Teheranul fără chip: cine conduce, de fapt, Iranul care (nu) negociază cu Washingtonul

Românii ar trebui să uite deocamdată de promisiunea unui război scurt în Golf și să se uite la pompă, unde se vede și nota de plată a unui Guvern care pare să alerge permanent după criză, în loc să o anticipeze: dacă petrolul și carburanții rămân scumpi, reducerea TVA la benzină și motorină ar trebui măcar discutată serios, nu înlocuită cu explicații despre factori externi. Așa că noul guvern va trebui să revizuiască structura TVA la motorină și benzină. Cu cei interimari ne-am lămurit. 

În Iranul de astăzi, problema nu mai este doar cine stă la masa negocierilor cu Statele Unite, ci cine are, în realitate, puterea de a spune „da” sau „nu” după ce discuțiile se încheie. Președintele Masoud Pezeshkian poate semna documente, ministrul de externe Abbas Araghchi poate negocia, iar parlamentul poate afișa o anumită aparență de normalitate instituțională. Dar adevărata autoritate pare să se fi mutat într-o zonă mult mai opacă, dominată de Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice și de un lider suprem care, de luni întregi, aproape că nu mai există public.

Donald Trump pare să se confrunte astfel cu o problemă pe care Barack Obama o cunoscuse deja în 2015: negociezi cu Republica Islamică, dar Republica Islamică nu vorbește niciodată cu o singură voce.

Iranul a fost construit de la început pe o suprapunere de puteri. Există un președinte ales, un parlament și un guvern, dar deasupra lor se află liderul suprem, aparatul clerical, structurile de securitate și, mai ales, Gărzile Revoluționare. În vremuri normale, această arhitectură produce fricțiuni. În vreme de război, produce lupte directe pentru control.

Obama încercase să o gestioneze printr-un acord multilateral. Uniunea Europeană, Rusia și China au fost aduse în ecuație, iar președintele Hassan Rouhani și ministrul său de externe, Mohammad Javad Zarif, au putut folosi presiunea externă pentru a ține în frâu, cel puțin temporar, aripa radicală a regimului. Mecanismul nu a eliminat opoziția internă, dar i-a oferit taberei pragmatice argumentul că alternativa era izolarea și confruntarea.

Această balanță a rezistat până în 2018, când Statele Unite s-au retras unilateral din acord. Din acel moment, exact tabăra care susținuse că Washingtonul nu poate fi crezut a primit cel mai puternic argument posibil.

Revenit la Casa Albă în ianuarie 2025, Trump a ales opusul formulei Obama: negocieri directe, fără arhitectură multilaterală grea, cu Omanul drept intermediar. Discuțiile din aprilie 2025 și cele reluate în februarie 2026 au fost însă de fiecare dată întrerupte de revenirea războiului. Ofensiva israeliană din iunie 2025, urmată de intrarea rapidă a forțelor americane, iar apoi atacul americano-israelian din 28 februarie 2026, care l-a ucis pe Ali Khamenei, au schimbat nu doar raportul militar, ci și structura puterii de la Teheran.

Succesiunea a fost rapidă. Mojtaba Khamenei, fiul fostului lider suprem, a preluat funcția într-un moment în care statul era deja sub presiune militară, iar conducerea sa civilă și de securitate pierduse mai mulți oameni-cheie. Memorandumul semnat electronic la Versailles pe 17 iunie, apoi contrasemnat la Teheran de Masoud Pezeshkian, a creat impresia unui nou început diplomatic.

Numai că întrebarea centrală a rămas aceeași: cine poate garanta că Iranul va respecta ceea ce semnează președintele?

Umbra din Buenos Aires

Răspunsul conduce inevitabil spre generalul Ahmad Vahidi.

Actualul comandant-șef al Gărzilor Revoluționare a fost promovat recent la gradul de general-maior printr-un decret al lui Mojtaba Khamenei, dar forma completă a documentului nu a fost făcută publică. Presa iraniană din exil a interpretat această opacitate nu ca pe o simplă particularitate birocratică, ci ca pe încă un semn al modului în care puterea se exercită acum la Teheran: prin decrete, cercuri restrânse și instituții care comunică foarte puțin cu exteriorul.

