Dronele nu așteaptă licitațiile: România și cursa pentru propriul scut antidronă

Războiul din Ucraina arată că viitorul apărării antidronă nu stă într-o singură armă, ci în capacitatea de a conecta senzori, software și interceptori într-o rețea comună, iar România încearcă să transforme această lecție într-o capabilitate tehnologică și industrială proprie.

Foto: ChatGPT

În România, problema nu mai este că nu există competență tehnică, oameni capabili sau firme private care pot construi soluții utile pentru apărare, ci că o parte a clasei politice și a administrației continuă să privească sectorul privat ca pe un furnizor de mâna a doua, bun de chemat după ce contractele mari au fost deja împărțite și criza a început. Războiul din Ucraina a arătat exact contrariul: în situații-limită, viteza, inițiativa și capacitatea de adaptare vin adesea din companii mici și medii, din ingineri, software, ateliere și integratori care pot modifica un sistem în săptămâni, nu în ani. 

Dacă Bucureștiul continuă să confunde securitatea cu importul de platforme scumpe și să ignore ecosistemul privat românesc capabil să producă, integreze și adapteze rapid tehnologie, atunci într-o criză reală vom descoperi prea târziu că avem contracte, dar nu avem autonomie; avem bugete, dar nu avem viteză; și, poate cel mai grav, avem oameni capabili pe care statul nu a știut să-i transforme la timp într-un avantaj strategic.

MApN, care are generali și ingineri competenți cu studii în state occidentale și Guvernul ar trebui să creeze un mecanism permanent prin care companiile private românești, universitățile și Armata să poată testa rapid, în condiții operaționale, tehnologii antidronă și de război electronic, iar soluțiile validate să poată trece într-un timp scurt spre achiziție și producție. SAFE trebuie folosit nu doar pentru cumpărarea unor sisteme occidentale, ci pentru transfer de tehnologie, proprietate intelectuală, integrare și capacitate de producție în România. Lecția Ucrainei este tocmai aceasta: într-o criză, nu câștigă statul care are cea mai stufoasă procedură de achiziții, ci acela care poate lega rapid armata de ingineri, industrie și cercetare și poate transforma o problemă apărută astăzi într-o soluție disponibilă mâine. Într-un conflict prelungit, producătorii externi își vor prioritiza inevitabil propriile necesități, iar România nu-și poate construi securitatea presupunând că va exista întotdeauna cineva dispus să-i livreze la timp ceea ce îi lipsește.

Aș încheia chiar mai apăsat: România trebuie să decidă acum dacă vrea să rămână clientul industriei de apărare a altora sau să devină, măcar în domeniile în care are competență, propriul furnizor de securitate.

Va mai spun un lucru pentru a înțelege exact ceea ce trebuie să facem. Va dau o lecție recenta din Germania. Opt sute de grame de Semtex (vezi post scriptum). Asta este aproximativ cantitatea de exploziv plastic pe care investigatorii germani spun că a fost ambalată într-un dispozitiv de dimensiunea unei conserve, atașat dronei descoperite pe aeroportul Leipzig/Halle din Germania pe 4 august. Pentru perspectivă, investigatorii criminaliști au estimat că bomba care a distrus zborul Pan Am 103 deasupra Lockerbie, Scoția, în 1988, conținea aproximativ 350 până la 450 de grame de Semtex. Toate cele 259 de persoane de la bordul acelui zbor au murit, alături de 11 persoane de pe sol.

Nimeni nu a murit la Leipzig. Detonatorul dronei a eșuat, iar un șofer de autobuz al aeroportului a reușit să lovească dispozitivul, îndepărtându-l de avionul de marfă ucrainean pe care se pare că îl țintea. Parte a pipeline-ului de transport greu care efectuează misiuni strategice de transport aerian ale NATO către Ucraina, avionul Antonov era încărcat cu muniție. Autoritățile aeronautice au oprit traficul aerian și au deviat mai multe curse DHL care soseau către Hanovra, după ce un astfel de zbor venind din Marseille a fost lovit de un obiect pe care autoritățile germane îl suspectează a fi o a doua dronă, deși a provocat doar daune minore. De două ori în doi ani, Leipzig a fost aproape de dezastru. Prima dată a fost în 2024, când un colet care conținea un dispozitiv incendiar a luat foc cu puțin timp înainte de a fi încărcat pe un avion la hub-ul DHL al aeroportului. Sabotori legați de Rusia sunt implicați în ambele cazuri. Europa nu-și poate permite să piardă timp în timp ce decide cum arată descurajarea.

