România cumpără armament pentru ”războiul greșit” (!?)

Atacul cu dronă asupra Galațiului și lecțiile războiului din Ucraina ridică o întrebare incomodă: investește România miliarde de euro în capabilitățile de care va avea nevoie mâine sau în tehnologii concepute pentru războaiele de ieri?

imagine generata cu ajutorul AI

Vulnerabilitățile flancului estic/frontului estic românesc în oglinda achizițiilor militare care nu au trecut testul lecțiilor din războiul din Ucraina

I. O dronă, un bloc din Mazepa și o întrebare incomodă

În noaptea de 28 spre 29 mai 2026, o dronă venită dinspre Ucraina a traversat spațiul aerian românesc, a fost urmărită pe radar până în cartierul Mazepa din Galați și s-a înfipt în acoperișul unui bloc de zece etaje. Încărcătura explozivă a detonat integral, doi oameni au fost răniți, aproximativ șaptezeci de persoane au fost evacuate. Episodul ar fi trebuit să fie, teoretic, exact scenariul pentru care Armata Română investise deja, pe hârtie, sute de milioane de euro în sisteme antidronă. În realitate, s-a dovedit incidentul care a expus cu brutalitate distanța dintre arhitectura de apărare anunțată în comunicate și cea aflată efectiv pe teren. Interogat de jurnaliști despre mijloacele antiaeriene terestre disponibile în acel moment, locțiitorul comandantului Forțelor Întrunite, generalul de brigadă Gheorghe Maxim, a răspuns cu o sinceritate rar întâlnită la nivel oficial: sistemele Gepard, vechi de șaizeci de ani, și tunurile mobile de artilerie. Nimic altceva. Recunoașterea a fost atât de descumpănitoare încât NATO a decis, potrivit Politico, să analizeze preluarea sub comandă aliată a sistemului american antidronă MEROPS aflat deja, teoretic, în dotarea română — dar care, semnificativ, nu fusese folosit în noaptea atacului asupra Galațiului.

În august 1998, România a acceptat donația Germaniei de 36 de vehicule Gepard revitalizate, plus 7 nerevitalizate ca piese de schimb, ca sprijin pentru aderarea la NATO. Versiunea primită era B2L, adică cu radare analogice de detecție și urmărire și telemetru laser, dar fără capacitățile extinse ale variantei mai noi, 1A2.  Spre deosebire de România, Bundeswehr-ul (aproximativ 147 de exemplare) și Armata Regală Olandeză (60 de exemplare) au fost modernizate între 1998 și 2005 la standardul 1A2, care înlocuia computerul analogic de tragere cu unul digital și aducea capabilități C3 extinse. A existat o discuție despre modernizare pe la anul 2000, dar proiectul a fost anulat, potrivit generalului (r.) Ștefan Dănilă. Un comentator de pe Romania Military rezumă exact problema: pentru ca Gepardul să fie eficient într-un război modern ar trebui schimbate radarele, aparatura care deservește radarele și atașate măcar 4 rachete Stinger — niciuna dintre aceste măsuri nu a fost implementată. Eu personal am participat la discuțiile de la Berlin (le gasiți în memoriile mele Drumul României spre NATO -Editura Integral).  O parte din militarii din Ministrul Apărării s-au opus achiziției dar atunci ca și acum politicul a decis. Dace armata nu are ceea ce-I trebuie ca dotare trebuie să-I întrebați pe politicieni de la fostul ministru de finațe Daniel Dainau (vezi elicopterele de atac Dracula in colaborare cu americani) la Liviu Dragnea care a renunțat la corvetele de la Damen contractate de guvernul Cioloș. Șantierul Naval Mangalia (fosta unitate Damen) se află în faliment, fără activitate, după rezilierea parteneriatului cu Damen. Statul român a pus la bătaie un contract SAFE de aproape 920 de milioane de euro pentru construcția a patru nave de patrulare militare, cu condiția ca acestea să fie produse exclusiv la Mangalia — miza fiind exact salvarea și modernizarea șantierului prin acest "jeton". Rheinmetall, prin divizia sa Naval Systems (creată recent după achiziția șantierelor NVL de la grupul Lürssen), și gigantul maritim MSC au anunțat împreună intenția de a prelua șantierul și a-l transforma într-un hub industrial dual — civil și militar —, cu planuri pentru un centru de cercetare și mii de locuri de muncă pe termen lung. Lucrurile s-au blocat la partea de licitație. Adunarea Creditorilor (controlată de Damen) a stabilit prețul de pornire la 184 milioane de euro (valoare de piață, nu de lichidare, care ar fi fost doar 84 milioane). Rheinmetall nu s-a prezentat la prima licitație din 29 iunie — niciun ofertant nu s-a înscris. Ministrul (interimar) al Apărării, Radu Miruță, spune că nu are o explicație oficială, dar bănuiește că firma așteaptă un preț mai apropiat de valoarea reală a activului, având în vedere și datoriile șantierului, de peste 190 de milioane de euro. A doua licitație e programată pentru 29 iulie 2026, la același preț de 184.045.760 euro, cu termen limită de înscriere pe 27 iulie. Miruță a avertizat că o retragere definitivă a Rheinmetall ar fi "o pierdere enormă, greu de cuantificat" — mai ales că întregul program e finanțat prin SAFE, cu termene de execuție strânse (2030), iar acordul de cooperare militară obligă partenerul german să construiască cele patru platforme exclusiv la Mangalia.

