Cutremur la Kiev: Zelenski schimbă comanda în plin război

O remaniere pornită ca o simplă reașezare a puterii s-a transformat într-un cutremur la Kiev, scoțând la suprafață lupta dintre reformă și vechea cultură militară și obligându-l pe Zelenski să schimbe conducerea războiului sub presiunea străzii.

Imagine generată cu ajutorul Inteligentei Artificiale

Când Volodimir Zelenski a anunțat, pe 12 iulie, o nouă remaniere guvernamentală, explicația oficială a fost una aproape banală pentru o țară aflată de ani de zile sub presiunea războiului: Ucraina avea nevoie de o „strategie politică actualizată”, de o administrație mai suplă și de oameni capabili să răspundă mai repede unei realități care se schimbă de la o lună la alta. Numai că ceea ce trebuia să fie o simplă reorganizare a guvernului s-a transformat, în mai puțin de zece zile, într-una dintre cele mai serioase crize de conducere din timpul președinției sale.

Mai întâi a plecat Mihailo Fedorov de la Ministerul Apărării. Apoi oamenii au ieșit în stradă. Protestele s-au extins în șaisprezece orașe. În cele din urmă, a căzut și generalul Oleksandr Sîrski, comandantul suprem al Forțelor Armate. Privite separat, cele trei episoade ar putea părea simple schimbări de personal într-un stat obligat să se adapteze permanent. Privite împreună, spun însă o poveste mult mai complicată despre tensiunile acumulate în interiorul puterii de la Kiev, despre conflictul dintre generația reformatoare și vechea cultură militară și, mai ales, despre cât de greu a devenit pentru Zelenski să păstreze echilibrul între armată, administrație și o societate care, chiar și după ani de război, continuă să ceară socoteală celor aflați la putere.

Punctul de plecare a fost demisia premierului Iulia Sviridenko, după un an petrecut în fruntea guvernului, și numirea lui Serhii Korețki, până atunci director general al companiei de stat Naftogaz. La prima vedere, schimbarea avea profilul unei clasice remanieri tehnocrate. Ucraina avea nevoie de o nouă formulă administrativă, iar un manager venit dintr-un sector strategic putea reprezenta alegerea firească pentru o economie aflată permanent sub presiunea războiului.

Numai că schimbarea guvernului a produs imediat un efect mult mai sensibil: plecarea lui Mihailo Fedorov de la Ministerul Apărării.

Fedorov ocupase funcția doar șase luni, din ianuarie 2026, dar era departe de a fi un personaj nou în arhitectura puterii de la Kiev. Intrase în guvern încă din 2019, ca viceprim-ministru și ministru al Transformării Digitale, devenind în câțiva ani unul dintre simbolurile generației tinere aduse de Zelenski în administrație. El fusese unul dintre principalii arhitecți ai digitalizării statului ucrainean și, odată cu războiul, unul dintre promotorii transformării tehnologice a armatei.

Tocmai de aceea, demiterea lui a avut un efect pe care probabil administrația prezidențială nu îl anticipase.

Fedorov nu era perceput de o parte importantă a societății ca un ministru oarecare. Era tânăr, avea o imagine publică bună și beneficia de un lucru rar în politica ucraineană: sprijin atât în interiorul taberei prezidențiale, cât și în anumite cercuri ale opoziției. Venise la conducerea Ministerului Apărării cu promisiunea că va accelera reforma unei instituții uriașe, construite încă pe multe reflexe moștenite din epoca sovietică și obligate, în același timp, să ducă unul dintre cele mai tehnologizate războaie ale prezentului.

În numai șase luni, bilanțul său fusese suficient de consistent pentru ca plecarea să ridice întrebări. În februarie 2026, obținuse angajamentul lui Elon Musk că Rusia nu va primi acces la Starlink. În mai lansase campania „logistics lockdown”, concepută pentru lovirea sistematică a logisticii ruse cu drone de tip loitering și muniții ghidate cu rază medie. O lună mai târziu anunțase un nou pachet de reforme militare pe care chiar el le descrisese drept „nepopulare, dar extrem de necesare”.

Acolo a început ruptura.