Aeroportul Internațional „Henri Coandă” de la Otopeni, principala poartă aeriană a țării și, prin extensie, unul dintre nodurile logistice cele mai sensibile ale flancului estic al NATO, funcționează în continuare fără o capacitate proprie de detectare și neutralizare a dronelor.

Compania Națională Aeroporturi București (CNAB) a anunțat duminică, 23 august, lansarea unei consultări de piață — nu o achiziție finalizată, ci etapa preliminară în care se calculează costurile de instruire a personalului, întreținere și reparații — pentru sisteme integrate C-UAS destinate atât Otopeniului, cât și aeroportului Băneasa. România nu este complet dezarmată în fața acestei amenințări: Autoritatea Aeronautică Civilă Română are deja în dotare un sistem antidronă, achiziționat în 2025, iar Poliția de Frontieră derulează un proiect similar.

Într-un război hibrid dus prin mijloace deliberat ambigue, viteza cu care statul își dotează infrastructura critică devine ea însăși un indicator de descurajare sau, dimpotrivă, de vulnerabilitate percepută. Un termen de finalizare a consultării fixat la 9 septembrie, urmat de procedurile standard de licitație, evaluare și implementare, înseamnă că Otopeniul va rămâne, cel mai probabil, neprotejat printr-un sistem dedicat cel puțin până în 2027 — un interval de timp confortabil de lung pentru orice actor interesat să testeze reziliența spațiului aerian românesc înainte ca acesta să fie efectiv acoperit.

România ar trebui să învețe războiul dronelor din lecțiile Ucrainei și să construiască un scut propriu acasă

Războiul din Ucraina a devenit, dincolo de tragedia umană și de distrugerile pe care le produce zilnic, cel mai mare laborator european de război electronic și antidronă din ultimele decenii. Câmpul de luptă s-a umplut de sisteme fără pilot de toate dimensiunile, de la banalele drone FPV adaptate în ateliere improvizate până la Shahed-urile trimise în valuri pentru a suprasolicita apărarea antiaeriană. Iar această realitate a obligat armatele și industriile de apărare să redescopere, într-un ritm brutal, o lecție mai veche: superioritatea tehnologică nu mai înseamnă doar să deții cea mai performantă armă. Contează tot mai mult cât de repede pot senzorii, comunicațiile, centrele de comandă și mijloacele de interceptare să lucreze împreună, transformând o detecție izolată într-o decizie și apoi într-o interceptare în numai câteva secunde.

România se află prea aproape de acest război pentru a mai putea urmări transformarea din tribune. Incidentele cu drone de la graniță și din Marea Neagră, bruiajul și războiul electronic din regiune au mutat problema din zona scenariilor militare în cea a realității cotidiene. În acest context trebuie citit și ceea ce începe să se întâmple în industria românească de apărare. Unele proiecte sunt vizibile, altele se dezvoltă mai discret, dar împreună indică o încercare de a transforma apropierea de război dintr-o vulnerabilitate strategică într-un avantaj tehnologic.

De la integrator la arhitect de sistem

Compania românească STARC4SYS oferă un studiu de caz relevant pentru această schimbare. Timp de mai mulți ani, firma a implementat în România tehnologii dezvoltate de parteneri occidentali specializați: Enterprise Control Systems Ltd. (ECS), producătorul ecosistemului contra-dronă BlackTalon, SPX Technologies – TCI International, specializată în sisteme de radiofrecvență și comunicații, și Sentrycs, companie care dezvoltă inclusiv soluții de tip cyber-takeover, prin care o dronă poate fi neutralizată prin preluarea controlului asupra legăturii sale de comandă, nu doar prin bruiaj.

Luate separat, aceste tehnologii rezolvă diferite verigi ale aceluiași lanț: detectează drona, o clasifică, îi identifică semnătura radio, o bruiază, încearcă să preia controlul asupra ei sau furnizează datele necesare unei angajări cinetice. Dar războiul din Ucraina a demonstrat tocmai limitele acestei abordări fragmentate. Nu este suficient să ai mai multe sisteme performante dacă fiecare „vede” și reacționează singur.

Valoarea adevărată apare atunci când ele sunt legate între ele.

Aici se află diferența importantă a proiectului românesc. Testele desfășurate în 2025 au urmărit tocmai corelarea tehnică a acestor capabilități, proces propus și coordonat de conducerea STARC4SYS și realizat prin cooperare directă cu partenerii occidentali. Etapa finală a fost testată la Clinceni, alături de industria românească de profil, inclusiv AFT.

Este trecerea de la rolul relativ simplu de cumpărător și integrator al unor echipamente occidentale la unul mult mai ambițios: arhitect al unei soluții operaționale integrate.

