Kaja Kallas a vrut să construiască apărarea Europei. Capitalele i-au închis proiectul înainte să înceapă. Ce face România? Pleacă America de la Kogălniceanu?

Eșecul grupului de apărare al Kajei Kallas scoate la iveală problema fundamentală a Europei: continentul știe că trebuie să-și construiască rapid o apărare mai puternică, dar încă nu a decis cine are autoritatea politică să o conducă. Ce face România cu americanii de la Kogălniceanu?

Foto: ChatGPT

La Bruxelles are loc o luptă pentru putere. Cine să conducă Europa? Să nu uităm: Principiul fondator al proiectului european — cel din care a decurs, ulterior, întreaga arhitectură instituțională a Uniunii — a fost ideea de a face războiul între statele europene, în special între Franța și Germania, „nu doar de negândit, ci și imposibil din punct de vedere material”, așa cum se formula explicit în Declarația Schuman din 9 mai 1950, actul de naștere al integrării europene. Mecanismul concret prin care s-a urmărit acest obiectiv a fost punerea în comun a producției de cărbune și oțel — cele două materii prime esențiale pentru industria de armament a epocii — sub o autoritate supranațională comună. De aici s-a născut, în 1951, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnată de șase state: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Logica era una eminamente funcționalistă, asociată arhitectului acestui plan, Jean Monnet: dacă statele europene ajung să depindă unele de altele din punct de vedere economic, într-un domeniu strategic precum industria grea, atunci un nou conflict armat între ele ar deveni, practic, autodistructiv pentru toate părțile implicate.

Din acest nucleu inițial au decurs, prin extindere graduală, atât Comunitatea Economică Europeană (Tratatul de la Roma, 1957) — bazată pe principiul pieței comune și al celor patru libertăți de circulație (bunuri, servicii, capital, persoane) —, cât și, mult mai târziu, Uniunea Europeană propriu-zisă (Tratatul de la Maastricht, 1992), care a adăugat dimensiunile monetară, politică și de politică externă. Dar principiul fondator, cel din 1950, rămâne pacea prin interdependență economică — o idee care explică, de altfel, prin contrast, și dificultatea actuală a UE de a-și construi o politică de apărare coerentă: instituția a fost concepută structural pentru a face războiul imposibil între membrii ei, nu pentru a-l purta sau descuraja din exterior.

Șaptezeci și șase de ani după ce Robert Schuman promitea că interdependența economică va face războiul „imposibil din punct de vedere material” între europeni, Uniunea se trezește prinsă între propria vocație tehnocratică și o suveranitate națională care refuză să se lase administrată de sus — iar eșecul grupului de experți al Kajei Kallas, oprit în ultimul moment de o revoltă a capitalelor, este dovada că, oricât ar semăna Bruxelles-ul cu un centru de comandă, ultimul cuvânt rămâne, deocamdată, la state.

Prăbușirea unei inițiative de apărare

Cu mai puțin de 48 de ore înainte de momentul în care trebuia lansat cu mare vizibilitate în inima cartierului european din Bruxelles, unul dintre proiectele emblematice ale Kajei Kallas s-a prăbușit. Nu printr-un vot spectaculos, nu după o confruntare publică între liderii europeni și nici în urma unei dispute doctrinare despre Rusia sau Ucraina. A murit mult mai discret, în felul în care mor adesea inițiativele la Bruxelles: prin telefoane, mesaje și scrisori schimbate între capitale.

Grupul de experți la nivel înalt în domeniul apărării, imaginat de șefa diplomației europene ca o reuniune a „celor mai luminate minți” capabile să găsească „în cel mai scurt timp și în modul cel mai eficient” soluții pentru golurile de capabilități ale Europei, nu a mai apucat să existe.

Anularea, confirmată vineri seară, 4 septembrie, de biroul Kallas și relatată de Jacopo Barigazzi în POLITICO Playbook, după discuții cu patru diplomați ai Uniunii, poate părea un accident de procedură.