Reformele lui Fedorov au intrat tot mai puternic în coliziune cu structurile comandamentului militar, iar relația sa cu generalul Oleksandr Sîrski s-a deteriorat până în punctul în care, potrivit lui Zelenski, cei doi nu mai puteau coopera fără intervenția directă a președintelui. Era mai mult decât un conflict între două personalități. În spatele lui se afla o confruntare între două moduri diferite de a vedea războiul: unul bazat pe tehnologie, viteză de adaptare și descentralizarea inițiativei și altul construit în jurul ierarhiei militare clasice și al controlului instituțional.

Când Fedorov a fost demis, pe 15 iulie, o parte a societății a citit decizia exact în această cheie. Nu ca pe o simplă consecință a schimbării guvernului, ci ca pe victoria aparatului asupra reformei.

O zi mai târziu, oamenii au început să iasă în stradă.

Primele manifestații au avut loc în Piața Ivan Franko din Kiev, dar protestele s-au extins rapid. În cele din urmă, șaisprezece orașe au fost cuprinse de manifestații. Mesajul străzii era neobișnuit de precis: Fedorov trebuia readus la Ministerul Apărării, iar Sîrski trebuia să plece.

Pentru un stat aflat în plin război, era o situație aproape fără precedent. Societatea nu protesta doar împotriva unei politici sau a unei decizii guvernamentale. Cereau schimbarea directă a conducerii militare.

În încercarea de a păstra continuitatea la Ministerul Apărării, Zelenski l-a numit ministru interimar pe general-maiorul Evghenii Hmara, fostul comandant al Grupului Alpha din cadrul Serviciului de Securitate al Ucrainei. Președintele l-a prezentat drept un om cu o „experiență fără precedent în operațiuni de luptă tehnologică”, formulare care sugera că direcția imprimată de Fedorov nu urma să fie abandonată complet.

În același timp, Zelenski a încercat să-l păstreze pe Fedorov în interiorul sistemului, oferindu-i un rol de consilier sau o poziție concentrată asupra „componentei tehnologice a statului”. Fedorov a refuzat inițial oferta, iar incertitudinea privind viitorul său nu a făcut decât să alimenteze impresia că administrația încerca să gestioneze o criză pe care nu o anticipase.

Presiunea străzii nu s-a oprit însă la Ministerul Apărării.

După șase zile consecutive de proteste, pe 21 iulie, Zelenski a anunțat demiterea generalului Oleksandr Sîrski din funcția de comandant suprem al Forțelor Armate. Sîrski ocupa această poziție din februarie 2024, când îl înlocuise pe popularul Valeri Zalujnîi, trimis ulterior ambasador la Londra.

Plecarea sa a fost prezentată cu demnitatea ritualică a unei schimbări de comandă. Sîrski a declarat că lasă în urmă o armată care nu doar rezistă, ci se află „în ofensivă, cu inițiativă, structură și oameni care știu să lovească inamicul”. Era, evident, și o apărare a propriului bilanț. Generalul încerca să transforme o demitere produsă sub o presiune politică și publică enormă într-o predare normală a ștafetei.

Succesorul său, Mihailo Drapatîi, aparține însă unei alte generații de comandanți.

Născut la 21 noiembrie 1982, la Kamianeț-Podilski, în vestul Ucrainei, Drapatîi a absolvit în 2004 Institutul Trupelor de Tancuri din Harkov și și-a început cariera ca locotenent în Brigada 72 Mecanizată, la Bila Țerkva. Spre deosebire de mulți ofițeri ajunși la vârful ierarhiei după ani petrecuți în structurile de stat major, cariera sa s-a construit în primul rând pe front.

În 2014, pe când era maior, a comandat Batalionul 2 al Brigăzii 72 în luptele pentru Mariupol. Din acea perioadă a rămas una dintre imaginile devenite aproape legendare în presa ucraineană: un transportor blindat care sparge un baraj al milițiilor proruse, într-o acțiune desfășurată sub comanda sa directă. Vehiculul avea să fie botezat în relatările vremii „TAB-ul zburător”.

În vara aceluiași an, unitatea lui Drapatîi a fost încercuită în apropierea frontierei cu regiunea Lugansk. A ieșit din acea experiență cu reputația unui comandant care nu conduce de la distanță și care își asumă personal riscurile oamenilor săi.

