Cerul pe care Rusia nu l-a cucerit. Două Su-35S s-au pierdut fără intervenția Ucrainei

Adevărata uzură a aviației ruse nu se măsoară doar în avioanele doborâte de Ucraina, ci și în presiunea tehnică, logistică și umană acumulată după ani de război, într-o confruntare în care Moscova poate lovi aproape oriunde, dar încă nu a reușit să cucerească cerul ucrainean.

Foto: ChatGPT

Ce spune pierderea a două Su-35S deasupra regiunii Kursk despre uzura unei aviații care, după mai bine de patru ani de război, încă nu a reușit să cucerească cerul Ucrainei.

Un accident pentru care nu a fost nevoie de inamic

Marți, 8 septembrie, Rusia a pierdut două dintre cele mai performante avioane de luptă ale sale fără ca Ucraina să fi fost nevoită să lanseze vreo rachetă.

Două Su-35S ale Forțelor Aerospațiale Ruse s-au ciocnit în zbor deasupra regiunii Kursk. Potrivit informațiilor apărute până acum, un pilot a murit, iar celălalt a reușit să se catapulteze. Nu există, în acest moment, informații credibile care să indice o intervenție ucraineană.

Ca în multe alte episoade incomode ale acestui război, primele informații nu au venit dintr-un comunicat detaliat al Ministerului rus al Apărării. Ele au început să circule prin canalele de Telegram apropiate comunității militare ruse și au fost ulterior preluate și confruntate cu informații provenite din surse deschise.

Circumstanțele exacte ale coliziunii rămân de stabilit. Tocmai de aceea ar fi prematur să transformăm accidentul într-o dovadă automată a degradării pregătirii piloților sau a mentenanței. Accidente similare se produc inclusiv în forțe aeriene occidentale foarte bine pregătite.

Dar contextul în care s-a produs accidentul contează.

După mai bine de patru ani de război, Rusia a pierdut într-o singură zi două aparate dintre cele mai valoroase pe care le poate trimite în aer. Și, de data aceasta, pentru pierderea lor nu a fost nevoie de apărarea antiaeriană ucraineană.

Su-35S trebuia să fie vânătorul, nu camionul pentru bombe

Su-35S — Flanker-E în nomenclatura NATO — reprezintă una dintre cele mai evoluate dezvoltări ale familiei Su-27. Originile acestei familii se află în competiția aeriană a Războiului Rece, când Uniunea Sovietică încerca să găsească un răspuns pentru noile avioane americane de superioritate aeriană.

În configurația actuală, Su-35S rămâne, cel puțin pe hârtie, un adversar redutabil. Poate depăși Mach 2 la altitudine, dispune de o manevrabilitate excepțională, radar puternic și poate utiliza o gamă largă de armament aer-aer și aer-sol. Prețul unui aparat este estimat, în funcție de configurație și contract, la zeci de milioane de dolari, unele estimări plasându-l în jurul a 75–80 de milioane.

Numai că războiul din Ucraina a arătat încă o dată că fișa tehnică nu este același lucru cu libertatea de acțiune pe câmpul de luptă.

Su-35S a intrat în război cu eticheta de avion „4++”, parte a unei forțe aeriene care, numeric și tehnologic, părea să aibă toate argumentele pentru a domina rapid cerul ucrainean.

Nu s-a întâmplat.

Apărarea antiaeriană ucraineană a supraviețuit primelor lovituri, s-a dispersat, s-a adaptat și, ulterior, a fost întărită cu sisteme occidentale. Pentru aviația rusă, consecința a fost profundă: pătrunderea în adâncimea spațiului aerian ucrainean a devenit prea riscantă.

Rusia a găsit o soluție eficientă, dar care spune multe despre limitele libertății sale de acțiune: bomba planantă.

În loc să intre cu avionul deasupra țintei, pilotul poate lansa muniția de la distanță, dintr-o zonă mai sigură, iar kitul de planare îi permite bombei să parcurgă zeci de kilometri până la obiectiv.