Iar aceasta este una dintre lecțiile esențiale plătite foarte scump de Ucraina. Într-un război dominat de drone și război electronic, supraviețuirea nu depinde doar de calitatea unei platforme, ci de capacitatea întregii rețele de a vedea, înțelege și reacționa înaintea adversarului.

Rețeaua, nu platforma, devine arma

Cooperarea dintre echipele românești și cele britanice de la ECS ilustrează foarte bine această schimbare de filozofie. Integrarea realizată a permis transmiterea datelor de urmărire – track data – direct către interfața de comandă și control a ecosistemului BlackTalon, de la distanță și în timp real.

Poate părea un detaliu tehnic. Operațional, este însă esențial.

Înseamnă că o soluție românească de detecție poate alimenta o imagine operațională comună – Common Operating Picture – construită și menținută împreună cu un partener occidental. Senzorul nu mai transmite doar operatorului aflat lângă el. Informația intră în rețea și poate ajunge acolo unde există capacitatea de a lua decizia și de a neutraliza amenințarea.

Este exact principiul pe care experiența ucraineană l-a transformat într-o condiție minimă de supraviețuire. Un sistem antidronă care nu comunică în timp real cu restul arhitecturii de comandă poate fi foarte performant tehnic și, totuși, să rămână un instrument tactic izolat. În cel mai rău caz, devine chiar un punct orb într-o rețea care ar trebui să funcționeze ca un singur organism.

Adăugarea capabilităților dronă-contra-dronă în același ecosistem merge în aceeași direcție. Frontul ucrainean a arătat cât de irațional poate deveni economic un război în care un interceptor antiaerian de sute de mii sau milioane de euro este consumat pentru distrugerea unei drone incomparabil mai ieftine. Interceptorul fără pilot oferă o altă ecuație: trimiți o dronă după altă dronă și păstrezi rachetele scumpe pentru amenințările care justifică folosirea lor.

Într-un atac de saturație, această diferență de cost poate deveni diferența dintre o apărare care rezistă și una care rămâne fără muniție.

Inginerul devine parte a descurajării

Poate că partea cea mai interesantă a proiectului nu se află însă pe poligon.

STARC4SYS a decis să construiască în România două laboratoare tehnice dedicate dezvoltării de software pentru integrarea sistemelor și testării unor arhitecturi operaționale care reunesc senzori, sisteme RF și tehnologii C-UAS. Unul dintre aceste laboratoare a fost realizat împreună cu Universitatea Politehnica din București, unde studenți aflați în programe de internship lucrează alături de ingineri cu experiență pe tehnologii reale, nu doar pe simulări academice.

Aici apare una dintre cele mai importante lecții ale Ucrainei.

Înainte de 2022, ciclul clasic al industriei occidentale de apărare putea dura ani: cerință operațională, proiectare, testare, certificare, contract, producție și, în final, intrarea în serviciu. Pe frontul ucrainean, un asemenea calendar poate însemna că soluția ajunge când problema pentru care fusese creată s-a schimbat deja.

Dronele se modifică. Frecvențele se schimbă. Algoritmii sunt adaptați. Apar noi contramăsuri, urmate aproape imediat de contracontramăsuri.

Ciclul real de adaptare se măsoară tot mai des în săptămâni, nu în ani.

De aceea, formarea unei generații de ingineri români care înțeleg încă de la începutul carierei cum funcționează arhitectura unui sistem C-UAS nu este doar o investiție universitară sau o strategie de recrutare pentru o companie. Este o formă de construire a rezilienței tehnologice.

Pentru că un stat care cumpără exclusiv soluții finite din străinătate riscă să primească răspunsul la amenințarea de ieri. Un stat care dispune de oameni capabili să modifice și să integreze sistemele poate încerca să răspundă amenințării de mâine.

În acest sens, capitalul uman devine el însuși o componentă a descurajării.

SAFE: testul dintre discurs și producție

Ultima piesă a acestei construcții este financiară și industrială.

Dacă soluțiile deja validate prin achiziții în România vor fi adoptate și confirmate în cadrul mecanismului SAFE – instrumentul european destinat susținerii prin împrumuturi a achizițiilor comune pentru apărare –, partenerii internaționali implicați s-au declarat pregătiți să sprijine un transfer tehnologic real către România, care să permită dezvoltarea și producția locală a unei părți dintre aceste capabilități.

Aici se va vedea însă diferența dintre discurs și politică industrială.

România a fost, în cea mai mare parte a ultimelor trei decenii, cumpărător net de tehnologie militară occidentală. Alegerea a adus beneficii evidente: interoperabilitate cu NATO, acces rapid la sisteme mature și reducerea riscurilor tehnologice.