Biografia lui Vahidi spune însă mai mult decât decretul.

Fost șef al Forței Quds între 1988 și 1997, ministru al Apărării în timpul lui Mahmoud Ahmadinejad și ministru de Interne sub Ebrahim Raisi, Vahidi aparține nucleului dur al aparatului de securitate al Republicii Islamice. Este și omul căutat de justiția argentiniană pentru presupusa sa implicare în atentatul din 1994 asupra centrului comunitar evreiesc AMIA din Buenos Aires, unde au murit 85 de oameni. Numele său a fost asociat, în relatările occidentale, și cu atacul din 1983 asupra cazărmii pușcașilor marini americani de la Beirut.

Un om cu o asemenea biografie nu este astăzi doar un comandant militar.

Este unul dintre centrele reale ale puterii iraniene.

Potrivit evaluărilor citate în material, ministrul de externe Abbas Araghchi și președintele parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, pot reprezenta oficial Teheranul în negocieri, dar marja lor de decizie este sever limitată fără acordul structurilor Gărzilor Revoluționare.

Cu alte cuvinte, Washingtonul poate negocia cu diplomații Iranului, dar acordul trebuie să supraviețuiască unui al doilea filtru, mult mai greu: IRGC.

Liderul suprem care aproape că nu mai apare

Peste această consolidare militară se suprapune o anomalie și mai mare: absența aproape totală a lui Mojtaba Khamenei din spațiul public.

De la instalarea sa ca lider suprem, în martie, aparițiile verificabile sunt aproape inexistente. IranWire, citând surse apropiate administrației Pezeshkian, a relatat că noul lider suprem nu s-ar fi întâlnit cu membrii guvernului după atacurile din 28 februarie și că în cercurile puterii circulă informații despre o stare de sănătate extrem de gravă.

Într-un regim construit în jurul autorității personale a liderului suprem, absența aceasta nu este un simplu detaliu de protocol.

Liderul suprem nu este doar arbitrul formal al sistemului. Este comandantul suprem, garantul ideologic al regimului și punctul final al tuturor marilor decizii politice și militare. Dacă acest personaj nu mai poate fi văzut, apare inevitabil întrebarea dacă mai și conduce efectiv.

Presa de stat a încercat să umple golul prin comunicate citite la televiziune, fotografii de arhivă și materiale a căror datare este dificil de verificat. Agenția Mehr a difuzat recent o înregistrare video de numai douăsprezece secunde, nedatată, în care Mojtaba apare așezat pe un covor și susține o prelegere religioasă.

Problema este că tocmai lipsa contextului transformă asemenea imagini din dovadă în sursă de suspiciune.

Pentru un regim care timp de decenii și-a construit autoritatea în jurul prezenței aproape ritualice a liderului, șase luni de conducere fără apariții publice verificabile reprezintă o schimbare enormă.

„Fantoma Teheranului” nu este doar o poreclă jurnalistică. Este descrierea unei probleme de putere.

Junta din spatele turbanului

Vidul a fost umplut de Gărzile Revoluționare.

Pas cu pas, oamenii IRGC sau persoane apropiate de ele au preluat poziții-cheie. Numirile în Consiliul Suprem de Securitate Națională, Statul Major General și structurile militare sugerează că centrul de greutate al sistemului se mută de la vechea combinație dintre cler și instituții republicane spre un aparat militar de securitate mult mai direct.

Mohammad Bagher Zolghadr a fost numit secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională într-un context în care presa iraniană din exil a susținut că această alegere i-ar fi fost practic impusă lui Pezeshkian de comandanții Gărzilor. În paralel, Ali Abdollahi Aliabadi a ajuns la conducerea Statului Major General, iar Kioumars Heydari a fost instalat ca adjunct.

Nu este doar o remaniere provocată de pierderile din război.

Este o schimbare de raport de forțe.

Limbajul oficial oferă propriile indicii. Unele dintre noile decrete folosesc formula „inamicul sionist-american”, semn că Statele Unite nu mai sunt tratate doar ca sponsor al Israelului, ci ca participant direct la război.