Este o adaptare importantă și nu trebuie minimalizată. Bombele planante rusești au devenit una dintre problemele majore ale apărării ucrainene.

Dar există aici un paradox.

Un avion proiectat pentru superioritate aeriană este obligat să petreacă o parte importantă a războiului evitând tocmai spațiul aerian pe care trebuia să-l domine.

Su-35S rămâne periculos. Dar faptul că trebuie să lupte de la distanță spune la fel de mult despre apărarea ucraineană cât spune despre puterea aviației ruse.

Aritmetica unei uzuri care nu apare integral în statistici

Incidentul de la Kursk devine mai relevant atunci când îl așezăm peste pierderile acumulate de aviația rusă de la începutul invaziei la scară largă.

Monitorizările independente bazate pe surse deschise au documentat pierderi importante de aeronave rusești. Metodologia unor proiecte precum Oryx este, prin definiție, conservatoare: un aparat este trecut pe listă atunci când există suficiente dovezi vizuale pentru confirmarea pierderii.

Asta înseamnă că asemenea baze de date nu reprezintă neapărat totalul real, ci minimul care poate fi demonstrat.

În cazul Su-35S, pierderea fiecărui aparat contează disproporționat.

Nu pentru că Rusia ar rămâne mâine fără Su-35.

Ci pentru că avionul este doar partea vizibilă a unei investiții mult mai greu de înlocuit. În cockpit se află un pilot care are nevoie de ani de pregătire. În spatele aparatului există mecanici, piese de schimb, motoare, infrastructură de bază, armament, ore de mentenanță și o întreagă rețea logistică.

Războiul nu consumă numai avioane.

Consumă ore de zbor, motoare, piese, tehnicieni și oameni.

Iar acestea nu apar întotdeauna pe harta zilnică a pierderilor.

Cea mai importantă pierdere poate fi ora de zbor

Aici accidentul de la Kursk devine interesant dincolo de valoarea celor două aeronave.

După mai bine de patru ani de operațiuni, flota tactică rusă a acumulat un volum uriaș de ore de zbor. Aparatele trebuie întreținute, motoarele inspectate sau înlocuite, piesele consumabile schimbate, iar echipajele trebuie să mențină simultan ritmul operațional și nivelul de pregătire.

Există o diferență între o forță aeriană care efectuează exerciții și una care operează ani întregi într-un război de mare intensitate.

În prima, mentenanța poate fi programată.

În a doua, războiul stabilește programul.

Asta nu ne permite să afirmăm că cele două Su-35 s-au ciocnit din cauza oboselii piloților, a unei defecțiuni sau a degradării mentenanței. Ar fi nevoie de concluziile anchetei pentru a spune așa ceva.

Dar ne permite să punem întrebarea relevantă:

câtă presiune poate absorbi o flotă de aviație tactică după patru ani și jumătate de operațiuni aproape continue?

Rusia nu a cucerit cerul

Aceasta rămâne poate cea mai importantă realitate a războiului aerian.

În februarie 2022, diferența dintre Rusia și Ucraina părea enormă. Moscova dispunea de o aviație de luptă mult mai numeroasă, de bombardiere strategice, rachete de croazieră, aeronave de avertizare timpurie, mijloace de război electronic și baze din care putea lovi Ucraina din mai multe direcții.

Într-un scenariu clasic, această superioritate trebuia transformată rapid în superioritate aeriană și apoi, ideal, în supremație aeriană.

Nu s-a întâmplat.

Aviația ucraineană a supraviețuit.

Apărarea antiaeriană ucraineană a supraviețuit.

Iar apariția sistemelor occidentale a făcut pătrunderea avioanelor rusești în anumite zone și mai periculoasă.

Rusia a compensat prin altceva: rachete de croazieră, rachete balistice, Shahed/Geran, bombe planante și atacuri de la distanță.

Este o adaptare militară serioasă. Dar este și recunoașterea implicită a unei limite.