Dar războiul din Ucraina a arătat și reversul medaliei.

Într-un conflict prelungit, toată lumea comandă aceleași muniții, aceiași senzori și aceleași sisteme. Capacitățile de producție sunt limitate, termenele de livrare cresc, lanțurile logistice devin vulnerabile, iar statele producătoare își prioritizează inevitabil propriile necesități.

Ceea ce înainte de 2022 părea un scenariu teoretic a devenit o problemă foarte concretă.

Din acest motiv, transformarea proiectelor punctuale de integrare, precum cel dezvoltat de STARC4SYS împreună cu partenerii săi, într-o capacitate românească de producție C-UAS ar însemna mai mult decât câteva contracte pentru industria locală. Ar reduce dependența de lanțurile externe, ar scurta timpul de reacție în situații de criză și ar crește valoarea contribuției românești la apărarea flancului estic.

SAFE poate deveni acceleratorul acestui proces. Dar numai dacă finanțarea este folosită și pentru a construi capacitate industrială în România, nu doar pentru a finanța o nouă rundă de importuri.

De la Clinceni la flancul estic

Ceea ce se întâmplă în laboratoarele tehnice, la Clinceni sau în campusul Politehnicii din București poate părea, privit separat, un episod de cooperare între câteva companii și o universitate. Privit din perspectiva războiului aflat la câteva sute de kilometri distanță, sensul este însă diferit.

Este o încercare discretă, dar concretă, de a importa lecțiile, nu doar tehnologia războiului ucrainean.

România nu este parte directă a conflictului, dar se află suficient de aproape încât să-i simtă efectele și suficient de expusă încât să nu-și mai permită indiferența tehnologică. Dronele care ajung în apropierea graniței, războiul electronic din Marea Neagră și viteza cu care se schimbă amenințările arată că timpul dintre „ce se întâmplă în Ucraina” și „ce trebuie să știe să facă România” s-a redus dramatic.

România nu va deveni peste noapte un mare exportator mondial de sisteme antidronă și nici nu aceasta este măsura succesului imediat. Experiența ucraineană sugerează că avantajul strategic se construiește mai întâi prin viteza de adaptare: capacitatea de a identifica amenințarea, de a modifica software-ul, de a conecta senzori diferiți, de a integra un nou interceptor și de a pune soluția în teren înainte ca adversarul să schimbe din nou tactica.

De aceea, pariul pe ingineri, laboratoare, integrarea unor arhitecturi occidentale cu soluții dezvoltate în România și accesul la finanțarea SAFE poate avea, pentru flancul estic al NATO, o valoare mai mare decât achiziția izolată a încă unui echipament sofisticat.

Ucraina a demonstrat că în războiul dronelor nu câștigă neapărat cel care cumpără cea mai scumpă tehnologie, ci cel care învață, conectează, modifică și produce mai repede. Pentru România, adevărata miză este ca această lecție să nu rămână doar observată peste graniță, ci să înceapă să fie transformată, aici, în capacitate industrială și militară proprie.

Post Scriptum: Semtex este un exploziv plastic de mare putere, dezvoltat în Cehoslovacia în anii 1960 și produs inițial la fabrica din Semtín, lângă Pardubice, de unde provine și denumirea sa. Este realizat dintr-un amestec de doi explozivi puternici, RDX și PETN, încorporați într-un liant care îi conferă consistența unei paste moi și maleabile, ceea ce permite modelarea sa în funcție de utilizare. Una dintre caracteristicile sale importante este stabilitatea ridicată la manipularea obișnuită: nu detonează cu ușurință în urma șocurilor mecanice, frecării sau expunerii la temperaturi moderate, fiind necesar un sistem de inițiere pentru producerea exploziei. În variantele sale istorice, Semtex era totodată dificil de detectat prin metodele de securitate existente la acea vreme, inclusiv din cauza semnăturii olfactive reduse, ceea ce a contribuit la notorietatea sa. Produs pe scară largă și exportat în special în anii 1970 și 1980, inclusiv către Libia și alte state, Semtex a depășit treptat sfera utilizărilor industriale și militare pentru care fusese conceput, o parte dintre stocuri ajungând la organizații teroriste și paramilitare, inclusiv IRA, precum și în diferite operațiuni de sabotaj. Tocmai combinația dintre puterea explozivă, plasticitatea, stabilitatea și dificultatea de detectare a versiunilor timpurii a făcut ca Semtex să devină unul dintre cele mai cunoscute explozive plastice ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX