își schimbă strategia de securitate după fiecare criză de coaliție.

România are nevoie și de plan B

Există și o discuție pe care Bucureștiul a evitat-o prea mult timp, probabil de teamă că simpla ei formulare ar putea fi interpretată drept neîncredere în Statele Unite.

Ce facem dacă prezența americană în Europa scade?

Nu ce sperăm că se va întâmpla. Ce facem dacă se întâmplă?

Planul A rămâne firesc: NATO puternic, Statele Unite angajate în Europa și România în centrul arhitecturii de securitate a Mării Negre.

Dar un stat matur are și un plan B: o Europă obligată să preia o parte mult mai mare din propria apărare.

Asta înseamnă relații militare mai puternice cu Polonia, Franța, Germania, Marea Britanie, Turcia și statele nordice, o industrie europeană de apărare capabilă să producă în ritm de război și investiții românești care să ne transforme din cumpărător în participant la producție.

Nu este antiamericanism. Este asigurare strategică.

Prietenia cu Washingtonul devine chiar mai solidă atunci când România nu vine permanent cu lista de lucruri de care are nevoie, ci și cu lista lucrurilor pe care le poate oferi.

Diplomația trebuie să vină cu proiecte în servietă

Și aici trebuie schimbată inclusiv relația diplomatică cu Statele Unite.

Washingtonul administrației Trump funcționează într-o logică profund tranzacțională. A merge acolo doar cu formule despre „parteneriatul strategic” și „valorile comune” nu mai este suficient.

România trebuie să vină cu proiecte.

Investiții americane. Energie. Reactoare nucleare. Portul Constanța. Infrastructură militară. Producție de muniție. Drone. Inteligență artificială. Cyber. Logistică pentru Ucraina. Reconstrucția Ucrainei. Coridoarele Dunării și Mării Negre.

Un ambasador care discută aceste dosare are greutate. Un ambasador care repetă doar formule diplomatice are protocol.

În noua Americă, accesul politic se construiește tot mai mult în jurul interesului economic și strategic concret.

Pericolul nu este să fim abandonați, ci să devenim neinteresanți

România are însă o vulnerabilitate mai periculoasă decât orice schimbare de doctrină de la Washington: instabilitatea internă.

Dacă guvernele cad, reformele sunt amânate, deficitul scapă de sub control, investițiile militare sunt renegociate permanent și instituțiile transmit mesaje contradictorii, geografia nu ne va salva la infinit.

Un aliat poate fi foarte important pe hartă și foarte puțin important la masa deciziei.

Acesta este riscul real al unei „bulgarizări” politice: nu o catastrofă bruscă, ci succesiunea unor guverne fragile, alegeri repetate și blocaje care consumă treptat capacitatea statului de a lua decizii strategice.

Iar partenerii observă.

Washingtonul observă. Bruxelles-ul observă. Investitorii observă. Moscova observă.

Snagov 2 trebuie să fie despre putere

Primul Snagov ne-a spus unde vrem să ajungem.

Al doilea ar trebui să stabilească ce fel de țară vrem să fim odată ajunși acolo.

Nu mai este suficient să spunem că România este proeuropeană și proamericană. Trebuie să demonstrăm că este un stat capabil să producă securitate, nu doar să o consume; să ofere infrastructură, industrie și stabilitate; să-și respecte angajamentele și să poată continua proiectele strategice indiferent cine ocupă Palatul Victoria.

Pentru că lumea în care România a intrat în NATO și UE s-a terminat. În locul ei apare una mai dură, mai competitivă și mult mai tranzacțională, în care geografia oferă oportunități, dar nu garantează relevanța.

De aceea, adevărata miză a unui „Snagov 2” nu este refacerea consensului din 1995. Este transformarea lui dintr-un consens al apartenenței într-un consens al puterii și al capacității de a conta.

România este deja la masa occidentală. Întrebarea următorului deceniu este dacă va avea ceva de spus atunci când se împarte meniul — sau dacă va descoperi, prea târziu, că alții au hotărât în locul ei.