Video Scriitoarea Nora Iuga: „Mi-au prins bine anii ăia îndelungați de sărăcie. Vai, ce bine mi-au prins!” Podcastul lui Ionuț Vulpescu (sezonul 4, episodul 7)

Se întreabă, după o viață în care a iubit și și-a scris iubirile, fără rușine, fără vină, dacă, într-adevăr, a iubit până la capăt. E convinsă că Paradisul plictisește și poate tocmai de aceea, unele iubiri nu durează. Nu suportă „balastul siropos” din declarațiile de dragoste dintre oameni și crede că prea mult „te iubesc” banalizează ce purtăm mai pur în inima noastră. Nora Iuga, o scriitoare inconfundabilă, o poetă care transgresează genuri, canoane, tradiții, prejudecăți, revine la Avangarda, într-un dialog despre intimitate și rațiune, despre eros și thanatos.

Adoră schizofrenia literară, a vocilor care se îngână și care își imaginează interlocutori care prind carne și oase din ficțiune. În exclusivitate, scriitoarea Nora Iuga îi povestește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, cine a vrut să o adopte când era copilă, în Germania primilor ani de viață, de ce sărăcia în care a trăit cu soțul ei a fost cel mai bun dar de la Dumnezeu pentru formarea conștiinței morale, și cum a aflat, peste ani, de autorul formulei care a dus la cenzurarea ei în perioada comunistă, „erotismul morbid”. Nora Iuga o evocă pe Nina Cassian, „un monstru de inteligență”, și explică de ce, spre deosebire de cea mai inteligentă femeie pe care a cunoscut-o în viața ei, nu a ales să își scoată zestrea de memorii în față și să scrie autobiografic, chiar dacă sursa primară a literaturii sale e propria viață. Un podcast despre iubiri minore și marea dragoste, despre vulgaritate și senzualitate, despre literatură și cultură: Nora Iuga, inconfundabilă, sinceră, plină de viață, dar mâhnită pe critică, la microfonul Avangardei, cu Ionuț Vulpescu, pentru a doua oară!

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: 

Nora Iuga, Rapidistă. Despre poezia din fotbal

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria de a o reîntâlni, de-a fi din nou primit, de fapt, de doamna Nora Iuga. Mulțumesc mult că ați acceptat și de această dată invitația mea.

Nora Iuga: Păi îmi face o foarte mare bucurie, pentru că discuțiile cu tine sunt foarte agreabile și mă face să-mi retrăiesc mare parte din trecutul meu îndepărtat, „când eram la tânăr și la trup curat”, cum spunea un poet al nostru. Și iată că ne aflăm din nou, față în față.

I.V.: Urcând spre etajul 6, unde locuiți de ceva ani, am văzut aici în fața blocului scris cu roșu, de fapt chiar cu vișiniu, scrie mare „Rapid”.

N.I.: A, da, am văzut și eu afară ieri și m-am bucurat. Da, păi e echipa mea preferată și e echipa preferată a întregii familii. Marea iubire, o aștept cu nerăbdare. Băiatul meu trebuie să mă sune întotdeauna cu o zi înainte, să-mi spună „ai grijă, că la 9 seara joacă Rapidul”. Și atunci, după Rapid, comentăm meciul, el de la Galați, eu de aici.

I.V.: Știți că e un an important pentru istoria Rapidului. În 2023 au fost 100 de ani de la fondarea clubului.

N.I.: Asta nu știam.

I.V.: Deci Rapidul a ajuns la centenar. Cum ați ajuns, dvs., să vă placă fotbalul și să iubiți Rapidul?

N.I.: Păi habar n-avem de ce înseamnă fotbalul și ce nume de mari jucători de fotbal are Rapidul. Dar adevărul este că m-am căsătorit cu un bărbat care era împătimit după Rapid și, normal, din iubire pentru Nino al meu, poetul, care e pe cartea aceea, sprijinită de o vază, sigur că am început să merg cu el la Rapid, la meciurile Rapidului. Și atunci nu mi-a trebuit mult, dacă am fost de două sau de trei ori la meciurile Rapidului și am văzut galeria aia turbată, sigur că nu puteam să rezist și să rămân pasivă. Și, dintr-o dată, am sărit în picioare și am început să strig. „Hai, Rapid! Hai, Rapid!” Și bărbatul meu zice, „gata, te-ai molipsit, acum ești de-a noastră.”

I.V.: De câte ori ați mers la meciuri din Giulești?

N.I.: Păi de unde să știu, de câte ori? Că n-am numărat, dar adevărul este că țin minte că a fost o perioadă când era în B și asta era de mult, când eu aveam vreo 30 și ceva de ani sau 40. Și țin minte că atunci am sărit, dintr-o dată, de pe banca aceea, din tribună, nu? Eram la tribună, că n-aveam bani, și am sărit în sus și am început să urlu cu ceilalți toți, „Hai, Rapid!” și atunci bărbatul mi-a zis, gata, „acum”, zice, „ai intrat în familia noastră”. S-a bucurat foarte tare.

Declarație de empatie, de Nora Iuga: „Eu țin mult mai mult la bărbați decât la femei, ca oameni. Nu-mi place feminismul deloc!”

I.V.: Deci sunt și bărbații buni la ceva totuși.

N.I.: Bărbații sunt buni la mai multe, să știi, la mult mai multe decât recunosc femeile. Nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar eu țin mult mai mult la bărbați decât la femei, ca oameni.

I.V.: Cred că și cei care urmăresc și-o citesc pe Nora Iuga...

N.I.: A, și-au dat seama.

I.V.: Cred că și-au dat seama.

N.I.: Nu-mi plac femeile, îmi pare rău, și nu-mi place feminismul deloc, iată că am curajul să-l mărturisesc.

Nora Iuga, în exclusivitate despre iubirea de pe peluză: „Da, recunosc că am fost adulterină cu Craiova, am iubit Craiova Maxima.” De ce s-a dus poeta la mormântul lui Costică Ștefănescu?

I.V.: În anii 80, când era Rapidul în B, era o mare echipă în România, după gustul meu, cea mai frumoasă echipă de fotbal pe care a avut-o vreodată România și care se cheamă Universitatea Craiova.

