Cele nouă insule pe care se sprijină strategia Iranului în Golful Persic

Cele nouă insule controlate de Iran reprezintă pilonii strategiei sale militare și energetice din Golful Persic, fiind esențiale pentru controlul Strâmtorii Hormuz și protejarea exporturilor de petrol.

Imagine realizată cu ajutorul AI

În eventualitatea unei confruntări militare directe cu Statele Unite, cele mai importante poziții defensive ale Iranului nu se află doar pe continent. De-a lungul Golfului Persic și în apropierea Strâmtorii Hormuz, Teheranul controlează nouă insule cu o valoare strategică deosebită. Unele găzduiesc baze militare și sisteme de apărare, altele reprezintă puncte-cheie pentru exporturile de petrol, iar câteva au devenit simboluri ale rivalităților teritoriale din Golf.

Experții în strategie militară grupează aceste insule în trei categorii: hub-uri militare, insule cu încărcătură politică și terminale petroliere esențiale pentru economia iraniană. Aceste teritorii formează un arc defensiv care îi permite Iranului să monitorizeze, să reglementeze și, potențial, să perturbe traficul maritim prin una dintre cele mai importante căi navigabile din lume.

Hub-urile militare

Cea mai importantă este Qeshm, cea mai mare și mai populată insulă a Iranului, cu o suprafață de aproximativ 580 de mile pătrate (aproape 1.500 km²). Situată în apropierea Strâmtorii Hormuz și a portului Bandar Abbas — unul dintre principalele porturi iraniene —, insula găzduiește o bază navală a Gardienilor Revoluției (IRGC) și o rețea extinsă de tuneluri subterane. Potrivit lui Farzin Nadimi, cercetător senior la Washington Institute for Near East Policy, aceste tuneluri și capacitatea de a desfășura submarine direct în Golf au transformat Qeshm într-o bază-cheie de operațiuni.

Insula servește și ca punct de lansare pentru forțele care vizează transportul maritim global. IRGC o folosește pentru a impune voința Iranului asupra strâmtorii, fie prin perceperea de taxe pe navele comerciale, fie prin atacarea celor care încearcă să o tranziteze. Specialiștii apreciază că o eventuală operațiune americană de ocupare ar necesita peste 10.000 de militari. Andreas Krieg, expert în securitatea Orientului Mijlociu de la King’s College London, a subliniat: „Dacă ați încerca să luați unele dintre insulele mai mici, ați avea nevoie de 4.000 sau 5.000 de soldați pe teren. Dacă vreți să intrați pe ceva ca Insula Qeshm, vorbim probabil de 10.000 de trupe și mai mult doar pentru debarcare.” Proximitatea față de continentul iranian menține forțele de pe insulă sub protecția permanentă a artileriei, rachetelor, dronelor și minelor. „Focul de artilerie — îl pot menține la nesfârșit”, a adăugat Krieg, subliniind că Teheranul nu ar avea dificultăți să-și reaprovizioneze trupele.

La fel de importantă este Larak, cea mai apropiată insulă de Strâmtoarea Hormuz (doar 19 mile pătrate). Deși a fost folosită istoric pentru monitorizarea traficului maritim și pentru activități ale IRGC, rolul său a crescut semnificativ în ultimele luni. Iranul obligă navele comerciale care tranzitează zona să utilizeze un culoar îngust aflat de-a lungul coastei nordice a insulei, ceea ce îi oferă un control de tip „poartă” asupra întregului coridor. Din acest motiv, Larak este considerată una dintre cele mai probabile ținte ale unui potențial asalt american. Controlul asupra ei ar oferi o platformă solidă pentru monitorizarea și securizarea traficului maritim, limitând totodată capacitatea Iranului de a influența mișcările prin strâmtoare.

A treia piesă a acestui dispozitiv este Hormuz, amplasată chiar la intrarea în strâmtoare. Rolul său militar este în principal acela de post de observație și supraveghere, oferind regimului informații critice despre ceea ce era, înainte de război, una dintre cele mai aglomerate căi navigabile din lume (aproximativ o cincime din transporturile globale de petrol și gaze treceau pe aici). Deși se află aproape de continent și, prin urmare, sub protecția armamentului iranian, importanța sa strategică este considerată mai redusă decât cea a insulelor Qeshm și Larak. În același timp, Hormuz este cunoscută și ca destinație turistică, datorită văilor sale impresionante și plajelor roșii.

Krieg a subliniat că IRGC nu operează dintr-un singur hub: „Milițiile maritime acționează ca o rețea descentralizată, cu mii de platforme, atât cu echipaj, cât și fără. Așadar, luarea unei singure insule nu va face o diferență majoră. Dacă vrei cu adevărat să faci o diferență, va trebui probabil să le iei pe toate.”