Vahidi a sugerat, la rândul său, că într-o perioadă de conflict pozițiile-cheie trebuie administrate direct de Gărzi. Este o formulă care lasă din ce în ce mai puțin spațiu președinției civile și vechiului cler de la Qom.

Iranul nu încetează să fie o teocrație.

Dar începe să semene tot mai mult cu o teocrație administrată de militari.

Funeraliile care au arătat cine lipsește

La funeraliile lui Ali Khamenei, contrastul dintre ritualul oficial și realitatea puterii a devenit imposibil de ignorat. Străzile Teheranului au fost pline, delegațiile străine au venit, regimul a mobilizat întreaga simbolistică a Republicii Islamice.

Numai noul lider suprem a lipsit.

Într-o asemenea ceremonie, absența succesorului nu poate fi trecută ușor în categoria detaliilor. Mai ales într-un sistem în care ritualul politic are o funcție precisă: să arate continuitatea.

În locul continuității, funeraliile au transmis nesiguranță.

O parte dintre locuitorii Teheranului citați de presa regională vorbeau pentru prima dată despre o senzație reală de insecuritate, nu doar din cauza bombardamentelor, ci și pentru că statul însuși părea lipsit de figura care trebuia să-i garanteze ordinea.

În aceeași zi, ministrul israelian al Apărării, Israel Katz, a transmis mesajul său provocator: „asasinul a fost asasinat”.

Dar dincolo de retorica Israelului, reacția iranienilor pare mult mai greu de gestionat pentru regim: o combinație de teamă, oboseală și resemnare. Mulți par convinși că, indiferent cine va câștiga bătălia pentru succesiune, natura represivă a sistemului nu se va schimba.

Cu cine negociază, de fapt, Trump?

Aici revine problema de la care pornește totul.

Trump poate negocia cu Pezeshkian.

Poate discuta prin intermediari cu Araghchi.

Poate obține semnături și poate anunța acorduri.

Dar dacă puterea reală se află în mâinile lui Vahidi și ale aparatului IRGC, iar starea liderului suprem rămâne incertă, valoarea oricărui compromis trebuie măsurată prin capacitatea diplomaților iranieni de a-l impune militarilor.

Acesta este exact tipul de problemă cu care s-a confruntat și administrația Obama.

Diferența este că Obama încercase să construiască în jurul acordului un sistem internațional suficient de larg încât să ofere taberei pragmatice de la Teheran o contrapondere la radicalii interni. Trump a ales negocierea directă, în care succesul depinde mult mai mult de relația imediată dintre două administrații.

Problema este că administrația iraniană cu care negociază Washingtonul poate să nu fie aceeași cu puterea iraniană care execută decizia.

Hormuzul, arma care nu trebuie trasă

În această lumină trebuie citite și declarațiile lui Vahidi privind Strâmtoarea Hormuz.

Pentru Iran, Hormuz nu este doar o cale maritimă. Este poate cea mai importantă pârghie strategică pe care regimul o deține în raport cu Statele Unite și statele din Golf. Nu este nevoie ca strâmtoarea să fie complet închisă pentru ca amenințarea să funcționeze.

Este suficient ca navele să considere zona periculoasă.

Asigurările cresc.

Petrolierele schimbă traseul.

Piețele reacționează.

Prețul petrolului urcă.

Din acest punct de vedere, ipoteza lui Vahidi — că Washingtonul ar putea sfârși prin a tolera o anumită formă de control iranian asupra fluxurilor din Hormuz — nu trebuie privită doar ca retorică.

Este o strategie de uzură.

Iranul nu trebuie să învingă Statele Unite într-un război clasic. Trebuie să reziste suficient de mult încât costurile economice, politice și militare ale confruntării să devină mai mari decât beneficiile continuării ei.

Aceasta este una dintre constantele strategiei iraniene din ultimele decenii.

Fiecare zi lucrează pentru cei mai duri

Pentru aripa radicală de la Teheran, timpul a fost aproape întotdeauna un instrument.

Sancțiunile pot fi absorbite.

Atacurile pot fi supraviețuite.

Negocierile pot fi prelungite.

Administrațiile americane se schimbă.