N.I.: O, da, și asta îmi plăcea foarte tare.

I.V.: Și am citit undeva, ați spus, pe lângă marea iubire care e Rapidul, ați dezvoltat așa o dragoste secundară față de Universitatea Craiova și spuneți „da, recunosc că am fost adulterină cu Craiova, am iubit Craiova Maxima.”

N.I.: Da, da, da, așa e într-adevăr. Păi nu puteai să nu iubești Craiova. La un moment dat era soarele de pe cer, nu știu, era grozav. Nu îl chema Ștefănescu?

I.V.: Căpitanul echipei, Costică Ștefănescu, unul dintre cei mai buni.

N.I.: Știți că m-am dus la cimitir la mormântul lui și i-am dus flori.

I.V.: Asta e absolut emoționant.

N.I.: Pe cuvântul meu.

I.V.: Emoționant. Știți care era echipa Craiovei? Era așa. Lung, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Țicleanu, Ștefănescu, Geolgău, Balaci, Cămătaru, Irimescu, Cârțu. Echipa mea de suflet, echipa cu care am crescut. Și asta nu e o echipă, asta e o poezie, de fapt.

N.I.: Da.

I.V.: Da.

N.I.: Dar tu nu scrii poezie.

I.V.: Am scris despre fotbal.

N.I.: Și la început, înainte de a ne începe interviul, mi-ai spus ceva memorabil. Iată că mi-a zburat din minte. Ai ținut tu minte, probabil.

I.V.: Știți că, revenind la Rapid, despre Rapid se spune că exprima farmecul vieții în contrast cu fascinația puterii, reprezentată de echipe ca Steaua și Dinamo.

N.I.: Da, Steaua și Dinamo, sigur că da.

De la fetița Nora Iuga la femeia Nora Iuga. Amintiri din Germania copilăriei. „Nu sunt deloc spontană în ultima vreme.”

I.V.: Ce e farmecul vieții pentru Nora Iuga? Ce ar însemna farmecul vieții?

N.I.: Aoleu, în ce încurcătură mă pui! Nu sunt deloc spontană în ultima vreme. Cred că decorul naturii. Când te scoli dimineața și vezi că cerul e încă senin, că soarele mai răsare, câinii mai latră, adică e o bucurie imensă să simți că trăiești. Știi? Nu spun lucruri interesante din punct de vedere intelectual, dar există ceva care pulsează în noi și din cauza asta cred că ne e și așa de frică de moarte. Adică procesul ăsta fiziologic, în primul rând, fără filosofii mari, faptul că respirăm, faptul că vorbim, faptul că, mai ales la vârsta mea, asta devine primordial. Faptul că în fiecare dimineață îți regăsești picioarele, mersul. Eu merg pe stradă și cânt și îmi potrivesc ritmul pașilor după mers. Știi că ți-am zis că am copilărit în Germania... Nu mi-au plăcut niciodată franciștii, te rog să mă crezi, am o oroare de ceea ce au făcut. Amintirile din copilărie rămân marcate în noi. Dacă am stat în Germania cu părinții câțiva ani, până am venit la școală, de la trei ani până la șapte ani, e ceva. Și atunci se dădeau pe cartelă alimente. Untul era pe cartelă. Știu că mă trimitea mama, am avut un magazin, un Nahrungsmittelladen, un magazin de alimente și cumpăram. Când aveam 3-4 ani, cumpăram. Și atunci țin minte că vânzătoarea, dacă mă trimitea mama să iau șuncă sau știu eu ce, salam, vânzătoarea întotdeauna îmi dădea o bucățică de salam. Și dacă era o doamnă cu un cățel în lanț lângă mine, mie îmi dădea o bucățică și aceeași bucățică, eu dădeam și cățelușului. Și am reținut chestia asta, știi? Când aveam acces la atențiile vânzătoarei, în egală măsură și eu și cățelul.

Cât datorează Nora Iuga copilului din ea? „Eu sunt puțin mai altfel.”

I.V.: Cât datorează maturitatea noastră copilului din noi? Cât se prelungește din copilărie în ce avem să devenim mai târziu?

N.I.: Mi-ai pus o întrebare foarte interesantă. Sunt convinsă că e esențial. Enorm contează trăirile din copilărie. Și datorită acestei memorii foarte profunde, foarte puternice, pe care o ținem în noi de când aveam trei ani, cam așa, cam asta e vârsta de când începem să înmagazinăm întâmplările, vreau să-ți spun că este hotărâtoare în memoria noastră, în devenirea noastră și rămânem acolo pe undeva. Sunt sigură că sunt puțin mai altfel decât colegii mei scriitori, decât poetele din România, chiar cele de vârsta mea, eu sunt puțin mai altfel. De când am debutat s-a remarcat chestia asta. Sunt absolut convinsă că nu este, cred că, în primul rând, meritul părinților sau pentru că eu aș avea, mă rog, nu știu ce calități deosebite. Dar cred că asta a contat, copilăria mea în mediul acela, în ceea ce am primit în copilărie din străinătate, dintr-un Occident care era mult mai evoluat decât lumea de la noi.

Singurul cadou dat de mama Norei Iuga poetei, în copilărie: „Nu m-a chinuit!”

I.V.: Sigur că nu există o rețetă. Dar cum e bine? Copilul să aibă precocități, să fie genialoid sau să fie modest, banal și să se joace mai mult?

N.I.: Păi asta nu ne putem dicta. Adică eu știu cum suntem făcuți, unii sunt atrași de... Dar contează și educația din familie. Adică mama care era balerină și nu avea, nu știu ce, studii teribile, nu urmase nu știu ce școli. Dar nu știu de unde i-a venit o ambiție teribilă și o dorință ca fetița ei să devină o intelectuală. Țin minte că mama nu mi-a făcut niciodată alte cadouri decât cărți. De când eram în clasele primare eu am primit de la mama numai cărți, cu orice ocazie. Și cărți străine, culmea că nu știam încă franceză bine sau asta, și îmi cumpăra cărți franțuzești, cărți germane, bine cu germana, mă descurcam, că am copilărit acolo. Și așa m-am format. Probabil că am fost receptivă la genul ăsta de educație, probabil că mi-a și plăcut, că nu m-a chinuit dându-mi cărți. M-am trezit cu o poftă nebună după prima carte citită.

