Într-un interviu dat Agenţiei poloneze de presă, Jaroslaw Kaczynski,
viceprim-ministru şi liderul partidului Lege şi Dreptate (Pis),
principal actor pe scena politică din Polonia, dă asigurări că ţara sa
nu va ieşi din Uniunea Europeană, încercând astfel să mai reducă ceva
din discuţia foarte aprinsă, la Bruxelles şi nu numai, despre un posibil
POLEXIT.
O formulă importantă de a privi securitatea este prin intermediul
componentelor sale. Asta înseamnă fie să priveşti la ameninţări, riscuri
şi vulnerabilităţi. Când ne uităm la tehnologiile disruptive şi efectele secundare ale dezvoltării tehnologice, ele se transpun în ameninţări.
Este o fractură logică aici. Vasile Dâncu
apreciază că premierul Cîţu este cel mai bun agent electoral pentru PSD, un alt
lider PSD i-a spus ziaristului Zachmann că „premierul Cîţu trebuie împăiat şi ţinut
la guvern”. PSD vrea să câştige alegerile din 2024 cu ajutorul lui Cîţu
premier. Dar ce fel de ţară va „moşteni” PSD? O ţară vlăguită de explozia preţurilor, supraîndatorată, cu moralul la pământ?
Ce mai înseamnă democraţiile? În România, premierul aruncă parlamentul în derizoriu. În Rusia, alegerile sunt trucate de la un cap la altul. Iar în SUA, generalii îşi permit să joace ţonţoroiul pe nasul liderului ales.
Când ai atâtea
orchestre londoneze la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu – London
Symphony Orchestra (LSO), Philharmonia Orchestra (PO), London Philharmonic
Orchestra (LPO), Royal Philharmonic Orchestra (RPO), ca să nu mai punem la
socoteală şi orchestrele de cameră (The Academy of St Martin in the Fields sau London
Mozart Players) – aproape că te temi că o s-ajungi să le încurci, că n-o să
înţelegi nimic.
Debutul anului şcolar s-a aflat, să recunoaştem, mai viu în atenţia
administraţiei şi cu acest prilej îmi face plăcere să subliniez zbaterea
– acesta e cuvântul – profesorului Sorin Cîmpeanu, ministru al
Învăţământului, pentru afirmarea rolului hotărâtor al şcolii în
societatea noastră, sufocată de orgoliul patimilor politice.
A fost unul dintre cele mai aşteptate concerte ale actualei ediţii! A
fost una dintre marile – dacă pot nota astfel – întâlniri! ...dintre
unul dintre colectivele simfonice de prim rang ale Europei - pe de-o
parte - şi – pe de alta – dirijorul Cristian Măcelaru, personalitate
dirijorală artistică pregnantă în spaţiul artistic european şi cel
american.
Războiul intern care timp de patru luni de zile a dinamitat principalul partid aflat la guvernare a intrat în linie dreaptă. Peste numai câteva zile, cei 5000 de delegaţi care vor fi prezenţi la Congres vor putea decide în privinţa rolului pe care Partidului Naţional Liberal îl va mai juca pe scena politică în perioada următoare.
Priveam din sala Festivalului „Enescu“ Orchestra Naţională a Franţei dirijată de Cristian Măcelaru, urmăream fermitatea excepţionalei concert-maestre Sarah Nemţeanu (da, femininul este onorant în acest caz, nu este o forţare a limbii române) şi mă gândeam că prezenţa acestor două nume româneşti acolo, pe acea scenă, la mijlocul ediţiei cu numărul 25 a festivalului are o semnificaţie artistică, dar are cu siguranţă şi una patriotică.
Premierul României pare că trăieşte în altă lume. În ultimii 32 de ani, am tot citit că aşa se spunea despre ultimii ani din perioada
lui Nicolae Ceauşescu. Am trăit acei ani şi, cu siguranţă, în România se trăieşte mai rău decât în decembrie 1989.
Un număr redus de spectatori au aplaudat zeci de minute creaţia naţională a operei lui Alexander von Zemlinsky, Der Zwerg (Piticul).
În limba vorbită, în textele literare şi în cele filosofice, precum şi în reportaje recursul la xenisme este necesar, uneori indispensabil, pentru a reda noţiuni preluate din alte culturi sau zone geografice, termeni culinari, vestimentari şi militari străini, nuanţe şi subtilităţi stilistice şi particularităţi de diverse naturi.
