Germania se rupe în două: AfD pregătește șocul care sperie Berlinul

Saxonia-Anhalt arată că, la 36 de ani de la reunificare, Germania a reușit să șteargă granița dintre Est și Vest de pe hartă, dar nu și din mintea oamenilor, iar AfD transformă această fractură istorică într-o forță politică ce poate schimba inclusiv direcția strategică a Berlinului.

Foto: ChatGPT

Germania se uită în oglindă și vede AfD: Estul e gata să rupă ultimul tabu de după 1945

Duminică, 6 septembrie, Saxonia-Anhalt poate produce un șoc politic fără precedent în Germania postbelică. AfD este cotată la peste 40% și poate deveni detașat primul partid al landului. Dar victoria electorală nu înseamnă automat că va și guverna: „zidul de foc” ridicat de celelalte partide în jurul extremei drepte rămâne, pentru moment, în picioare. Ultimul sondaj Forschungsgruppe Wahlen plasează AfD la 41%, față de numai 23% pentru CDU. 

Saxonia-Anhalt are doar puțin peste două milioane de locuitori. Duminică însă, votul de aici poate spune despre Germania mai mult decât multe alegeri federale.

La treizeci și șase de ani după reunificare, unul dintre landurile fostei RDG este pe punctul de a oferi Alternativei pentru Germania cea mai importantă victorie regională din istoria partidului. AfD conduce detașat în sondaje, iar întrebarea nu mai este dacă va fi o forță politică majoră, ci cât de departe va ajunge și dacă celelalte partide vor mai putea construi o majoritate împotriva sa. 

Aici trebuie făcută însă o distincție importantă. O victorie a AfD la urne nu înseamnă automat „preluarea puterii”. Pentru a guverna singur, partidul are nevoie de majoritatea mandatelor, iar sondajele actuale nu indică o asemenea majoritate. Celelalte partide continuă să excludă o coaliție cu AfD. Miza zilei de duminică este tocmai dacă această Brandmauer — „zidul de foc” construit de politica germană tradițională în jurul extremei drepte — mai poate funcționa atunci când partidul izolat obține de unul singur peste 40% din voturi. 

Problema este însă mai profundă decât aritmetica viitoarei coaliții de la Magdeburg.

Saxonia-Anhalt obligă Germania să se întoarcă la o întrebare pe care a crezut mult timp că reunificarea a rezolvat-o: cât de unită este, de fapt, Germania?

Autostrăzile s-au unit. Memoriile, mai puțin

Anne McElvoy observa în POLITICO că ascensiunea AfD în estul Germaniei nu poate fi desprinsă de lupta acestei regiuni pentru identitate și pentru un loc propriu într-un sistem federal al cărui centru politic și economic a rămas multă vreme perceput ca fiind occidental.

Este una dintre marile ironii ale reunificării.

Germania a investit enorm în Est.

Orașe degradate au fost reconstruite. Drumurile au fost modernizate. Infrastructura a fost refăcută. Poluarea industrială sufocantă moștenită de la RDG a fost redusă dramatic. Diferența vizibilă dintre cele două Germanii din 1990 aproape că a dispărut din peisaj.

Helmut Kohl promisese „peisaje înfloritoare”.

În mare măsură, ele au apărut.

Dar investițiile au reparat mai ușor șoselele decât sentimentul apartenenței.

O parte dintre est-germani au continuat să simtă că reunificarea nu a însemnat întâlnirea dintre două societăți, ci integrarea uneia în sistemul celeilalte.

Instituțiile erau occidentale.

Elite economice — în mare parte occidentale.

Regulile — occidentale.

Modelul de succes — occidental.

Iar experiența celor care trăiseră patruzeci de ani într-un sistem complet diferit a fost adesea tratată mai degrabă ca o problemă care trebuia depășită decât ca o memorie care trebuia integrată.

Acolo s-a format o fisură pe care prosperitatea nu a reușit s-o închidă complet.

Paradoxul Merkel

Angela Merkel ar fi trebuit, teoretic, să fie politicianul perfect pentru a construi această punte.

Venea din Est. Trăise în RDG. Participase la transformarea politică produsă de Wende. Înțelegea lumea de dinainte de 1989 într-un mod în care majoritatea liderilor vest-germani nu aveau cum să o facă.

Și totuși, tocmai în timpul lungii sale guvernări AfD a început să transforme Estul în principalul său bastion electoral.

Momentul de ruptură a venit în special odată cu criza migrației din 2015–2016.