Cred că este mai mult decât atât.

Este simptomul unei probleme pe care Europa o împinge de ani întregi înainte: cine conduce, de fapt, apărarea europeană?

Comisia? Serviciul European de Acțiune Externă? Statele membre? NATO? Sau toate acestea simultan, fiecare încercând să nu piardă controlul?

Într-un moment în care războiul continuă la frontiera estică a Europei, iar Washingtonul își reevaluează amploarea angajamentului militar pe continent, întrebarea nu mai este una birocratică.

Devine strategică.

Totul era pregătit pentru fotografie

Evenimentul fusese conceput ca o vitrină.

Lansarea urma să aibă loc luni dimineață la Bibliothèque Solvay din Bruxelles, într-un decor ales cu grijă pentru simbolistica lui, un spațiu asociat conferințelor de prestigiu ale diplomației și politicii europene.

Aproximativ 150 de invitați din instituțiile UE, NATO, mediul academic și think tank-uri ar fi trebuit să participe.

Cabinetul Kallas păstrase secretă componența grupului, dar trei diplomați citați de POLITICO au confirmat că președinția urma să-i revină fostului secretar general al NATO Anders Fogh Rasmussen.

Nu era un nume oarecare.

Alături de el urmau să participe Jüri Luik, fost ministru eston al apărării și fost ambasador la NATO, Florence Parly, fosta ministră franceză a Forțelor Armate, și alte personalități cu experiență în securitate și apărare.

Rasmussen urma chiar să semneze un raport separat despre viitorul politicii europene de apărare.

Raportul a dispărut odată cu grupul.

Totul fusese pregătit pentru fotografie.

Mai puțin acordul politic necesar pentru ca fotografia să poată fi făcută.

Problema nu a fost ideea. A fost metoda

Aici începe adevărata poveste.

Kaja Kallas i-a informat pe miniștrii apărării din statele membre despre intenția sa abia în cuvântul de deschidere al unei reuniuni informale desfășurate cu o săptămână înainte în Irlanda.

Cu alte cuvinte, capitalele nu fuseseră implicate într-o consultare politică serioasă înainte ca proiectul să fie practic gata de lansare.

Unul dintre diplomații citați de Playbook a rezumat situația foarte simplu: nu existase o discuție serioasă nici la reuniunea miniștrilor apărării, nici la cea a miniștrilor de externe.

De aici, spunea diplomatul, „surpriza și un pic de iritare”.

Numai că acel „pic de iritare” a fost suficient pentru a îngropa proiectul.

În orice alt domeniu european, episodul ar putea fi interpretat drept o eroare de comunicare.

În apărare, lucrurile sunt diferite.

Politica externă și de securitate rămâne unul dintre domeniile în care statele membre își apără cu cea mai mare atenție suveranitatea și dreptul de decizie. Oricât de mult s-ar vorbi despre autonomie strategică, apărare europeană sau transformarea Uniunii într-un actor geopolitic, capitalele nu sunt pregătite să lase Bruxelles-ul să construiască mecanisme importante fără să fie consultate.

Kallas pare să fi descoperit această limită în cel mai neplăcut mod posibil.

Italia a tras frâna

Roma s-a aflat în centrul opoziției.

Potrivit unui diplomat citat de POLITICO, ministrul italian al apărării, Guido Crosetto, a fost unul dintre cei mai vocali contestatari ai inițiativei.

Un detaliu a iritat în mod special partea italiană.

Roberta Pinotti, fostă ministră italiană a apărării și actuală senatoare, fusese invitată să facă parte din grup fără ca actualul ministru al apărării să fi fost informat.

Poate părea o chestiune minoră.

Nu este.

În limbajul politic al capitalelor europene, asta însemna că Bruxelles-ul selectase o personalitate națională importantă pentru un organism european de apărare fără să considere necesar să discute în prealabil cu guvernul țării respective.