Practic, la data de azi (19 iulie), miza se joacă în următoarele zece zile. Acordul de cooperare militară îi obligă contractual pe germani să construiască cele patru platforme exclusiv la Mangalia — deci nu au opțiunea simplă de a muta producția în altă parte fără să renegocieze tot pachetul SAFE. Rheinmetall are deja un interes strategic dublu în România (Automecanica Mediaș, fabrica de pulberi Victoria) — retragerea din Mangalia ar fi un semnal prost pentru restul portofoliului lor românesc de 5,7 miliarde euro. Aici cred că miza reală nu e "vor sau nu vor cumpăra", ci prețul. Adunarea Creditorilor (dominată de Damen) a fixat prețul de pornire la 184 milioane euro — valoare de piață, nu de lichidare (care era doar 84 milioane). Cu datorii de peste 190 milioane euro pe șantier, Rheinmetall pare să joace o partidă de așteptare, mizând că lipsa altor ofertanți va forța o a treia licitație cu preț redus, mai aproape de valoarea de lichidare. E o strategie de negociere clasică, nu neapărat un semnal că renunță la proiect. Parteneriatul cu Damen a fost deja reziliat, iar compania olandeză e cea care controlează practic Adunarea Creditorilor prin subordonatele sale — adică Damen e mai degrabă vânzătorul acum, nu un partener alternativ care ar reveni în ecuație. Ce ar schimba calculul? Dacă și a treia licitație (posibil în toamnă, la un preț mai mic) eșuează, sau dacă termenul strâns de livrare 2030 devine incompatibil cu blocajul de achiziție a șantierului, atunci riscul real nu e "revenim la olandezi", ci "guvernul trebuie să găsească un plan B pentru unde se construiesc navele" — poate chiar renegocierea locației cu Rheinmetall, ceva ce contractul actual nu permite ușor. Pe scurt: cred că e mai probabil un compromis de preț la a treia licitație decât o rupere completă. 

Ultima dezvoltare (relevantă, dar nu pentru România): În februarie 2025, directorul KNDS Deutschland a anunțat că va oferi Ucrainei modernizarea sistemelor Gepard aflate în posesia lor, incluzând creșterea capacității de detecție prin modernizarea sistemului radar de detecție și a celui de urmărire a țintelor, cu tehnologia transferată către un partener industrial ucrainean. Important însă: sistemele ajunse la ucraineni se află deocamdată la un standard similar cu cele din înzestrarea Forțelor Armate Române — deci chiar și acest program vizează Ucraina, nu flota românească.

II. Paradoxul achiziției: cumperi ce nu funcționează pe front, aștepți ce funcționează

Contradicția centrală a modernizării militare românești din ultimul an nu este lipsa de fonduri — prin mecanismul european SAFE, București a semnat contracte de aproape 5,7 miliarde de euro cu grupul Rheinmetall pentru blindate Lynx, sisteme antiaeriene Skyranger, muniție și nave — ci discrepanța tot mai vizibilă dintre ce se cumpără și ce s-a dovedit, în luptă reală, la câteva sute de kilometri distanță. Documentele obținute de publicația germană Stern și preluate de platforma Militarnyi arată că sistemele Skynex, aceleași pe care România se pregătește să le achiziționeze pentru peste 1,4 miliarde de euro fără TVA, au funcționat defectuos pe frontul ucrainean: două unitați de tragere din opt unități din două complexe testate în respingerea unui atac aerian rusesc au reușit să-și îndeplinească misiunea. România comandă totuși șapte sisteme terestre Skynex, blindate Skyranger 35 și varianta navală Millennium, plus stocurile de muniție de calibru 35 mm aferente — o investiție uriașă într-o arhitectură ale cărei limite au fost deja documentate acolo unde miza este supraviețuirea, nu exercițiul de poligon. Ironia devine cu atât mai ascuțită cu cât sistemul care chiar a demonstrat eficiență împotriva dronelor Shahed în Ucraina, MEROPS, furnizat de americani în cadrul parteneriatului strategic bilateral, a ajuns la operaționalizare deplină în România abia la 24 iunie 2026 — la aproape o lună după atacul de la Galați și cu întârzieri care au făcut ca sistemul să nu fie disponibil exact atunci când ar fi contat.