După invazia rusă din februarie 2022, Drapatîi a devenit ceea ce s-ar putea numi „omul de serviciu” al armatei ucrainene pentru sectoarele de front ajunse în criză. În martie a preluat Comandamentul Operațional Sud și a contribuit la oprirea înaintării ruse spre Krivîi Rih. În toamna aceluiași an a condus gruparea implicată în operațiunile care au dus la eliberarea malului drept al regiunii Herson.

În mai 2024, când Rusia a deschis un nou front în regiunea Harkov, Drapatîi a fost trimis din nou acolo unde situația devenise critică. A preluat Gruparea Operativ-Tactică Harkov cu misiunea de a împiedica extinderea breșei create de ofensiva rusă. Înaintarea a fost limitată la două zone-tampon, iar modul în care a organizat apărarea la Vovceansk a fost prezentat ulterior de Zelenski drept un model pentru alte sectoare ale frontului.

În octombrie 2024 a fost avansat general-maior, iar o lună mai târziu a primit comanda Forțelor Terestre, cea mai mare componentă a armatei ucrainene, înlocuindu-l pe Oleksandr Pavliuk. Din ianuarie 2025 a preluat și gruparea Hortiția, responsabilă pentru cea mai mare parte a frontului estic, de la Velika Novosilka până în regiunea Harkov.

În iunie 2025, după atacul rusesc asupra unei academii militare din Poltava, soldat cu victime în rândul cadeților, Drapatîi și-a prezentat demisia. Gestul, rar într-un sistem militar în care asumarea publică a responsabilității nu este o regulă, nu i-a distrus cariera. Dimpotrivă, i-a întărit reputația de comandant dispus să răspundă pentru ceea ce se întâmplă sub autoritatea sa.

A revenit aproape imediat în conducerea operațională, la comanda noilor Forțe Comune, responsabile pentru direcția nord-estică. Din această poziție a coordonat, începând din toamna anului 2025, operațiunile care au dus la recuperarea unor teritorii din jurul orașului Kupiansk.

Dincolo de cariera militară, Drapatîi este descris de cei care au lucrat cu el drept un om discret, puțin atras de expunerea mediatică și dispus, spre deosebire de mulți comandanți formați în cultura militară sovietică, să asculte opiniile subordonaților înainte de a lua o decizie. Este căsătorit și are doi copii, un fiu și o fiică.

Dar poate cel mai neobișnuit detaliu al numirii sale este faptul că numele lui apăruse pe pancartele protestatarilor înainte ca Zelenski să ia decizia.

„Sîrski — demisia, Drapatîi — comandant suprem, Fedorov — ministru al Apărării”, cereau manifestanții încă din 16 iulie.

Este greu de găsit multe precedente în care strada să influențeze atât de direct alegerea unui comandant suprem în timpul unui război. Faptul că Zelenski a răspuns, cel puțin parțial, exact acestei cereri spune ceva important despre raportul dintre puterea prezidențială și societatea ucraineană după ani de conflict.

Schimbarea de la vârful armatei nu a venit singură. Potrivit chiar lui Zelenski, decizia privind noua formulă de comandă a fost discutată cu Drapatîi, Hmara și Pavlo Palisa, adjunctul șefului Administrației Prezidențiale. Este un detaliu care poate părea tehnic, dar care arată o schimbare mai profundă: centrul de greutate al deciziilor militare pare să se deplaseze tot mai mult spre Administrația Prezidențială, în detrimentul mecanismelor tradiționale ale Statului Major.

În paralel, Zelenski a reorganizat și Consiliul Național de Securitate și Apărare. Pe 19 iulie, Rustem Umerov, fost ministru al Apărării, a fost numit secretar al Consiliului în locul lui Oleksandr Litvinenko, despre care se vorbește că ar putea primi un post diplomatic la Belgrad. În noua configurație reapar figuri importante ale guvernelor precedente, între care Iulia Sviridenko și Denis Șmîhal.