Un oficial italian a confirmat că mai mulți miniștri i-au transmis direct Kajei Kallas „preocupări puternice”, atât în privința metodei, cât și a fondului. Stați liniștiți Miruță și-a văzut de mersul pe bicicletă!

Nemulțumirea se suprapunea peste o poziție mai veche a guvernului Giorgiei Meloni: Roma acceptă necesitatea consolidării apărării europene, dar preferă o creștere negociată și graduală a efortului militar, nu decizii percepute drept coborâte de la Bruxelles prin structuri fără un mandat instituțional suficient de clar.

Și Italia nu era singură.

Alte state membre, dar și Comisia Europeană însăși, au remarcat că nu erau reprezentate în noua structură.

De aici, conflictul a devenit mult mai interesant.

În spatele grupului apare vechea luptă pentru putere de la Bruxelles

Problema Kallas nu este numai relația cu capitalele.

Există și o competiție în interiorul instituțiilor europene.

Serviciul European de Acțiune Externă, condus politic de Înaltul Reprezentant, și Comisia Europeană a Ursulei von der Leyen se suprapun tot mai mult într-un domeniu care până nu demult aparținea aproape exclusiv statelor: apărarea.

Iar Europa are deja un comisar pentru apărare, Andrius Kubilius.

Acesta întreține propriile consultări cu foști lideri și experți, în timp ce Comisia și SEAE lucrează deja împreună la documente și strategii privind securitatea Uniunii.

Apariția unui nou grup de experți, creat de Kallas și populat cu foști demnitari de mare vizibilitate, risca să producă încă un centru de reflecție și influență.

De aici întrebarea inevitabilă:

Ce ar fi făcut noul grup ce nu fac deja instituțiile existente?

Mai mulți diplomați au văzut aici riscul unei suprapuneri.

Iar într-o Europă care vorbește permanent despre simplificarea mecanismelor de apărare, crearea unei noi structuri care urma să studieze ceea ce alte structuri studiază deja nu era neapărat cea mai convingătoare demonstrație de eficiență.

A existat și o altă sensibilitate: NATO.

Pentru statele de pe flancul estic, aceasta este probabil cea mai importantă.

Orice arhitectură europeană de apărare trebuie să răspundă unei întrebări elementare: completează NATO sau începe să dubleze NATO?

România, Polonia și statele baltice nu-și pot permite ambiguități în această privință.

Pentru ele, discuția nu este academică. Este operațională.

Weekendul în care proiectul a murit

Ultimele ore au semănat mai degrabă cu gestionarea unei crize politice decât cu pregătirea unei conferințe.

În weekendul dinaintea lansării, diplomații statelor membre au schimbat intens mesaje.

La un moment dat, potrivit unuia dintre interlocutorii POLITICO, concluzia devenise că pentru proiect nu mai exista „nicio aterizare moale”.

Mai multe capitale pregăteau deja o scrisoare comună.

Intenția era să-i ceară Înaltului Reprezentant amânarea lansării și transferarea discuției către o reuniune ulterioară a Consiliului.

Scrisoarea nu a mai fost necesară.

Cabinetul Kallas a retras proiectul.

Explicația oficială a venit în limbajul bine cunoscut al Bruxelles-ului: unele state membre au considerat că aceasta nu este calea potrivită „în acest moment”, iar după consultările cu miniștrii s-a decis abandonarea inițiativei și căutarea unor noi modalități de cooperare.

Traducerea politică este mai simplă:

Kallas nu mai avea suficient sprijin pentru a merge înainte.

Un oficial european citat sub protecția anonimatului a mers și mai departe, sugerând că proiectul avea și o miză de poziționare personală și instituțională pentru Înaltul Reprezentant:

„Este felul ei de a rămâne relevantă.”

Dacă această apreciere reflectă sau nu adevărata intenție a Kajei Kallas este imposibil de demonstrat.

Dar faptul că asemenea interpretări circulă în interiorul aparatului european este, în sine, relevant.

Kievul pierdea ceva ce încă nu primise

Există și un perdant extern al acestui episod: Ucraina.