I.V.: Care a fost prima carte citită?

N.I.: Mai țin eu minte, că erau cărți de copii, știi?

I.V.: Cărți de copii.

N.I.: Da, și cântece în Germania. Da. Păi am făcut și grădiniță în Germania, ți-am mai spus.

I.V.: Spuneți undeva, am văzut în Observator cultural, într-un interviu. Spuneți, „e bine să trăiești mult pentru că ai foarte multe amintiri, pentru că îți amintești multe lucruri”. Ai șansa de a avea foarte multe amintiri.

N.I.: Da, cu cât trăiești mai mult se lungește filmul mai mult.

Un altfel de reminder: vibrațiile iubirii

I.V.: Amintirile țin de trecut sau ele se prelungesc în tine? În ce simți astăzi, în ce trăiești?

N.I.: A, dacă rămân în momentul în care le-am trăit sau dacă le iau cu mine în ziua de astăzi. Dar nu în sensul că nu mi le-aș mai aminti, dar nu le mai trăiesc pe viu, așa, cu intensitate maximă. Nu, cred că rămân intense. Cred că rămân foarte intense, nu toate, evident, dar unele rămân intense. E așa cum se întâmplă și cu iubiții. Adică și iubiții sunt tot niște amintiri pentru mine. Acum îți dai seama. Și încep să fac o clasificare, așa. Să mi se pară ciudat că eu când mă gândesc în trecut la unii vibrez mai mult, la alții se estompează foarte rapid imaginea lor. Și atunci îmi dau seama pe cine am iubit mai mult. După intensitatea amintirii, îmi dau seama pe care l-am iubit mai mult.

Moartea care a dat-o peste cap pe Nora Iuga. „Unii rămân în memoria noastră afectivă și alții pălesc de tot”

I.V.: Și cu trecerea timpului intensitatea e filtrul care acționează.

N.I.: Da, dacă vrei, da, dacă vrei. Am trăit acum vreo doi ani o întâmplare care m-a impresionat foarte tare. Am primit un telefon de la un bărbat care m-a impresionat foarte tare pentru că era cu totul altfel decât ceilalți pe care i-am cunoscut. Era procuror la Brașov, îl chema Silviu. Și știu că el mi-a rămas cel mai puternic în minte. Și m-am dus de curând, acum un an, la Brașov și mă gândeam, ce bine, că o să-l caut să stăm de vorbă. Că de câte ori treceam prin Brașov, stăteam de vorbă. Și el îmi aducea un pachet mare cu prăjituri de la cea mai bună cofetărie din Brașov. Și acum când m-am dus am vorbit cu o doamnă din Brașov și am întrebat-o:  „nu l-ați cunoscut cumva pe procurorul Silviu și așa mai departe? Ce mai face?” A zis, „păi cine nu-l cunoaște, zice. Din păcate, anul trecut a murit.” Știți cum m-a lovit chestia asta îngrozitor? Adică am adus povestea asta, deși nu e interesantă în discuția noastră, dar ca să vă spun că unii rămân în memoria noastră afectivă și alții pălesc de tot. Ei bine, Silviu e unul dintre cei care vor rămâne până la sfârșit.

 „Simt totdeauna nevoia să epurez, să epurez cât mai mult balast din ăsta de siropuri.”

I.V.: Spuneți undeva că nu vă amintiți să-i fi spus bărbatului dvs. „te iubesc” și spuneți „sunt fericită, sunt mulțumită că nici el nu cred că mi-a spus mie.” De ce spuneți asta? S-a uzat „te iubesc”?

N.I.: Cred că îmi vine din faptul că sunt poet. Pentru că mi se pare că nu mai merge în stilul actual să spui dulcegării de astea tâmpite. Adică e asta mai probabil, că oamenii spun de obicei. Dar aici e o chestie de stil. Mie mi se pare că vorba asta ori e prea comună, prea uzată de acum, ori nu știu... Iubirea trebuie manifestată altfel sau să găsești în orice caz alte cuvinte originale. Mie mi se pare că în zona asta, în universul cuvintelor, simt totdeauna nevoia să epurez, să epurez cât mai mult balast din ăsta de siropuri. Nu pot suporta acest lucru absolut deloc. Mai bine sunt brutală, merg ușor pe cărarea îngustă a vulgarității din când în când. Adică eu caut marginea îngustă. Cărarea vulgarității este uriașă, mai ales la noi în țară.

I.V.: Deci e o pudoare, e o prudență stilistică.

N.I.: E o prudență stilistică, ai pus punctul pe „i”. Vezi, tu te exprimi mult mai intelectual decât mine.

Când apare poezia de prost gust?

I.V.: Nu, vă alintați. Adică spune prea multă lume asta și se banalizează. Și iubirea nu trebuie banalizată.

N.I.: Nu trebuie banalizată și dacă o clamezi prea mult și dacă pisezi prea mult, cum să zic, în universul ăsta al declarațiilor sentimentale, mi se pare că ajungi să faci o poezie de prost gust. 

I.V.: Rămânând la capitolul acesta, foarte important, de altfel, și în creația noastră și în interviuri...

N.I.: Dar s-ar putea să-mi vină asta din faptul că sunt poet, știi?

„Nu poți să rămâi în paradis. Și paradisul te plictisește. Noi nu putem suporta o durată eternă. E imposibil”

I.V.: Spuneți undeva, citându-l pe Ortega Y Gasset, am făcut referire la cartea lui, Studii despre iubire, traduse de Sorin Mărculescu și la noi, am văzut într-un dialog la TVR Cultural, spuneți că „numai distanța, neajungerea, este cea care rezistă, cea care durează.” De ce se întâmplă asta?

N.I.: De ce se întâmplă asta?

I.V.: De ce distanța și neajungerea?

N.I.: Păi cred că ne plictisim. Sunt sigură că ne plictisim. Pentru că distanța întotdeauna este o repetiție continuă. Și e ca o mâncare din aia, nu poți să mănânci o mâncare trei zile, o săptămână, Dumnezeule mare. Adică nu poți să rămâi în paradis. Și paradisul te plictisește. Noi nu putem suporta o durată eternă. E imposibil. Trebuie să schimbăm tot timpul decorul.