O altă schimbare semnificativă este numirea lui Oleksii Sobolev la conducerea unei noi structuri care reunește atribuții din economie, ecologie și agricultură. Este genul de comasare instituțională care apare atunci când un stat încearcă să facă mai mult cu tot mai puțini oameni și cu resurse administrative consumate de ani întregi de război.

Dincolo însă de toate aceste nume, funcții și organigrame, criza scoate la suprafață o problemă mult mai profundă.

Ucraina trăiește astăzi confruntarea dintre două culturi de putere. De o parte se află generația tehnocraților tineri, reprezentată de oameni precum Fedorov, care încearcă să adapteze statul și armata la viteza războiului tehnologic. De cealaltă parte se află instituțiile militare clasice, construite pe ierarhii, proceduri și reflexe care nu pot fi schimbate peste noapte.

Între aceste două lumi se află Zelenski.

El rămâne arbitrul final al sistemului, dar chiar președintele a recunoscut că responsabilitatea pentru conflict nu poate fi pusă exclusiv pe umerii celor aflați în dispută. „Problema nu este doar de partea lor, ci și a mea”, a spus el.

Poate că aceasta este cea mai importantă frază a întregii crize.

Pentru că ceea ce s-a întâmplat la Kiev nu este doar povestea unei remanieri prost gestionate. Este povestea unui stat aflat în al cincilea an al unui război de uzură, în care presiunea militară, oboseala societății și nevoia permanentă de reformă încep inevitabil să producă tensiuni în interiorul sistemului.

Faptul că protestele au reușit, în numai șase zile, să contribuie la căderea unui comandant suprem aflat în funcție spune ceva fundamental despre Ucraina de astăzi. Puterea prezidențială rămâne enormă, mai ales în condițiile legii marțiale, dar nu este nelimitată. Într-un mod paradoxal, autoritatea politică ucraineană continuă să fie electivă în spirit chiar și atunci când războiul face imposibilă organizarea normală a alegerilor.

Pentru România, toate acestea contează mai mult decât ar putea sugera o simplă schimbare de nume la vârful armatei ucrainene.

Drapatîi este un comandant de front, specializat în stabilizarea sectoarelor aflate sub presiune maximă. Este exact profilul de care Kievul consideră că are nevoie pentru axa Donețk-Harkov. Dar experiența sa spune, deocamdată, mult mai puțin despre felul în care va gestiona relația cu partenerii occidentali, coordonarea strategică sau infrastructura sudică legată de Dunăre și Marea Neagră — spații care interesează direct Bucureștiul.

Stabilitatea conducerii militare de la Kiev, coerența frontului și capacitatea Ucrainei de a continua reforma armatei nu sunt probleme exclusiv ucrainene. Ele influențează direct predictibilitatea mediului de securitate de la frontiera estică a României.

Un centru de putere fragmentat între Administrația Prezidențială, un Stat Major aflat în reconstrucție și un guvern tehnocrat abia instalat adaugă inevitabil o doză de incertitudine. Nu pentru că sprijinul occidental pentru Ucraina ar dispărea peste noapte, ci pentru că tensiunile interne de la Kiev ajung, mai devreme sau mai târziu, să se vadă și pe front.

Iar ceea ce se schimbă pe front se simte inevitabil și la granița României.

Din acest motiv, adevărata întrebare ridicată de criza de la Kiev nu este cine a câștigat confruntarea dintre Fedorov și Sîrski și nici măcar dacă Drapatîi va fi un comandant mai eficient. Întrebarea este dacă Ucraina poate continua să-și reformeze armata în timp ce luptă pentru supraviețuire, fără ca procesul de schimbare să fractureze chiar sistemul pe care încearcă să-l facă mai puternic.

Pentru Zelenski, acesta ar putea fi unul dintre cele mai dificile teste ale următoarei perioade. Pe front trebuie să oprească Rusia. În interior trebuie să împace o armată care cere stabilitate, o generație de reformatori care cere viteză și o societate care, după atâția ani de sacrificii, nu mai acceptă ca marile decizii să-i fie pur și simplu comunicate.

Războiul Ucrainei nu se mai poartă, de mult, numai în tranșee. Se poartă și în interiorul instituțiilor care trebuie să-l conducă. Iar uneori, tocmai acolo, liniile de front sunt cel mai greu de văzut.