La Kiev, proiectul fusese privit cu optimism.

Un înalt oficial ucrainean a declarat pentru Veronika Melkozerova de la POLITICO că guvernul ucrainean „sărbătorea crearea acestui grup”.

Explicația este ușor de înțeles.

Pentru Ucraina, aproape orice nou mecanism occidental dedicat apărării poate reprezenta încă o cale de accelerare a producției, finanțării și livrării de capabilități militare.

Mai ales într-un moment în care Kievul privește cu îngrijorare recalibrarea militară americană în Europa.

De aceea, prăbușirea grupului înainte chiar de lansare transmite un mesaj neplăcut.

Europa vorbește despre necesitatea de a prelua o parte mai mare din povara securității continentului exact în momentul în care demonstrează cât de dificil îi este să stabilească cine are dreptul să organizeze discuția despre această povară.

Aici apare paradoxul.

Nu lipsesc experții.

Nu lipsesc strategiile.

Nu lipsesc grupurile de lucru.

Nu lipsesc nici banii în aceeași măsură în care lipseau acum câțiva ani.

Ceea ce lipsește încă este claritatea politică asupra centrului de comandă al proiectului european de apărare.

Kallas are și o problemă proprie

Eșecul apare într-un moment dificil pentru instituția condusă de fosta premieră estonă.

Kallas se confruntă de mai multe luni cu presiuni pentru reformarea SEAE și pentru o coordonare mai strânsă între serviciul diplomatic european, Comisie și capitale.

Din această perspectivă, prăbușirea grupului nu mai este doar o gafă de comunicare.

Este și un avertisment politic.

Înaltul Reprezentant poate propune.

Dar statele membre pot opri.

Și este relevant că rezistența nu a venit doar din partea unor guverne sceptice față de întărirea apărării europene sau mai indulgente față de Rusia.

Italia Giorgiei Meloni este un actor important al NATO și susține necesitatea consolidării securității europene. Tocmai de aceea, opoziția Romei sugerează că disputa nu privește neapărat obiectivul final.

Privește cine decide drumul până acolo.

Aceasta este una dintre marile contradicții ale Europei de astăzi.

Aproape toată lumea este de acord că trebuie făcut mai mult pentru apărare.

Mult mai puțini sunt de acord asupra celui care trebuie să conducă acest proces.

O moștenire dificilă pentru Kajsa Ollongren

Momentul este cu atât mai incomod cu cât noua secretară generală a SEAE, Kajsa Ollongren, abia și-a început mandatul.

Fosta ministră olandeză a apărării preia o instituție prinsă între mai multe centre de gravitație: Kallas, Comisia Europeană, marile capitale și, inevitabil, NATO.

Va trebui să găsească un echilibru dificil între inițiativa politică a Înaltului Reprezentant și necesitatea consultării sistematice a guvernelor naționale.

Iar episodul grupului de apărare îi oferă încă din prima săptămână o lecție brutală despre limitele instituției pe care o conduce administrativ.

Europa poate avea nevoie urgentă de decizii.

Dar urgența nu anulează politica.

Pentru România, povestea nu este deloc abstractă

Privită de la București, întreaga dispută ar putea părea încă un episod din nesfârșitul război birocratic de la Bruxelles.

Ar fi o greșeală.

Pentru România, întrebarea cine conduce apărarea europeană este una dintre cele mai concrete probleme de securitate ale următorilor ani.

Suntem pe flancul estic al NATO. Avem războiul din Ucraina în imediata apropiere. Marea Neagră a devenit un spațiu de confruntare militară permanentă. În același timp, Washingtonul își revizuiește postura militară europeană și transmite tot mai clar că aliații trebuie să preia o parte mai mare din apărarea convențională a continentului.

România are nevoie, așadar, de o Europă capabilă să facă mai mult.

Dar are nevoie și ca această Europă să nu creeze o arhitectură paralelă, ambiguă sau concurentă cu NATO.