Bărbatul de care Nora Iuga nu s-a putut „debarasa”, din prea multă iubire

I.V.: Suntem limitați? Avem niște limite?

N.I.: Păi avem niște limite, că dacă n-am avea limite, nu am mai descoperi noutatea. Adică să stăm tot timpul în același ritm, în același pas, în același mediu care ne înconjoară, să vedem aceeași scenă într-un film, repetată la infinit, nu știu, oricât de mult am... Eu l-am iubit pe bărbat meu foarte tare, dar nu știu dacă l-am iubit până la capăt. Dar mi se potrivea atât de bine din toate punctele de vedere, încât nu puteam să mă debarasez de el. Dar sentimentul ăla de început, când simți că intri în paradis, pur și simplu, iacătă, ce cuvinte tâmpite folosesc, ăla nu se poate prelungi, știi? Da, cred că durata prea lungă distruge bucuria inițială, clar.

I.V.: Adică drumul e mai important, călătoria e mai importantă uneori decât destinația, decât unde ajungem.

N.I.: Începutul călătoriei, chiar să fiu mai radicală, este cel mai însoțit de bucurie. Da, surpriza aia de la început, când simți că s-a schimbat ceva în tine.

O clipă de rușine, în amintirile Norei Iuga

I.V.: Când ați fost cel mai surprinsă? Momentul de mare surprindere din viața dumneavoastră. Când ați fost mai mult decât surprinsă, șocată?

N.I.: Dar eu nu pot să zic asta la comandă, când vine la comandă, îți dai seama, poate că nici n-am avut, poate am avut mult mai multe și nu mai știu să le disting. Când am fost șocată... A, dar stai că trebuie să mă duc foarte mult în urmă. Nu știu... A, stai! Mi-am amintit o întâmplare. Am cunoscut un băiat când eram studentă în primul an. Cred că a fost prima mea întâlnire cu un băiat și m-a invitat la cofetărie. Și ne-am dus la o cofetărie și am comandat. El a comandat două prăjituri. Una pentru mine, una pentru el. Și în momentul în care s-a uitat lung la mine așa și eu am vrut să iau cu lingurița o bucățică din prăjitura aia, mi-a căzut lingurița pe jos cu prăjiturică, cu totul. Mi s-a făcut o rușine îngrozitoare. Și atunci am simțit că ceva nu e în ordine.

De ce crede Nora Iuga că privirea nu are de a face cu inima, ci cu dorințele trupului? „O femeie chiar de la prima iubire știe să tălmăcească o schimbare în ochii acelui bărbat.”

I.V.: Erați emoționată, aveați emoții.

N.I.: Păi emoția este. Dar adevărul este că n-am să înțeleg niciodată ce se întâmplă cu privirile. Adică întotdeauna am simțit de la prima întâlnire cu un băiat, după privire, dacă însemn ceva pentru el sau nu. Privirea se schimbă. Ochii se schimbă, privirea se schimbă. O femeie chiar de la prima iubire știe să tălmăcească o schimbare în ochii acelui bărbat. Eu nu știu cum se întâmplă asta. Eu mi-am dat seama întotdeauna, nu după ceea ce îmi spunea, ci după cum mă privea. Zău!

I.V.: Ochii, privirea, sunt mai importante decât cuvintele.

N.I.: Privirea e foarte importantă. Deși ar fi trebuit să-mi dau seama că privirea nu exprimă sentimentul. Privirea exprimă dorința trupului, de fapt. Cuvântul exprimă altceva. Știi? Dar privirea e mai autentică, mult mai autentică.

„Nu am fost niciodată încurajată să încerc perversități”

I.V.: La un moment dat, înainte de Revoluție, evident, ați avut și o interdicție. Cenzura și-a spus cuvântul și opt ani vi s-a interzis să publicați. După aceea, în cărți, în interviuri, sigur că Nora Iuga s-a conturat exact cum spuneați, să zicem, un alt fel de poetă, un alt tip de scriitură. Una foarte curajoasă. Una care nu ezită să spună niște lucruri pe care urechile nu întotdeauna sunt pregătite să le audă. Credeți că societatea românească, chiar mediul cultural românesc, sunt mai ipocrite ca în alte părți?

N.I.: Eu nu înțeleg prea bine întrebarea ta. Adică, cum am devenit curajoasă în sfera asta a spune pe șleau niște lucruri mai puțin?... Dar, nu știu, din punct de vedere politic sau din punct de vedere moral?

I.V.: Al temelor, inclusiv vorbind despre iubire, despre teme...

N.I.: Totdeauna m-am bucurat în criticile care mi s-au făcut, sau mă rog, în recenziile care s-au scris la cărțile mele. Totdeauna s-a cântat foarte tare dimensiunea eroticului care era precumpănitoare, spuneau ei. Mie mi se părea că era foarte naturală, dar nu era deloc exagerată și vulgaritate. Nu cred că am avut întrebările astea. Dar adevărul este că exact cu naturalețea asta pe care o am și în dialogurile pe care le port, din cauza asta lor li s-a părut întotdeauna că merg prea departe și sar peste cal. Băiatul meu chiar de foarte multe ori m-a certat pentru această ușurință cu care eu vorbesc despre lucruri. Chiar și noi acum în discuția noastră, nu? Ne cunoaștem destul de puțin și eu sunt atât de bătrână și nu mă jenez să vorbesc despre toate lucrurile astea. Ba chiar îmi face plăcere. Dar nici nu știu de unde am pornit.

I.V.: De la ipocrizia societății până la urmă: sunt oameni care totuși gândesc și nu verbalizează lucrurile astea. De ce e asta la noi?

N.I.: Stai, vreau să-ți spun o chestie acum îmi vine în minte. E ceva ciudat. De când eram elevă la școală dintre proverbele moralizatoare care mi se tot spuneau să le urmăm era chestia asta, printre altele, Naturalia non turpia. Și îmi plăcea foarte tare chestia asta. Și mă gândeam că trebuie să mă ghidez după lucrul ăsta. Și cred că până acum la 92 de ani a rămas cu povestea asta. Totdeauna eu am zis că ce e natural nu e de rușine. Da.

I.V.: Ați fost acuzată atunci de erotism morbid.

N.I.: Asta era o tâmpenie.

I.V.: Cine a lansat asta?

N.I.: Cred că a fost o invenție, trebuia. Aveau probabil o listă cu diagnostice pe care le puneau la întâmplare pentru că eu sunt conștientă că poezia mea este marcată într-un mod aproape, cum să zic, de nesuportat de erotism. Dar nu e morbid, Dumnezeule, nici vorbă.

I.V.: Știți cine e autorul?

N.I.: Nu am fost niciodată încurajată să încerc perversități sau nu știu ce.

I.V.: Știți cine e autorul acestei sintagme?

N.I.: Ce anume, aceea cu erotismul morbid? Habar n-am de ce. Știi tu că există...

I.V.: Mă gândesc că cineva de la cenzură...

N.I.: Crezi că e un diagnostic care se punea că era așa erotism morbid la unii? E posibil, eu nu știu.

I.V.: Tot un literat mă gândesc că l-a gândit.

N.I.: Da, nu știu, habar n-am. Da, cineva mi-a spus, un poet foarte cunoscut de altfel și am rămas foarte impresionată după atâția zeci de ani. Asta se întâmpla, mi se pare, în 1971 când am fost eu exclusă. Adică mi s-a interzis să mai public. Și a durat opt ani, cum bine ai spus. Și țin minte că erotismul morbid... A venit la mine un prieten, nu o să-i dau numele evident, n-am spus la nimeni cum îl chema. Și e greu de crezut că cineva a avut părerea să facă asta. A venit după zeci de ani la mine să-mi spună că el lucra la Consiliul Culturii, care era pe vremea aia Ministerul Culturii și a venit la el... Stai, cum îl chema... Măciucă! Și a venit la el și i-a spus, uite... Și i-a pus în față un teanc de vreo zece cărți și i-a spus, uite, fă referate la cărțile astea și fă-le referate ca să nu mai aibă drept de publicare sau ceva în genul ăsta. Și omul acela mi-a mărturisit după atâția zeci de ani că el a fost foarte derutat că nu știa ce să găsească, ce diagnostic să-mi pună. Și atunci i-a spus lui Măciucă, „dar nu știu ce să scriu”. Zice, „ei, scrie și tu, erotism morbid!” El așa mi-a spus. Și „eram proaspăt absolvent de facultate, căpătasem un post foarte bun la Consiliul Culturii, cum era pe atunci și zice, nu puteam să risc să-mi pierd postul și am făcut și...” M-a apăsat treaba asta și am simțit nevoia să-ți o spun. Da, iacătă, mai sunt și eu în posesia amintirilor.

Nora Iuga, uimită că i s-a mărturisit motivul cenzurii de pe urma căreia a suferit ca scriitor în perioada comunistă

I.V.: Cum ați primit confesiunea lui? Faptul că a mărturisit după atâția ani.

N.I.: Eu am rămas cu gura căscată că a făcut acest lucru. Mie îmi pare că asta e o chestie de caracter. L-a apăsat, probabil. A fost un om care s-a simțit apăsat că a marșat la această porcărie, dar eu nu puteam să-l învinovățesc. Cum adică un copil, care vorba aia, un student care de-abia a terminat facultatea și a fost răsplătit cu un post așa de bun, nu, la Consiliul Culturii? Adică l-am înțeles foarte bine. Și m-a impresionat faptul că s-a simțit apăsat de ceea ce a făcut și mi-a mărturisit.

„Dacă sunt puțin sărită de pe fix, de asta sunt absolut convinsă”

I.V.: Cu câțiva ani înainte ați scris un volum Vina nu e a mea. Asta e primul volum. Primul volum în 1968. Ce înseamnă vina nu e a mea?

N.I.: Vai, mă pui într-o încurcătură îngrozitoare. Îți dau cuvântul meu de onoare că nu pentru că nu aș vrea să spun, dar chiar nu știu ce vină simțeam eu oare atunci?

I.V.: Vina nu e a mea, e ca un manifest așa, e pregnant.

N.I.: Da, cred că nu era altceva decât asta, ce-ți spun acum. Vina nu e a mea, cred că era vina nu e a mea că sunt cum sunt. Cred că asta era, fiindcă eu am fost conștientă încă de când eram în școală că sunt puțin mai altfel. Să nu vă închipuiți că fac asta pentru că aș fi cu moț în frunte sau... nu mă simt o personalitate pozitivă, să zicem, să mă laud cu ceva. Dacă sunt puțin sărită de pe fix, de asta sunt absolut convinsă.

I.V.: 1968 e și un an sărit de pe fixul istoriei.

N.I.: (n.a. râde!)

I.V.: Sunt mișcările studențești de la Sorbona, este mișcarea Woodstock.

N.I.: Ah, nu știam, iată, uite!

I.V.: Nora Iuga debutează într-un an revoluționar.

N.I.: Probabil că m-or fi și influențat, că m-oi fi informat și eu, dacă mă țin minte.

I.V.: Era ceva în aer.

N.I.: Da!

Când se lasă seara... Nora Iuga devine iar „sexagenară”

I.V.: Spuneți în acest volum, în volumul Hipodrom, în epilog, spuneți așa: „Dimineața îmi simt vârsta, când vine seara sunt iar sexagenară.” Cum e parcursul, deci, de la dimineață la seara? Deci dimineață nu vă simțiți vârsta și seara...

N.I.: Da, cred că aici era o senzație de moment.  Nu cred că se poate generaliza pentru că... A, adică dimineața mă simt de vârsta pe care o am și seara întineresc, așa reiese.

I.V.: Așa pare.

N.I.: Da, n-am mințit. E adevărat. Acum, gândindu-mă bine ce simt, așa este. Seara mă simt infinit mai bine decât dimineața. Da, nu știu de ce. Pentru că, practic, ar trebui dimineața să-mi umplu rezervorul cu... cu un combustibil clocotitor. Încă încep să simt că trăiesc, dar nu este așa. Dar mă forțez și reușesc, știi, să-mi găsesc ritmul destul de repede.

Eleganța femeilor de la Hipodrom și metafora competiției

I.V.: Este Hipodrom o prelungire peste timp a amintirilor pe care le evocați mai devreme când mergeați dusă de tatăl dumneavoastră...

N.I.: Nu, de bunicul.

I.V.: De bunicul.

N.I.: De bunicul. Stăteam la bunici, părinții erau plecați în turnee prin străinătate.

I.V.: Ați avut o amintire încă vie.

N.I.: Este foarte tare acea amintire. E foarte puternică amintirea Hipodromului, amintirea curselor de cai. Mă ducea bunicul, probabil că el nu mai vedea foarte bine, deși avea și binoclu, dar mergeam întotdeauna la cursele de trap, nu mergeam la cursele de galop. Cursele de galop sunt mult mai nobile, sunt mult mai spectaculoase. Cred că și doamnele care mergeau la cursele de galop erau mai elegante decât alea care mergeau la trap. Dar hipodromul îmi părea întotdeauna mai apropiat, pista mi se părea mai apropiată la trap decât la galop. Nu mai țin minte exact de ce, dar așa a rămas în mintea mea.

I.V.: Cum era? Bănuiesc că nu erau foarte mulți copii care mergeau...

N.I.: Nu erau copii aproape deloc, dar bunicul mergea cu mine, nu știu de ce, pentru că bunica nu se interesa de așa ceva, și atunci, în mine găsea și el... și îi învățam foarte repede. Țin minte că învățasem să citesc și erau acele caiete, nu știu cum să le spun, cu numele cailor, cu premiile obținute în ultimii ani.

I.V.: Programele!

N.I.: Exact. Și eu le citeam cu mare atenție, îi învățasem pe de rost. Țin minte și numele unor jochei, Pavlic, toți erau ruși, Pavlic era cel mai bun dintre ei, și calul care îmi plăcea cel mai tare se chema Ben Hur. Era un cal sur și probabil că imaginea acelui cal mi-a rămas mie în minte când l-am făcut erou principal al romanului Hipodrom.

I.V.: Mai este amintirea unui cal foarte puternică, e vorba de calul acela alb din vitrina lui Schuster de la Sibiu.

N.I.: Da, exact. Păi la asta făceam referire. Într-adevăr am văzut un cal alb împăiat în mărime naturală în vitrina din Sibiu, nu, în cartea, în romanul Hipodrom, dar cred că acolo eu, probabil de copil, văzând acel cal în vitrina din Sibiu de pe Helta Orgase, mi-a amintit imaginea lui Ben Hur pe care îl vedeam la curse.

Când viața are ceva de hipodrom. Nora Iuga: „mi-a plăcut doar să asist la spectacolul lumii”

I.V.: Viața re ceva de Hipodrom?

N.I.: Da, viața are ceva de Hipodrom. Cred că putem să asemănăm viața cu orice fel de întrecere, cu orice fel de curs, nu numai. Poate să fie și o cursă de motociclete sau de, nu numai, de cai, dar întrecerea, pe mine adevărul este că nu... Adică eu, personal, să mă angajez într-o întrecere, nu am fost tentată niciodată, nu am fost niciodată așa ceva. Îmi plăcea ca spectacol întrecerea, dar eu nu, nu m-am regăsit în a participa la o întrecere, să mă lupt cu altcineva, să ies în față sau să rămân în urmă. Nu, mi-a plăcut doar să asist la spectacolul lumii.

I.V.: Privirea.

N.I.: Privirea e foarte importantă.

Asceza Norei Iuga și motivele pentru care s-a retras din viața publică: „Nu-mi place spectacolul lumii de azi”

I.V.: Spectacolul lumii. Cum vi se pare spectacolul lumii de azi?

N.I.: Dar tu de ce crezi că eu m-am retras total din lume? Nu numai fiindcă am 92 de ani și nu aș mai face față unei conviețuiri cu semenii mei, dar nu-mi place spectacolul lumii de azi. Sigur că, probabil, că vârsta mea contează, știi? Am altă mentalitate, adică oricât ai fi de viu și de tânăr în sinea ta, dar tot nu poți să ții pasul cu lumea în momentul în care tu mai ai câțiva ani și faci o sută, dacă ții dă Dumnezeu, tare aș vrea să mi-i dea.

Nora Iuga nu a folosit niciodată sintagma „pe vremea mea”

I.V.: Mulți înainte! Mai sunt câțiva, dar oricum e foarte interesant. Sunt oameni mult mai tineri, la 40 de ani, la 50 de ani, care folosesc foarte des sintagma asta, „pe vremea mea”. Nu v-am auzit niciodată spunând asta. Cum eviți asta? Eu cred că atunci îmbătrânești, de fapt, când începi să spui „pe vremea mea”.

N.I.: Doamne, dar cât de tânăr poți să fii? Cum ai remarcat lucrul ăsta? Eu habar n-aveam, știi? Că la mine era spontan. Pe vremea mea, pe vremea mea. Adevărul este că mă și mir câteodată că nu mai regăsesc chiar aceeași reacție la anumite lucruri cu care eram eu obișnuită înainte, știi? Din partea celor mai tineri. Cu tineretul se întâmplă un lucru ciudat. Reacția mea cu tinerii este foarte îmbucurătoare. Adică mă simt încă foarte iubită de tineri. Când ies în lume și am recitaluri de poezie și asta, am un succes teribil. Nu știu dacă ți-am mai spus data trecută, dar ultima mea cucerire teribilă când am avut un recital de poezie, nu mai știu unde era, la muzeu sau unde era, că ei mă invită mereu, țin minte, la Sibiu a fost, da, la Sibiu a fost, și au fost invitați studenții. Și a venit un băiat tânăr, mult mai tânăr decât tine, era student. Și a venit, eram încă pe scenă, ei aplaudau și a venit un tânăr la mine și zice, „îmi dați voie să vă sărut?” Zic, „măi, dacă ai ști ce plăcere îmi faci!” Și m-a pupat pe amândoi obrajii. După ce au mai venit vreo două fete, a venit un altul , „îmi dați voie să vă sărut?” Trebuie să spun că după aia o săptămână întreagă pluteam, eram de fericire nebună. De asta îți spun, reușesc să-i fac să mă primească, înțelegi, în societatea lor. Niciodată nu mă simt mai tânără decât când le vorbesc studenților. Și foarte bine. Dar publicul în general apreciază această naturalețe. Vezi, ne întoarcem la naturalețe. Cred că de asta nu spun eu niciodată că pe vremea mea... Că vremea rămâne aceeași pentru mine. Obișnuințele societății nu sunt aceleași.