Insulele cu valoare politică

O a doua categorie este reprezentată de insulele Tunb Mare și Tunb Mică, ocupate de Iran în 1971 și revendicate în continuare de Emiratele Arabe Unite, care invocă legături istorice. Deși se află mai departe de gura strâmtorii decât Qeshm și Larak, ele sunt poziționate aproape de rutele cheie de navigație și de instalațiile militare, oferind Iranului un alt avanpost pentru monitorizarea activității străine. Ambele găzduiesc infrastructură a Gardienilor Revoluției, ceea ce le face ținte importante atât militare, cât și diplomatice — deși nu la fel de critice ca Qeshm.

Dincolo de dimensiunile reduse, cele două insule au o puternică încărcătură simbolică. În ultima jumătate de secol, Teheranul a insistat asupra dreptului său de a le controla, iar conflictul actual nu a făcut decât să intensifice aceste revendicări. Ministrul de externe iranian Abbas Araghchi a scris pe X, la doar două zile după un asalt american asupra Tunb Mare: „Iranul este patria noastră — de la sud la nord și de la est la vest. Vom apăra fiecare centimetru din pământul nostru până la ultima suflare.”

În aceeași categorie intră și Abu Musa. Spre deosebire de Tunb-uri, pe care Iranul le-a ocupat prin forță, Teheranul a primit control comun asupra Abu Musa printr-un memorandum de înțelegere din 1971 cu Emiratul Sharjah. Niciuna dintre părți nu a renunțat însă la pretenția de suveranitate, iar în deceniile următoare Iranul și-a extins prezența până la controlul de facto. Insula are o populație civilă mică și este mai puțin militarizată decât Tunb-urile, dar Gardienii Revoluției au organizat aici exerciții militare, inclusiv cu lansatoare de rachete. Pierderea Abu Musa ar fi văzută de Teheran ca o înfrângere politică amară, reprezentând lungimile la care regimul este dispus să meargă pentru a-și proteja suveranitatea națională.

Giganții petrolieri

Cea mai importantă insulă din punct de vedere economic este Kharg, situată la aproximativ 400 de mile de Strâmtoarea Hormuz. Este principalul terminal petrolier al Iranului: aproximativ 90% din exporturile de țiței ale țării — echivalentul a aproape 950 de milioane de barili anual — sunt încărcate aici. Andreas Krieg a descris-o drept „cel mai important punct de strangulare pentru industria energetică din Iran”. Ocuparea sa ar tensiona semnificativ economia Teheranului și ar da o lovitură majoră moralului armatei iraniene: „Dacă o iei, practic le iei iranienilor capacitatea de a vinde petrol și, astfel, de a face bani, ceea ce pe termen lung ar destabiliza complet regimul.”

Președintele Trump a speculat public despre controlul asupra Kharg încă din 1988, iar de la începutul conflictului forțele americane au atacat în mod repetat insula. Experții avertizează însă că ocuparea efectivă ar fi o operațiune extrem de riscantă. Navele americane ar trebui să traverseze întregul Golf Persic, doar pentru a se afla la final la doar 19 mile de continentul iranian. Cu cât forțele se îndepărtează de aliații arabi din Golf, cu atât debarcarea devine mai dificilă. Krieg a notat că este puțin probabil ca Arabia Saudită, Kuwait sau Bahrain să permită folosirea teritoriului lor ca bază de lansare. Chiar și în cazul unei debarcări, trupele ar trebui să navigheze pe un teren deluros, puternic militarizat, evitând artileria iraniană și având grijă să nu lovească accidental instalațiile petroliere, care ar putea exploda. Teheranul ar putea, de asemenea, să țintească intenționat infrastructura pentru a pune în pericol personalul american. „Va deveni o responsabilitate periculoasă”, a concluzionat Nadimi.

Alături de Kharg se află Sirri și Lavan, două terminale petroliere situate mai aproape de Strâmtoarea Hormuz. Împreună, ele pot încărca aproximativ 300.000 de barili de petrol pe zi. Nadimi a subliniat că „atâta timp cât Iranul este capabil să producă petrol folosind platformele sale offshore, va putea încărca acel petrol pe tancuri folosind acele insule”. Specialiștii atrag însă atenția că simpla ocupare a acestor insule nu ar întrerupe exporturile iraniene, atât timp cât câmpurile petroliere, uzinele, stațiile de pompare și conductele aflate pe continent ar rămâne funcționale. „Dacă nu controlezi câmpurile de producție de petrol, uzinele, stațiile de pompare și conductele de alimentare de pe continentul iranian, nu are niciun rost să ții Kharg”, a adăugat Nadimi.

Concluzie

În ansamblu, aceste nouă insule formează unul dintre cele mai importante sisteme de apărare și proiecție a puterii construite de Iran în Golful Persic. Ele îi permit Teheranului să supravegheze Strâmtoarea Hormuz, să protejeze infrastructura energetică și să mențină o prezență militară descentralizată într-o regiune prin care tranzitează o parte semnificativă a comerțului mondial cu petrol. În cazul unui conflict cu Statele Unite, controlul acestor insule ar deveni una dintre mizele strategice centrale ale confruntării — nu doar din motive militare și economice, ci și din cauza încărcăturii politice și simbolice pe care o poartă.