Pentru București, formula optimă nu este UE sau NATO.

Este o Uniune Europeană militar mai puternică în interiorul unei NATO funcționale și cu o prezență americană credibilă pe flancul estic.

Din această perspectivă, prăbușirea grupului Kallas este un avertisment.

Europa știe de ce trebuie să se înarmeze. Încă nu știe cine conduce

Aceasta este, în fond, povestea mai mare din spatele unui grup de experți care nu a mai apucat să se întâlnească.

Kaja Kallas a identificat corect problema: Europa are goluri de capabilități, timpul este scurt, amenințarea rusă este reală, iar disponibilitatea Americii de a suporta o parte disproporționată din costurile securității continentului nu mai poate fi considerată eternă.

Dar o problemă corect identificată nu garantează o soluție corect construită.

În apărarea europeană există astăzi prea multe centre de autoritate și prea puțină claritate asupra raportului dintre ele: capitalele naționale, Consiliul, Comisia, SEAE, structurile nou create pentru industria de apărare și, deasupra întregii construcții, NATO.

Fiecare dorește o Europă mai capabilă militar.

Dar fiecare dorește și să păstreze o parte din volan.

De aceea, ceea ce s-a întâmplat cu grupul Kallas nu este doar povestea unui eveniment anulat la Bibliothèque Solvay.

Este o miniatură a problemei strategice europene.

Europa încearcă să construiască o apărare comună înainte de a fi decis pe deplin cine are autoritatea politică să o conducă.

Pentru România, aceasta nu este o dezbatere despre organigrama Bruxelles-ului. Dacă Statele Unite își reduc treptat amprenta convențională în Europa, diferența dintre o Uniune capabilă să completeze NATO și una blocată în rivalități instituționale poate deveni diferența dintre descurajare și vulnerabilitate pe flancul estic.

Iar imaginea acestei săptămâni este greu de ignorat:

în timp ce Europa spune că trebuie să se pregătească mai repede pentru război, capitalele sale au reușit să oprească în 48 de ore grupul care trebuia să-i spună cum să se pregătească.

Poate că acesta este adevăratul șoc al afacerii Kallas. Nu faptul că un grup de experți a fost desființat înainte să existe.

Ci faptul că, într-un moment în care Europa se teme că America ar putea face mai puțin pentru apărarea ei, europenii încă se luptă între ei pentru a decide cine are voie să facă mai mult.

CSAT de 7 septembrie: americanii nu au plecat, dar România a început să negocieze cum vor rămâne

Ședința CSAT din 7 septembrie s-a încheiat, iar după cele trei ore de discuții de la Palatul Cotroceni avem și primele răspunsuri la întrebarea care a planat asupra reuniunii: ce face România pentru ca recalibrarea militară americană din Europa să nu se transforme într-o diminuare a prezenței SUA pe teritoriul nostru?

Înaintea ședinței, agenda putea părea una tehnică: Planul de înzestrare a Armatei pentru 2027–2036, programul „Armata României 2044”, implementarea programului european SAFE și revizuirea posturii forțelor americane în Europa.

Citite împreună însă, toate aceste puncte spuneau aceeași poveste. România încerca să-și consolideze poziția în momentul în care Washingtonul redesena arhitectura militară americană a continentului.

Două formulări din agenda CSAT erau esențiale: „Termeni de referință privind revizuirea [...] posturii Forțelor SUA și a locațiilor de dislocare în Europa” și „Consolidarea prezenței militare americane pe teritoriul României”.

Alăturarea lor nu era întâmplătoare.

Bucureștiul încerca să transforme România dintr-un loc în care americanii pot avea trupe într-un loc din care, strategic și operațional, să fie costisitor să le retragă.

Americanii nu plecau. Dar prezența lor se schimba

Înainte de CSAT, răspunsul la întrebarea „se retrag sau nu americanii?” trebuia deja nuanțat.

Nu exista o decizie cunoscută privind retragerea forțelor SUA din România. Exista însă o revizuire reală a posturii militare americane în Europa, iar reduceri se produseseră deja.