III. Piranha 5 și logica sumbră a birocrației de achiziții

Dosarul transportoarelor blindate Piranha 5 ilustrează o a doua fațetă a aceleiași probleme: nu neapărat tehnologia greșită, ci procesul de achiziție dezarticulat. Contractul-cadru din 2018 pentru 227 de vehicule, produse ulterior la Uzina Mecanică București printr-un joint-venture cu General Dynamics European Land Systems, fusese considerat una dintre reușitele rare ale industriei românești de apărare — inclusiv ca poveste de succes a localizării producției. Etapa următoare, finanțată prin SAFE și menită să aducă încă 139 de unități, s-a blocat însă într-un scandal public: ministrul Apărării, Radu Miruță, a acuzat compania americană de o ofertă de aproximativ 10 milioane de euro pe unitate, de peste două ori plafonul aprobat de Parlament, în timp ce GDELS a răspuns printr-o scrisoare adresată direct președintelui Nicușor Dan, contestând cifrele și explicând creșterea de preț prin patruzeci și două de modificări tehnice față de configurația din 2018 și prin șocul cererii globale generat simultan de războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu. Compania s-a plâns și de un termen de doar paisprezece zile pentru depunerea ofertei, față de standardele internaționale de treizeci-șaizeci de zile. Rezultatul: fondurile alocate inițial Piranha 5, circa 831 de milioane de euro, au fost redirecționate către achiziția de blindate MLI Lynx de la Rheinmetall — compania germană care avusese, la rândul ei, propriul episod de refuz contractual cu MApN, cerând renegocierea gradului de localizare a producției. Programul Piranha 5, produs în România, a fost în cele din urmă scos din schema finală SAFE, în vreme ce contractele germane au fost validate. Chestiunea nu e doar financiară: România nu a reușit nici până astăzi să adopte cadrul legislativ necesar pentru livrări guvern-la-guvern, ceea ce a costat-o deja contracte de export ratate către Bulgaria și Slovacia, ambele interesate în trecut de platforma produsă la București.

IV. Ce spun, de fapt, lecțiile de pe front

Analiștii militari care au studiat cei patru ani de război ucrainean converg spre o concluzie incomodă pentru orice minister al apărării organizat pe cicluri clasice de achiziții: conflictul de mare intensitate de lângă granița României nu se mai câștigă prin platforme blindate grele, ci prin saturație de drone ieftine, război electronic și capacitate de apărare antiaeriană stratificată la costuri joase per interceptare. Un interceptor MEROPS costă aproximativ 14.000-15.000 de dolari — o fracțiune din prețul unei rachete antiaeriene clasice — și tocmai de aceea a fost adoptat rapid și de Polonia, și de Danemarca, în cadrul aceluiași efort NATO de a securiza întreaga linie de contact cu Rusia, de la Norvegia până la Turcia. România se mișcă simultan pe două viteze contradictorii: pe de o parte, promisiunea de a produce drone împreună cu Ucraina prin instrumentul SAFE, semnal al unei adaptări reale la războiul asimetric; pe de altă parte, angajamente de miliarde de euro pentru platforme blindate grele și sisteme antiaeriene ale căror performanțe, acolo unde au fost testate sub foc real, s-au dovedit departe de promisiunile din broșurile de vânzare. Experții militari citați de presa română remarcă și o problemă de secvențiere: toate programele critice — antiaeriană, comunicații, rachete antinavă, drone, blindate — vin deodată, ceea ce fragmentează bugetul și amână exact capacitățile cu cea mai mare urgență operațională, precum apărarea de rază scurtă și medie complementară bateriei unice de Patriot operaționalizate integral.