Decizia lui Merkel de a primi un număr foarte mare de refugiați a fost percepută în numeroase comunități est-germane nu doar ca o problemă de imigrație, ci ca încă o transformare socială decisă de sus, într-un moment în care multe dintre aceste comunități încă se confruntau cu depopularea, îmbătrânirea și dispariția locurilor de muncă tradiționale.

Merkel însăși avea să recunoască această rană.

În 2018 vorbea despre experiențele personale traumatizante ale celor care și-au văzut comunitățile golindu-se și lumea profesională dispărând după reunificare.

Dar empatia a venit prea târziu pentru a opri transformarea politică.

AfD găsise deja terenul pe care avea să crească.

De la refugiați la Sputnik V

Pandemia a adăugat un nou strat acestei neîncrederi.

În unele cercuri est-germane a existat o receptivitate surprinzătoare față de vaccinul rusesc Sputnik V și față de ideea că Germania ar trebui să-l accepte înaintea sau în paralel cu soluțiile occidentale.

Episodul spune ceva mai important decât povestea vaccinului.

Arată persistența unei relații diferite cu Rusia.

Nu este vorba pur și simplu despre nostalgie pentru comunism. Ar fi o explicație prea comodă.

Există memoria RDG, legături culturale și economice, neîncredere față de elitele occidentale, nemulțumire față de globalizare și, în anumite segmente ale populației, convingerea că relația cu Moscova nu ar trebui privită exclusiv prin lentila confruntării.

AfD a înțeles această combinație foarte bine.

Și a transformat-o într-o ofertă politică.

Migrație redusă.

Mai puțină Bruxelles.

Mai multă suveranitate.

Ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei.

O altă politică față de Ucraina.

Și revenirea la o relație economică mai pragmatică cu Moscova.

Nu este întâmplător că partidul cere inclusiv revenirea asupra rupturii energetice dintre Germania și Rusia.

AfD a învățat să transforme nemulțumirile într-o singură poveste

Aici există o asemănare cu ceea ce mișcarea MAGA a făcut în Statele Unite.

Nemulțumirile nu trebuie să aibă aceeași origine pentru a fi reunite politic.

Un muncitor îngrijorat de viitorul industriei auto.

Un pensionar nemulțumit de imigrație.

Un alegător care consideră că Bruxelles-ul are prea multă putere.

Un est-german care simte că experiența sa de viață este privită cu superioritate.

Un pacifist care vrea oprirea ajutorului militar pentru Ucraina.

Un conservator revoltat de schimbările culturale.

Nu sunt neapărat același electorat.

Dar pot primi aceeași poveste:

Germania pe care o cunoșteai îți este luată, iar elitele de la Berlin și Bruxelles nu te mai ascultă.

Aceasta este una dintre marile performanțe politice ale AfD.

A transformat nemulțumiri diferite într-o singură revoltă împotriva sistemului.

Merz moștenește nota de plată

Friedrich Merz se confruntă acum cu problema într-un moment poate chiar mai dificil decât Merkel.

Economia germană și-a pierdut o parte din siguranța de altădată. Industria auto se confruntă cu restructurări, concurența chineză a devenit brutală, tranziția energetică costă, iar vechiul model bazat pe energie rusească relativ ieftină, exporturi industriale și acces privilegiat la piața chineză nu mai funcționează ca înainte.

În acest context, loviturile primite de industria auto au o forță simbolică enormă.

Volkswagen nu este doar o companie.

Este una dintre imaginile succesului Republicii Federale.

Când până și acest simbol începe să vorbească despre reduceri de costuri și locuri de muncă, mesajul ajunge foarte ușor la alegător:

dacă nici modelul german nu mai funcționează, de ce să mai avem încredere în partidele care l-au administrat?

AfD nu trebuie neapărat să ofere un răspuns economic mai bun.

Este suficient să convingă alegătorul că partidele tradiționale nu mai au unul.

Ce arată, de fapt, Saxonia-Anhalt

Trebuie evitată o exagerare.

Chiar dacă AfD termină detașat pe primul loc duminică, politica externă, apărarea și apartenența Germaniei la NATO nu se mută de la Berlin la Magdeburg.

Un guvern regional nu poate scoate Germania din NATO.

Nu poate opri sprijinul federal pentru Ucraina.

Nu poate decide politica față de Rusia.

Dar ar fi o eroare la fel de mare să considerăm că rezultatul nu contează pentru politica externă.

Contează enorm.

Pentru prima dată, AfD se apropie de posibilitatea de a transforma dominația electorală dintr-o parte a Estului în putere instituțională regională. Reuters notează că partidul urmărește explicit formarea primului său guvern de land, iar sondajele îl plasează acum la aproximativ 41–43%, cu aproape douăzeci de puncte înaintea CDU. 