Potrivit analizei CSIS din 25 august, prezența americană din România fusese redusă cu aproximativ 700 de militari, în cadrul unor ajustări mai largi care afectaseră și Germania și Estonia.

În același timp însă, aproape 500 de militari americani veniseră ulterior în România, împreună cu noi capabilități.

Aparent, era o contradicție: 700 plecaseră, aproape 500 veniseră.

În realitate, aceasta putea indica o schimbare a tipului de prezență americană.

Și aceasta rămâne, după CSAT, una dintre cheile întregii discuții.

America nu numără numai soldați. Numără capabilități

Întrebarea greșită era și rămâne:

Câți militari americani avem în România?

Întrebarea corectă este:

Ce capabilități americane avem în România și cât de repede pot fi ele întărite într-o criză?

O mie de militari fără ISR — informații, supraveghere și cercetare —, fără apărare antiaeriană, logistică, comunicații, realimentare aeriană și comandă-control pot avea o valoare operațională mai mică decât câteva sute de militari care operează asemenea sisteme.

Pentagonul nu mai numără doar uniforme. Numără ceea ce acele uniforme pot pune în luptă.

De aici trebuia citit și programul SAFE. Cele 16,68 miliarde de euro de care România beneficiază sub formă de împrumut nu reprezintă doar bani pentru cumpărarea unor noi sisteme militare. Pot deveni parte a argumentului strategic prezentat Washingtonului: România nu cere pur și simplu protecție americană, ci investește în propria apărare și în infrastructura care poate susține o prezență aliată credibilă.

De ce a contat momentul ședinței

Calendarul CSAT nu a fost întâmplător.

Pentagonul își reevaluează postura militară în Europa, unde se află aproximativ 80.000 de militari americani. Capitalele aliate au primit întrebări privind accesul trupelor americane, utilizarea bazelor, drepturile de survol, infrastructura disponibilă, cheltuielile de apărare și contribuția fiecărui stat la securitatea colectivă.

Revizuirea trebuie să producă mai multe variante privind viitoarea postură americană în Europa, care urmează să ajungă la secretarul Apărării Pete Hegseth până la 6 noiembrie.

Asta însemna că ședința CSAT din 7 septembrie nu analiza o decizie americană deja luată.

România încerca să influențeze o decizie în timp ce aceasta încă se construia.

Cu numai câteva zile înainte, președintele Nicușor Dan se întâlnise la Mihail Kogălniceanu cu congresmenii americani Mike Rogers și Eric Sorensen, iar cooperarea militară româno-americană fusese una dintre temele importante.

Nici aceasta nu părea o coincidență de calendar.

România avea câteva cărți puternice

Prima era geografia.

Mihail Kogălniceanu și Deveselu așază România într-un punct strategic între Marea Neagră, Ucraina, flancul sud-estic al NATO și Balcani, cu acces operațional și către Orientul Mijlociu.

A doua era predictibilitatea.

Pentru Washington nu este suficient să existe baze pe hartă. Americanii trebuie să știe că într-o criză le pot utiliza rapid, că au acces la spațiul aerian, la infrastructură și la facilitățile logistice de care au nevoie.

A treia era comportamentul României ca aliat: cât investește în apărare, cât de repede își modernizează armata și cât din povara apărării convenționale este pregătită să preia.

Tocmai de aceea Planul de înzestrare 2027–2036, „Armata României 2044”, SAFE și prezența militară americană au ajuns pe aceeași masă.

Nu erau patru dosare diferite.

Erau componentele aceleiași ecuații strategice.

Dar soldatul american rămâne important

Există însă o limită a raționamentului bazat exclusiv pe capabilități.

Soldatul american prezent fizic în România are o valoare politică pe care nici cea mai performantă infrastructură nu o poate înlocui complet.

Este vechea logică de tripwire.