V. Flancul estic ca laborator al propriei sale întârzieri

Vulnerabilitatea reală a României pe flancul estic nu constă, așadar, într-o simplă insuficiență de resurse — sumele angajate prin SAFE sunt considerabile — ci într-un decalaj structural între ritmul amenințării, care se actualizează lunar pe câmpul de luptă din Ucraina, și ritmul instituțional al achizițiilor, care rămâne prizonier unor cicluri birocratice gândite pentru un alt tip de război. Fiecare dronă rusească rătăcită peste graniță, fiecare scandal contractual precum cel Piranha-GDELS, fiecare raport despre eșecul parțial al sistemelor Skynex în Ucraina adaugă o nouă probă la același dosar: România cumpără, adesea, războiul de acum opt ani, în timp ce vecinătatea ei imediată luptă deja războiul de mâine. Summitul Flancului Estic cu accent declarat pe infrastructura cu dublă utilizare pentru deplasarea rapidă a trupelor NATO, oferă un cadru diplomatic potrivit pentru a recunoaște public această discrepanță — dar recunoașterea, oricât de necesară, nu înlocuiește reforma efectivă a mecanismului de achiziții. Până atunci, poziția României la marginea estică a Alianței rămâne definită mai puțin de doctrinele solemne semnate la Ankara sau Bruxelles și mai mult de un tun antiaerian Gepard vechi de șase decenii, singurul care, în noaptea în care o dronă a lovit un bloc din Galați, se afla efectiv acolo unde trebuia să fie.

Concluzia, spusă pe românește, fără ocolisuri: Militarii poartă o parte din vină – pentru inerție, pentru că nu au urlat mai tare la timp după modernizări sau priorități reale de război modern –, dar ei nu sunt principalii vinovați. Cei care decid cu adevărat banii, contractele și prioritățile sunt politicienii, iar ei au tratat ani de zile Armata ca pe o povară bugetară sau o sursă de contracte, nu ca pe o necesitate de supraviețuire națională. Incidentul cu drona de la Galați nu a fost un accident tehnic izolat, ci oglinda unui sistem care cumpără adesea războiul de ieri cu banii de mâine. Vinovăția adevărată e colectivă și structurală: o clasă politică lentă, o birocrație sufocantă și o societate care abia acum începe să înțeleagă că pacea din ultimii 30 de ani a fost un privilegiu, nu o garanție. Dacă nu se schimbă regulile jocului – mai puține scandaluri, mai multă viteză și decizii ancorate în ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina –, vom continua să avem comunicate triumfaliste și sisteme care ajung prea târziu pe teren.

Nu e o conspirație anti-românească, ci o combinație de pragmatism (nevoie urgentă de capabilități) și incompetență strategică. Militarii cer adesea localizare, dar politicienii aleg soluția „rapidă” din afară. O reformă serioasă ar necesita cote minime obligatorii de producție locală în contractele SAFE/EU, parteneriate reale (nu doar asamblare) și investiții în capacități românești. Altfel, rămânem furnizori de mână de lucru ieftină pentru giganti străini, în loc să construim un ecosistem industrial dual viabil.

Post Scriptum: în mare măsură militarii de rang înalt din România sunt la mâna politicienilor, mai ales la nivel de conducere (șefi de state majore, comandanți de arme, secretari de stat). Schimbările nu sunt chiar „când vor”, dar sunt suficient de frecvente și motivate politic încât să afecteze continuitatea și curajul deciziilor.Schimbările masive au loc de obicei după alegeri sau când se schimbă coaliția de guvernare. Exemple istorice: după fiecare rotație majoră de putere (2016-2020, 2020-2024 etc.) au fost valuri de înlocuiri la vârf.Generalii incomozi sau care apără prea tare poziții tehnice împotriva unor decizii politice riscă să fie marginalizați, pensionați anticipat sau mutați pe funcții mai puțin influente. Tocmai din cauza acestei dependențe, mulți ofițeri superiori evită să se opună deschis unor proiecte politice controversate (ex. anularea unor contracte, alegerea unui furnizor în detrimentul altuia, întârzierea programelor critice). E mai sigur să „execute” decât să riște cariera. Asta explică de ce rapoartele interne despre limitările Gepard-urilor sau alte sisteme au stat ani de zile fără acțiune concretă. Nu e un fenomen doar românesc – se întâmplă în multe armate democratice –, dar în România gradul de politizare a fost istoric ridicat, combinat cu salarii mici la vârf comparativ cu responsabilitatea și cu tentația de posturi bine plătite după pensionare (în companii de armament sau consultanță).

Pe scurt: militarii nu sunt ”sclavi”, dar sunt foarte vulnerabili la presiuni politice. Cei care vor să schimbe lucrurile au nevoie de curaj personal + un ministru de Apărare competent și susținut politic pe termen mediu. Fără stabilitate la conducerea Armatei, e greu să ai o strategie de înzestrare coerentă pe 10-15 ani, exact ce ne lipsește acum.