Iar dacă acest lucru nu se întâmplă din cauza izolării sale politice, apare o altă problemă.

Cum explici unui partid care primește peste 40% din voturi — și mai ales alegătorilor săi — că toate celelalte formațiuni se vor combina pentru a-l ține departe de guvernare?

Juridic și democratic, răspunsul este simplu: guvernează cine poate construi o majoritate parlamentară.

Politic, problema este mult mai complicată.

AfD va folosi inevitabil excluderea pentru a-și alimenta narațiunea favorită: „sistemul se unește împotriva voastră”.

Acesta este paradoxul Brandmauer-ului.

Poate împiedica AfD să intre la guvernare.

Dar poate, simultan, să-i ofere combustibil electoral.

Din Magdeburg până la flancul estic

Pentru România, ceea ce se întâmplă în Saxonia-Anhalt nu este doar politică internă germană.

Există o legătură cu securitatea europeană.

Germania este una dintre puterile centrale ale NATO în Europa și a investit masiv în consolidarea flancului estic. Sprijinul pentru Ucraina, refacerea Bundeswehrului și angajamentul militar german în Lituania presupun însă ceva ce nicio strategie militară nu poate garanta: consens politic intern pe termen lung.

Aici rezultatul din Saxonia-Anhalt devine relevant.

AfD contestă tocmai o parte dintre premisele acestui consens: sancțiunile împotriva Rusiei, sprijinul acordat Ucrainei și actuala orientare a politicii externe germane.

Un land nu poate schimba această politică.

Dar o succesiune de victorii electorale poate schimba climatul politic care o susține.

Aceasta este diferența.

Moscova nu are nevoie ca AfD să preia mâine Ministerul german al Apărării pentru ca ascensiunea partidului să-i fie favorabilă.

Este suficient ca sprijinul pentru Ucraina să devină mai costisitor electoral.

Ca fiecare nou buget militar să fie mai greu de explicat.

Ca sancțiunile să fie contestate de o parte tot mai mare a electoratului.

Ca relația cu Rusia să redevină subiect de dispută internă.

Într-o democrație, politica externă rezistă pe termen lung numai atât timp cât există suficient sprijin intern pentru costurile ei.

Problema nu mai este doar Estul

Există însă și aici o capcană.

Ar fi greșit să tratăm AfD exclusiv drept o anomalie a fostei RDG.

Partidul a devenit între timp o forță națională. Ascensiunea sa depășește vechea frontieră intergermană, chiar dacă Estul rămâne zona în care sprijinul său este cel mai puternic.

Prin urmare, Saxonia-Anhalt nu ne spune doar că reunificarea Germaniei a rămas incompletă.

Ne spune ceva mai incomod:

problemele care au făcut AfD puternică în Est încep să devină probleme germane.

Migrația.

Deindustrializarea.

Costul energiei.

Neîncrederea în instituții.

Raportarea la Rusia.

Oboseala față de războiul din Ucraina.

Frica de declin social.

Nemulțumirea față de Bruxelles.

Toate acestea nu se opresc la fosta frontieră dintre RDG și RFG.

Duminică nu se votează doar pentru Magdeburg

Saxonia-Anhalt poate deveni astfel mai mult decât un scrutin regional.

Poate fi momentul în care Germania descoperă că Brandmauer-ul ridicat în jurul AfD nu mai rezolvă problema politică, ci doar o amână.

Pentru că un zid poate izola un partid.

Nu poate izola 40% dintre alegători.

Iar aceasta este adevărata problemă pe care Friedrich Merz o va avea luni dimineață, indiferent de formula de guvernare care va rezulta.

Germania a cheltuit sute de miliarde pentru a închide diferența materială dintre Est și Vest. A reconstruit orașe, drumuri, căi ferate și infrastructură. A făcut ca vechea frontieră să dispară aproape complet din peisaj.

Dar nu a reușit să elimine complet frontiera din mintea oamenilor.

La treizeci și șase de ani de la reunificare, această frontieră reapare pe harta electorală.

Iar dacă sondajele se confirmă duminică, șocul nu va fi doar faptul că extrema dreaptă a câștigat în Saxonia-Anhalt.

Va fi descoperirea că, după mai bine de trei decenii în care Germania a încercat să aducă Estul în Vest, o parte a Estului a decis că nu mai vrea politica Vestului.

Iar pentru o țară care a construit întreaga sa identitate postbelică pe ideea că anumite capitole ale istoriei nu trebuie să se mai repete, aceasta este mult mai mult decât o înfrângere electorală.

Este un avertisment.