Mântuirea Norei Iuga: „Mi-au prins bine anii ăia îndelungați de sărăcie

I.V.: Spuneți undeva că nu vă interesează deloc banii.

N.I.: Da, da, da. Aici îl enervează pe Tiberiu, băiatul meu, când mă aude spunând că nu mă interesează banii. Nu, asta nu e nimic neobișnuit în cazul meu, pentru că nu știu să fi cunoscut mulți oameni care au fost atât de săraci cum am fost noi doi, Nino și cu mine, și se născuse și Tiberiu, de acum, în perioada aia. Bărbatul meu nu avea serviciu pentru că era foarte bolnav și era... De când ne-am luat, aproape pensionar de boală. Și era greu. Îngrozitor de greu când a venit și copilul, îți dai seama... Niciodată. Am zis, las că ne descurcăm noi. Eram absolut convinsă că Dumnezeu va avea grijă de noi, cum are de păsările cerului. Asta era în mintea mea. Lasă că dacă păsările cerului pot, o să putem și noi. Și am scos-o la capăt. A fost foarte... Mi-a prins foarte bine. Mi-au prins bine anii ăia îndelungați de sărăcie. Vai, ce bine mi-au prins! Știi ce teribil mi-a format caracterul? Sărăcia te face om și îți dezvoltă simțul moral. La unii, la alții poate că îi face criminali. Dar la mine a fost pe bune.

Cine a vrut să o adopte pe Nora Iuga și de ce s-au împotrivit părinții ei?

I.V.: De ce aleargă lumea după bani?

N.I.: Nu știu. Există o lăcomie în oameni. Există o lăcomie și o invidie teribilă. S-ar putea din cauza asta. De ce ăla să se îmbrace mai bine? De ce ăla să călătorească mai mult? Și pe urma am fost totuși răsfățată. Gândește-te totuși. Am amintirile mele din copilărie în Germania. Părinții artiști, spectacole. Adică era natura asta, când eram copil. Tăticul cânta la un moment dat. Era șef de orchestră la un mare restaurant din Germania. Nu mai știu exact unde era, la Köln sau la Düsseldorf. Țin minte, pe patron îl chema Debil. Și îi plăcea de mine că eram o fetiță foarte vioaie. Dansam, cântam acolo, dădeam spectacole. Și i-a rugat pe părinții mei, le-a propus să mă dea lui ca să mă crească el în continuare. Era foarte bogat. O să-mi facă un viitor minunat. Mama, când l-a auzit, a nebunit total. Și bineînțeles că nu m-au dat. Dar asta ți-am spus așa, știi, că aveam, să zic, o priză teribilă la public. Adică îl cuceream de pe atunci, de când eram mică.

Mode și timpuri. Eleganța Norei Iuga: „Îmi place să-mi scot vechiturile la plimbare”

I.V.: Mai important e a fi sau a avea?

N.I.: A, a fi e mult mai important. Pentru mine cel puțin. Eu mă descurc teribil neavând. Toate lucrurile de pe mine sunt foarte vechi. Îmi place să-mi scot vechiturile la plimbare. Mă îmbrac cu rochii de pe vremuri. Mi se pare că sunt foarte originale, foarte excentrice și chiar sunt.

Nina Cassian, în amintirea Norei Iuga: „Un monstru de inteligență!”

I.V.: Mi-ați povestit la precedenta noastră întâlnire, ați vorbit despre Nina Cassian. Ea a fascinat cumva. A fost un miraj cu toate poveștile din jurul său. Ce avea Nina Cassian special?

N.I.: Nina Cassian este cea mai inteligentă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Dumnezeule, era un monstru de inteligență. Excepțională din punctul ăsta. Nu știu cum era cu caracterul, cu bunătatea, cu altruismul. Habar n-am. O fi dat și ea din coate ca toți actorii să fie în frunte. Actorii, sigur că actorii, dar și poeții. Nu pot să zic că sunt mai prejos. Toți vrem să fim în frunte. Dar era inteligentă, cum n-am întâlnit altă femeie.

„Mă iubesc foarte tare. Trebuie să recunosc asta!”

I.V.: Ea și-a scris niște amintiri. Memoria ca zestre. Nu v-ați gândit să vă scrieți memorii?

N.I.: Nu, nu.

I.V.: Și Hiporomul e parte din memorii.

N.I.: Bine, scriu numai despre mine. Toate cărțile mele sunt la persoana I. Nu pot să ies din... Adică mă iubesc foarte tare. Trebuie să recunosc asta. Dar nu mi-am propus să scriu memorii. Dar scriu altceva. Mi-am propus, că din cauza asta am adus în discuție. Scriu scrisori. Dar scrisori inventate. Găsesc un nume de bărbat, scris cu dragă, așa.... Și după aceea încep să-mi imaginez cam cum ar fi bărbatul acela. Bineînțeles că totdeauna îl îmbrac în corpul unui bărbat real. Dar ceea ce scriu în scrisorile alea e inventat. Știi că simt nevoia să fac ceva, adică în literatură, în continuare. Simt nevoia să continui. Și-mi vine. Adică mi se dictează în continuare. Parcă mi se dictează mai mult decât înainte. Înainte mai plecam la masa de scris, deschideam caietul și spuneam „Vai, astăzi o să scriu despre cutare lucruri.” Ceva care mă revoltă. Acum nu mai fac asta pentru nimic în lume. Pentru că nu poți să scrii poezie la comandă. Chiar și dacă e comanda ta, poetul nu trebuie să scrie. Poezia nu trebuie să fie un mesaj. Poezia nu trebuie să facă lumea mai bună sau mai frumoasă. Poezia trebuie să fie pornirea aceea nedeterminată de nimic altceva decât vocea ta lăuntrică. Adică începe și nu exagerez absolut nimic, credeți-mă. E o voce care începe să vorbească în mine când mă așez la masa de scris și nu fac nimic cu intenție. Urmez cu o exactitate extraordinară și o încredere totală acea voce care îmi dictează. Și câteodată zic, Doamne, dar chiar ți-ai pierdut mințile? Cine Dumnezeu vorbește în tine? Și vorbește în mine ceva. Asta mă face să cred și în Dumnezeu, să cred și într-o lume viitoare, să cred... Aici încep să mă simt schizofrenică sută la sută și-mi place la nebunie treaba asta. Cele mai bune, cele mai interesante conversații din viața mea le-am avut cu schizofrenici. Da, pe cuvânt. Când eram studentă, începusem să merg la spitalul numărul 9 și să vorbesc cu schizofrenici, pentru că mie îmi se păreau... Evident, când erau intelectuali, mi se păreau cei mai inteligenți interlocutori. Zău, nu. Probabil că nici la mine nu e chiar totul în regulă...