Istoria intervenţiilor militare în locuri precum Cisiordania şi Gaza, Liban, Somalia şi Irak arată că atunci când liderii locali sunt dependenţi de forţele militare străine pentru a menţine puterea, este greu să construieşti legitimitatea populară, să guvernezi eficient şi să construieşti o identitate naţională comună. A fost, până la urmă Afganistanul un război al americanilor sau al unei Coaliţii? Cine a pierdut si cine a câştigat?
Nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aş fi regăsit într-o dispută, cu rezonanţă publică, peste Ocean, unele elemente asemănătoare, din întâmplări anterioare, petrecute pe malurile Dâmboviţei. Regula unificatoare este simplă şi la Washington D.C. şi la Bucureşti. Când vrei să scapi, cu orice preţ, de cineva, îi cauţi sau îi inventezi o scamă şi catapultarea vine de la sine.
De la ce a plecat falsa criză energetică din România, care i-a băgat în priză pe politicieni, chiar pe preşedintele ţării, Klaus Iohannis, pe premierul ”superman”, economistul Florin Cîţu, să se implice? De la facturile care ne ard tot mai rău la buzunare. Sute de consumatori finali de energie electrică au constatat că facturile din ultimele luni sunt supraîncărcate, reflectând sume abuzive, nejustificate pe care trebuie să le plătească!!!
În urmă cu două zile, căutam informaţii despre cum aş putea să mut aplicaţia implicită de cameră de pe un smartphone al unei companii pe altul, al altei companii.
Am argumentat la LARICS, nu odată, că problematica relaţiei bilaterale
româno-ungare are ca miza principală procesele de de-suveranizare a
României, iniţiate de Budapesta, şi, ulterior, co-suveranizare a
Ungariei în Transilvania.
Reiau
aici, cu ocazia reînceperii anului şcolar, textele scrise de-a lungul
vremii despre şcoala dinainte de 1989 – epocă la care ne raportăm în continuare
şi un subiect predilect al meu. Chiar dacă nu „beneficiam“
de toate gadget-urile din prezent – care mai mult încurcă decât folosesc, ca să
nu spun că nu folosesc la nimic –, lumea pe-atunci avea „culoare,
gust şi miros“,
lucruri care lipsesc cu desăvârşire în societatea postmodernă actuală.
Recent, un fost spion american, antrenat în CIA şi operaţiuni complexe, a
spus că ceea ce va distruge omenirea – dintre toate catastrofele
posibile – vor fi sofismele. De ce oare? Pentru că sofismele iau o mică
bucăţică de adevăr şi o răsucesc printre zeci de minciuni şi
pseudo-raţionamente, astfel încât să pară credibile şi să convingă
oamenii că minciuna este adevăr şi falsul autentic, impostura realitate.
Declaraţiile
liderilor PNL, aripa Cîţu, arată că nu au luat nicio clipă în calcul ieşirea
USR Plus de la guvernare, deşi nu trebuia să fii un analist de geniu ca să-ţi
dai seama că asta va urma în următoarea secundă după demiterea lui Stelian Ion.
Aceeaşi super-eroi nu înţeleg că următoarele luni vor aduce un şoc în viaţa
românilor ce ar putea să-i arunce foarte departe de Palatul Victoria.
Ceea ce destabilizează România la această oră nu sunt nişte alegeri
triviale la două partide din coaliţia de guvernare. E iraţional şi ca
atare neplauzibil să presupunem că nişte mediocri fără carismă şi
popularitate personală îşi taie craca de sub picioare pentru un loc
incert în viitor pe o cracă mai sus.
Ţara este în criză politică, una de credibilitate internă şi externă. În consecinţă, „noul“ prim-ministru - indiferent că e un fost premier, actualul premier regândit profund, sau un terţ fresh - trebuie să aibă rezultate, dar până acolo trebuie să câştige răbdare şi încredere printr-un narativ adecvat. Concret, narativul câştigător trebuie să fie unul care, în final, aduce succes României.
Un studiu recent
arată că 7 din 10 angajaţi români sunt interesaţi să îşi deschidă
propria afacere în următorii doi ani. De unde a apărut acest interes
pronunţat pentru antreprenoriat? Ca să răspundem la această întrebare,
ajută să ne uităm mai atent la anul trecut.