Iar societățile democratice obosesc mult mai repede de războaiele îndepărtate decât aparatele autoritare care controlează informația și represiunea internă.

De aceea fiecare zi în care Mojtaba Khamenei rămâne invizibil și Vahidi își consolidează poziția nu înseamnă neapărat că regimul este pe punctul de a se prăbuși.

Poate însemna exact contrariul: criza produce un regim mai militarizat, mai opac și mai puțin dependent de instituțiile civile decât cel care a intrat în război.

Aceasta este problema pe care Washingtonul riscă să o subestimeze.

Loviturile de decapitare pot elimina lideri.

Nu garantează că succesorii vor fi mai moderați.

Uneori eliminarea unei generații politice accelerează tocmai ascensiunea aparatului care știe cel mai bine să funcționeze în stare de război: serviciile de securitate și armata.

Republica fantomelor

Poate acesta este cel mai bun mod de a descrie Iranul negocierilor din 2026.

Un președinte care semnează, dar nu controlează toate pârghiile.

Un lider suprem care deține teoretic puterea absolută, dar aproape că nu mai este văzut.

Un general urmărit internațional care devine unul dintre arbitrii deciziei politice.

O diplomație care încearcă să negocieze cu Washingtonul și un aparat militar care își construiește propriile condiții de pace.

Republica Islamică nu a rămas fără conducere.

Mai degrabă, conducerea ei s-a mutat într-o zonă pe care exteriorul o vede tot mai greu.

Și tocmai aceasta este marea problemă pentru Trump. Într-o negociere clasică, întrebarea este dacă adversarul acceptă condițiile. În Iranul de astăzi trebuie pusă mai întâi o întrebare și mai simplă:

Cine este adversarul care poate spune, în numele întregului regim, că acordul va fi respectat?

Atât timp cât răspunsul oscilează între un lider suprem invizibil, un președinte cu puteri limitate și o Gardă Revoluționară care ocupă tot mai mult spațiu, orice pace cu Teheranul va rămâne vulnerabilă la aceeași problemă care a urmărit fiecare rundă de negocieri cu Republica Islamică: Washingtonul poate obține semnătura Iranului înainte de a ști cu certitudine care Iran a semnat-o.

Post Scriptum:  Armistițiul temporar convenit în iunie a expirat pe 17 august, fără ca Washingtonul și Teheranul să ajungă la acordul mai larg prevăzut. Trump afirmă acum că nu există negocieri cu Iranul și nici nu sunt programate, în timp ce Teheranul spune că rămâne deschis dialogului, dar nu unei capitulări.  Miezul confruntării este Strâmtoarea Hormuz. Trump susține că strâmtoarea este deschisă și că minele au fost eliminate, în timp ce Iranul afirmă contrariul și condiționează normalizarea traficului de ridicarea blocadei porturilor iraniene, relaxarea sancțiunilor, deblocarea activelor și încetarea operațiunilor militare americane. Realitatea din teren pare mai apropiată de imaginea unei strâmtori grav perturbate: traficul naval rămâne foarte redus, iar astăzi a fost raportată inclusiv lovirea unei nave de un proiectil necunoscut. 

Mai îngrijorător este că disputa începe să-i atragă și pe ceilalți actori din Golf. Washingtonul se opune unei formule negociate între Oman și Iran privind administrarea navigației prin Hormuz, iar Trump a amenințat chiar Omanul în legătură cu apropierea sa de Teheran.

În același timp, Iranul transmite că trece la o postură militară „complet ofensivă”, deși până acum nu a fost raportată reluarea atacurilor directe la scară mare. Piețele nu așteaptă însă primele rachete: perspectiva eșecului negocierilor a împins din nou petrolul în sus, Brent trecând de 90 de dolari/baril. 

Pe scurt, Trump și Iranul au ajuns într-un joc al nervilor în care niciunul nu vrea să pară că cedează.Washingtonul încearcă să transforme superioritatea militară și blocada într-o capitulare politică iraniană; Teheranul încearcă să transforme Hormuzul și costul economic al unui război prelungit într-o armă împotriva răbdării americane. Problema este că între cele două strategii se află una dintre principalele artere energetice ale lumii.