Nu e normal totul să trăiești până la 92 de ani

I.V.: Spuneți undeva... „Nimic nu mi se pare mai nedrept și mai mizerabil decât să începi să lauzi un om când el nu se mai află în această lume, nu se mai poate bucura de ceea ce spui. De ce nu i-ai spus lucrul acesta câtă vreme trăia?”

N.I.: Da, asta e o chestie recentă pe care am scris-o.

I.V.: Am auzit-o într-un interviu. De ce? Pentru că la noi, într-adevăr, de foarte multe ori se întâmplă lucrurile acestea.

N.I.: Păi, mereu se cam întâmplă lucrurile acestea, dar aici chiar m-am gândit la ceva ce mi se întâmplă de ani și ani de zile. Adică... Critica... Nu mai își amintește deloc de Nora Iuga. Și asta, spun, nu e de azi de ieri, e de vreo 10 ani buni încoace. Și... Cum să zic... La un moment dat am simțit că nu mai suport, că e nedrept. Și am înscris treaba asta, mi se pare, într-un articol la Observator. Și atunci, peste o săptămână, mi-am văzut poza pe prima copertă și nu știu ce... câte păreri despre Marea Doamnă a poeziei românești. Și... Nu, e de râs pe cuvântul meu, dar mă durea, știi, mă durea că apare proza, apar volume de poezii, tace critica! Și... Da. Dar acum o să vedem ce-o să fie la târgul de carte cu lansarea ultimului volum pe care l-am scris.

I.V.: De ce tace critica? A obosit?

N.I.: Nu... Nu, dar probabil că e și normal. Adică probabil că în sinea lor spun: Doamne, dar baba asta nu mai moare, așa chiar... Fiindcă nu e normal totuși să trăiești până la 92 de ani. Dar gândește-te că nu e normal nici să scrii până la 92 de ani și să publici și să dai interviuri. Iacătă și... Pe măsură ce vorbim, mintea mea începe să funcționeze tot mai bine.

O igienă de viață. Nora Iuga: „Mă dinamizez singură, voit.”

I.V.: Eu cred că explicația longevității vine tocmai din scris și din comunicare și din faptul că vorbiți. Eu cred că aici e unul din secrete. Nu e numai fizică. Noi suntem cumva tributarii pasiunilor noastre. Are Eugen Ionescu un roman, Însinguratul. Cât trăim, trebuie să participăm.

N.I.: Da, ai perfectă dreptate și eu te înțeleg foarte bine pentru că într-adevăr sunt așa. Și te rog să mă crezi că uneori mă dinamizez singură, voit. Adică merg în pas de marș, fac tururi prin casă, adică tot timpul sunt în activitate și nu numai mentală, adică și fizică. Știi? Că îmi dau seama cât de importante sunt membrele, degetele, mâinile, picioarele, Dumnezeule, mai ales că sunt singură total și ei sunt la Galați. Și, da, sunt mândră de chestia asta.

Singurătate în comunitate

I.V.: Sunteți singură în Titan. Titanul este, vreau să vă spun, sectorul 3, este cel mai mare, sectorul 3 este cel mai mare oraș luat în sine, ca sector, dacă luăm că sectoarele sunt echivalente cu orașe, este cel mai mare oraș din România. Are vreo 500.000 de locuitori.

N.I.: Ce spui? Rămân cu gura căscată...

I.V.: Deci sunteți singură alături de 500.000 de oameni.

N.I.: Da, dar tu crezi că am relații cu ei? Cum poți să fii singur cu atât? Mă regăsesc foarte greu. N-am relații absolut cu nimeni. Da, ei mă cunosc, îmi mai spun, „bună ziua, doamnă, v-am văzut la televizor, mi-a plăcut.” Și asta mă bucură foarte tare. Dar critica e foarte zgârcită cu mine în ultima vreme și asta mă miră, pentru că mie se pare totuși că până la un punct sunt un fenomen. Adică ei ar trebui măcar chestia asta să o sublinieze, știi?

I.V.: Ce vă doriți? Ce vă doriți să vă dea Dumnezeu de aici încolo?

N.I.: Păi să pot să umblu în continuare și să-mi funcționeze mintea în continuare. Că atunci poezia vine cu siguranță în continuare și altceva nu îmi mai trebuie.

Podcastul, rețeta de întinerire pentru Nora Iuga

I.V.: Cu asta închidem acest episod, al doilea episod al conversațiilor noastre. Asta vă doresc și eu. Și ultimul cuvânt e al dumneavoastră pentru că sunteți gazda mea. Și vă rog pe dumneavoastră să închideți această discuție.

N.I.:  Păi ce pot eu să-ți spun ție? Tu nu vezi că pe măsură ce discutăm cum eu mă tot ambalez mai tare. Simt că înfloresc, simt că întineresc. Adică știi cât de tânără mă simt eu acum? Eram ca o floare d-aia care se usucă fără apă și acum, Dumnezeule, după ploaia asta torențială, mă simt cum am înviat. Vă mulțumesc enorm pentru asta.

I.V.: Mulțumesc și eu foarte mult.