După primele douăzeci de minute ale serii simfonice din 13 septembrie, de la Sala Palatului, amicul aşezat în dreapta mea m-a privit şi mi-a spus uluit: “Ce monstru!”. Maxim Vengerov tocmai terminase de cântat partea a doua din Concertul nr. 1 de Dmitri Şostakovici.
Anul 1795, luna februarie. Într-o trăsură cam ponosită, Hagi Ion, polcovnic mărunt din Prahova, şi fiica lui, evident fără nume, coboară la Mitropolie.
Afirmaţia din titlu nu-mi aparţine. Ea este concluzia unei discuţii pe
care am avut-o cu un foarte bun prieten, în ziua citirii moţiunii
USR-Plus / AUR, în Parlamentul României (joi, 9 septembrie 2021).
Ultima săptămână a agravat criza politică. Moţiunea de cenzură USRPLUS-AUR a fost depusă la Camere, apoi contestată la CCR. Partidul lui Barna şi Cioloş şi-a retras miniştrii din guvern, iar premierul a concediat şi secretarii de stat ai acestei formaţiuni. Cabinetul e, de-acum, minoritar. Klaus Iohannis, în vizită-n Elveţia, a declarat că guvernul poate merge mai departe. Dar cât şi, mai ales, cum anume?
Încă de la declararea independenţei, în 1991, Kievul a
identificat situaţia din Crimeea drept o vulnerabilitate de securitate
naţională ca urmare a cantonării Flotei Mării Negre în Sevastopol.
De la Lausanne...
... a revenit la evenimentele enesciene Orchestra
de Cameră, care îşi extrapolează numele odată ce bagheta îi revine tânărului american
de 34 de ani Joshua Weilerstein.
După 20 de ani de luptă cu terorismul jihadist, retragerea haotică a
SUA din Afganistan a transmis o undă de şoc din Taiwan până în Ucraina,
resimţită şi la Bucureşti. Am trecut brusc din zodia incertitudinii
strategice în aceea a suspiciunii globale. Cine va umple vidul lăsat de
SUA, până unde se vor retrage americanii şi pe cine mai pot ei conta cu
adevărat? Neîncrederea devine reciprocă. La fel şi singurătatea
democraţiilor lumii.
Cel care aşteaptă trece în revistă mai multe versiuni ale „fiinţei” autorului-narator – fotbalist, comunicator, jurnalist, scriitor, profesor; mai multe vârste – copilăria, adolescenţa – cu acel început oblomovianist al studenţiei în care, tolănit în pat, nu face altceva decât să citească –, maturitatea – vestita criză de la mijlocul vieţii, aprofundată şi în alte scrieri de-ale sale -,
Dar nu până în Anglia, ci mult mai departe... Acolo unde poate afla de ce omenirea e pusă în faţa sfâşietoarei întrebări: a fi sau a nu fi?
Începuse să mi se
facă dor de aberaţiile logico-juridice ale unui Eugen Nicolicea, dar iată că
Partidul Naţional Liberal a avut grijă să furnizeze Parlamentului cel puţin
trei înlocuitori care, împreună, par să suplinească satisfăcător marele absent:
Alina Gorghiu, Daniel Fenechiu şi Florin Roman.
Institutul Naţional de Statistică (INS1) a anunţat recent printr-un comunicat de presă că, în luna august 2021 comparativ cu luna iulie 2021, preţurile de consum au crescut cu 0,2%, tendinţă de creştere încă din luna decembrie 2020. Rata inflaţiei de la începutul anului (august 2021 comparativ cu decembrie 2020) este 4,7%.
De ce scriu? Pentru că vreau să-i încurajez pe cei merituoşi să lupte
pentru drepturile şi visurile lor şi să nu mai stea cuminţi la rând în
spatele unor incompetenţi piloşi, fie ei şi politicieni.
Toată lumea acceptă că aplicaţiile de eGuvernare ne fac viaţa mai uşoară şi reduc interacţiunea fizică generatoare de atâtea frustrări şi consum fie de energie, fie ... nervos!
Se vorbeşte adeseori în politica românească, iar în aceste zile parcă şi mai mult, despre nevoia de unitate. Într-adevăr, unitatea e un reper important, o valoare şi un scop care pot diferenţia un proiect politic de succes de unul aventuros şi sortit eşecului. Aş vorbi totuşi despre o altă valoare diferenţiatoare în politică, mult mai puţin invocată, şi anume coerenţa.