Dacă militari americani sunt dislocați la Mihail Kogălniceanu, un atac asupra României riscă să producă încă din primele momente victime americane. Washingtonul devine astfel direct implicat în criză.

Pentru descurajare, acest lucru contează enorm.

De aceea, scenariul pe care îl consider în continuare cel mai important nu este „America pleacă”, ci unul mai subtil: efective mai flexibile, eventual fluctuante, dar susținute de infrastructură, rotații, muniții prepoziționate, logistică, ISR, apărare antiaeriană, comunicații și posibilitatea introducerii rapide a unor forțe suplimentare.

Și apoi a venit comunicatul de după CSAT

La câteva ore după întrebările puse înaintea reuniunii, a venit și primul răspuns oficial.

Ședința de la Cotroceni a durat trei ore. Iar comunicatul Administrației Prezidențiale merită citit cu atenție tocmai pentru ceea ce spune — și pentru ceea ce nu spune.

Primul lucru: CSAT a aprobat Planul de înzestrare a Armatei României pentru perioada 2027–2036 și Programul „Armata României 2044”.

Aceasta era partea previzibilă: calendarul, prioritățile și capabilitățile pe care România vrea să le construiască în următorii ani.

Al doilea lucru este mult mai important pentru relația cu Statele Unite.

Consiliul a decis ca România să continue dialogul bilateral „dedicat prezenței trupelor și capabilităților americane în țara noastră”.

Formularea trebuie citită fără exagerări.

Nu este o promisiune americană de consolidare.

Nu este un anunț de retragere.

Nu este nici o decizie finală asupra efectivelor.

Este continuarea negocierii.

România a rămas oficial în conversație cu Washingtonul exact în perioada în care Pentagonul își construiește opțiunile privind viitoarea postură militară în Europa.

Fraza cea mai importantă este despre ceea ce oferă România

Există însă în comunicat o formulare chiar mai interesantă.

Elementele de Host Nation Support — sprijinul oferit de România pentru găzduirea și operarea forțelor americane — sunt, potrivit comunicatului, „analizate în prezent, într-un efort interinstituțional, care va fundamenta adoptarea unor decizii concrete” în perioada imediat următoare.

Tradus din limbaj instituțional:

România încă își construiește oferta.

Aici intră infrastructura, facilitățile, sprijinul logistic și condițiile pe care Bucureștiul le poate pune la dispoziția militarilor americani.

Iar aceasta confirmă, în bună măsură, miza pe care o vedeam înaintea ședinței.

CSAT nu putea decide câți militari americani vor rămâne în România, pentru că aceasta nu este o decizie a Cotroceniului.

Putea însă decide ce face România pentru ca Washingtonul să aibă motive să-i păstreze aici.

Și exact aceasta pare să fie etapa în care ne aflăm.

România și-a pregătit dosarul. Washingtonul va decide

Ce a făcut, așadar, CSAT pe 7 septembrie?

Nu a decis dacă americanii pleacă sau rămân.

A aprobat direcțiile de dezvoltare a Armatei României, a menținut deschis dialogul privind trupele și capabilitățile SUA și a continuat construirea pachetului de Host Nation Support care va fundamenta viitoarele decizii.

Cu alte cuvinte, România și-a pregătit dosarul cu care intră în negocierea privind noua postură militară americană în Europa.

De aceea, răspunsul la întrebarea de la început rămâne, pentru moment, neschimbat:

nu există o decizie ireversibilă privind retragerea americanilor din România.

Dar nici prezența lor nu trebuie considerată automată.

Miza este dacă România va continua să fie percepută la Washington drept unul dintre nodurile indispensabile ale puterii militare americane la Marea Neagră sau doar drept una dintre numeroasele locații europene pe care Pentagonul le poate redimensiona.

CSAT și-a făcut prima parte a temei.

Acum România trebuie să transforme geografia, infrastructura, investițiile și disponibilitatea politică într-o ofertă strategică suficient de convingătoare pentru Washington.

Iar ceasul continuă să bată spre 6 noiembrie.