După mai bine de patru ani de război, Rusia poate lovi aproape oriunde în Ucraina, dar nu poate zbura liber oriunde deasupra Ucrainei.

Diferența este fundamentală.

Două avioane pierdute spun mai mult decât două numere

O coliziune în aer nu dovedește singură degradarea unei întregi forțe aeriene.

Ar fi prea simplu.

Dar nici nu poate fi scoasă complet din context.

Accidentele sunt evenimente probabilistice. Cu cât crește numărul orelor de zbor, al misiunilor, al operațiunilor nocturne, al formațiilor complexe și al zborurilor desfășurate sub presiunea unui război real, cu atât crește și expunerea la eroare.

Într-o asemenea situație, uzura nu trebuie imaginată numai ca metal obosit.

Există uzură tehnică.

Există uzură logistică.

Există uzură umană.

Și există uzură organizațională — presiunea permanentă asupra unei structuri obligate să producă zilnic misiuni, aeronave disponibile și echipaje pregătite.

De aceea, accidentul de la Kursk trebuie citit cu prudență, dar nu ignorat.

Uneori, uzura unei armate nu se vede în avionul doborât de inamic. Se vede în avionul pe care inamicul nici măcar nu a trebuit să-l doboare.

Pentru România, lecția este la Marea Neagră

Aici povestea celor două Su-35S încetează să fie exclusiv despre Rusia și Ucraina.

România se află la marginea unuia dintre cele mai aglomerate și periculoase spații aeriene militare ale Europei.

Atacurile rusești asupra infrastructurii ucrainene din apropierea Dunării au provocat în repetate rânduri alerte pe teritoriul românesc, ridicări ale aviației de luptă și incidente legate de drone sau fragmente ajunse în apropierea ori pe teritoriul României.

În același spațiu operează avioane românești și aliate de poliție aeriană.

Dincolo de frontieră operează aviația rusă.

Iar aici există o lecție importantă.

Pericolul nu vine numai din scenariul spectaculos al unui atac deliberat împotriva NATO.

Poate veni și din eroare.

Dintr-o navigație greșită.

Dintr-o dronă deviată.

Dintr-un pilot care interpretează greșit o situație.

Dintr-o defecțiune.

Dintr-o identificare eronată.

Din câteva secunde în care două sisteme militare aflate foarte aproape unul de celălalt înțeleg diferit aceeași situație.

Incidentul de la Kursk ne amintește tocmai acest lucru: chiar și o aviație modernă produce accidente. Iar atunci când aceeași aviație operează de ani întregi într-un război de mare intensitate, lângă frontiera NATO, managementul riscului devine la fel de important precum evaluarea intenției adversarului.

Flankerul nu trebuie subestimat. Dar nici mitologizat

Ar fi o eroare să citim pierderea celor două Su-35S ca dovadă că aviația rusă a devenit irelevantă.

Nu a devenit.

Rusia continuă să dispună de o forță aeriană numeroasă, de avioane moderne, rachete cu rază lungă de acțiune, muniții planante și o bază industrială capabilă să înlocuiască, măcar parțial, pierderile.

Su-35S rămâne o platformă periculoasă.

Dar ar fi la fel de greșit să evaluăm puterea aeriană rusă doar numărând aparatele din inventar.

Un avion înscris într-un tabel nu este același lucru cu un avion disponibil pentru luptă.

Un avion disponibil nu este același lucru cu un avion cu pilot pregătit.

Iar un avion cu pilot pregătit nu înseamnă automat libertate de acțiune într-un spațiu aerian apărat.

Aceasta este poate adevărata lecție a războiului aerian din Ucraina.

Rusia a început invazia cu avantajul cifrelor. Ucraina i-a contestat libertatea de utilizare a acelor cifre.

Iar după mai bine de patru ani de război, două Su-35S care se ciocnesc deasupra Kurskului adaugă o imagine aproape brutală acestei realități: o forță aeriană nu se uzează numai atunci când adversarul o doboară. Se uzează și încercând, zi după zi, să rămână în aer.