Ultima dată l-am văzut pe Ion Caramitru cântând. Era pe 10 iulie, când l-a jucat pe profesorul Higgins, în montarea "My Fair Lady" de la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical "Ion Dacian", spectacol pe care îl semna în calitate de regizor.
Între meciurile cu prelungiri din Campionatul European de Fotbal şi Jocurile Olimpice de la Tokyo s-a „strecurat” o ştire care are o importanţă deosebită, atât pentru prezent, cât şi pentru viitorul următoarelor decenii. Mai preciz, Partidul Comunist Chinez (PCC) a serbat pragul de 100 de ani într-o manieră mult mai strălucitoare decât o pot face membrii partidului creat în Bucureşti la 8 mai 1921.
Sfârşitul nemilos şi imprevizibil ne lasă descumpăniţi , mai ales când e vorba de un om atât de plin de viaţă şi de proiecte cum era Ion Caramitru, în ciuda anilor care i se adunaseră pe umeri.
„Un sentiment ca o lume dispare, mai exact un anume fel de a face lucrurile şi, chiar dacă eu personal nu agream acest fel de a face lucrurile, e totuşi un sentiment de pierdere, în mod bizar... RIP Ion Caramitru.” Această postare a Cristinei Modreanu a fost aceea care a exprimat cel mai bine ceea ce am simţit la vestea morţii marelui actor.
Nu ştiu unde se tratează când au probleme de sănătate personalităţile din România, în ţară sau în străinătate, dar cert este că ieri, în morga spitalului Elias s-au aflat deodată corpurile a două dintre cele mai cunoscute nume din ultimele decenii: Ivan Patzaichin şi Ion Caramitru.
Astăzi este ziua lui Freddie Mercury. Incontestabil omul cu cea mai frumoasă voce a lumii. Puteţi urmări pe YouTube omagiul adus solistului, la adresa de mai jos:
Ştiu, e septembrie. În curând vin ploile. A ajuns, deocamdată, un val de aer rece, cu origini polare, cum ar zice domnişoarele meteo cu fusta gen Marilyn Monroe. În sala de aşteptare a unei policlinici din cel mai frumos oraş din provincie - Buzău, se înţelege -, un domn şi o doamnă (pe care îi răsfăţăm, când suntem singuri, cu apelativele de ”moş” şi ”babă”), tatăl soţiei şi mama mea.
E un moment plin de bucurie şi de entuziasm luna de miere. Am moştenit cumva, din generaţie în generaţie, aşteptarea că, odată ce se va termina, entuziasmul şi bucuria se atenuează şi responsabilităţile de zi cu zi coboară frumoasă pereche ce îşi începe viaţa împreună, cu picioarele pe pământ, în realitate. Şi acolo nu e lună de miere…
Trec zilnic pe lângă biserica de cartier. Azi dimineaţă, pe întuneric, a fost prima oară când am remarcat avizierul de lângă lumânările pentru vii. Era plin cu oferte de turism, preponderent extern, marca Basilica Travel, agenţie touroperatoare specializată pe pelerinaje interne şi externe.
Un Preşedinte. Un prim-ministru. Un consilier prezidenţial. Doi
miniştri ai Educaţiei, trei secretari de stat, un secretar general şi o echipă de
funcţionari de rang înalt din acelaşi minister – toţi, în clipele lor de graţie.
O colecţie superbă de directori şi profesori din şcoli curajoase. Cohorte de prieteni profesionişti minunaţi, de dincoace şi de
dincolo de Prut. Focus şi lobby 24/7, ani şi ani – ultimii doi, la blană. Ca la
carte. Done!
Haosul politic de la vârful politicii
româneşti este unul de un grotesc absolut şi rupt complet şi total de
realitatea agendei românului normal la cap. Nu poţi, ca om obişnuit, să nu te
întrebi „Frate, ce-i cu ăştia?”
Relaţiile dintre România şi Italia au înregistrat o punte de legătură culturală importantă care a reunit şi dezvoltat în timp legături în diverse domenii de activitate între cele două ţări. Un exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă interviul cu profesorul Angelo Manitta care a împărtăşit impresiile sale despre România şi despre literatura română
Nici bine nu i s-a uscat cerneala pe decizia de numire că preşedinta ARACIP, Alina Paraschiv, numită în urma demiterii lui Şerban Iosifescu, şi-a dat demisia de la conducerea instituţiei.
