Ce cadou faci cuiva care nu te place? Psihologii explică mecanismele ascunse din spatele darurilor pasiv-agresive
0Cadourile nu sunt întotdeauna gesturi de curtoazie. Uneori devin instrumente prin care se poartă micile conflicte din familie, arată editorialistul britanic Robert Shrimsley într-un text publicat în Financial Times. Totul pornește de la întrebarea unei cititoare, o femeie invitată să-și viziteze socrii „urăcioși”, obligată să aducă un dar: Ce cadou faci cuiva care te urăște?
„Acesta e genul de conflict de familie pentru care trăiesc. Nu doar pentru că se potrivește cu toate instinctele mele cele mai rele de pasiv-agresivitate și mică gâlceavă familială, dar și pentru că, dacă nu ai bogăția și grația lui Elon Musk, cu toții am trecut pe acolo într-un fel sau altul”, scrie el.
Cadourile ca arme sociale
Totul, subliniază Shrimsley, depinde de mesajul pe care vrei să-l transmiți. „Vrei să repari situația? Doar să păstrezi aparența? Țintești spre un gest pasiv-agresiv bine calculat sau, poate, doar spre o licărire de dispreț care să-i lase nedumeriți?” Subtilitatea e esențială, „gazda are avantajul propriului teren, așa că nu-ți forța prea tare mâna. Dar ar fi o greșeală să nu vezi oportunitățile de aici.”
În astfel de situații, un cadou banal poate spune mai mult decât unul ales cu grijă. O lumânare parfumată sau o sticlă de vin cumpărată de la magazinul din colț păstrează aparențele și arată în același timp lipsa de implicare.
Shrimsley propune și variante mai rafinate. În locul unei atenții convenționale, recomandă o carte polițistă în care criminalul are același hobby ca gazda, prezentată drept „cartea anului”. Sau, pentru o lovitură simbolică mai vizibilă, o donație caritabilă făcută în numele gazdei, ideal către o cauză care nu-i place și care îi va inunda apoi inboxul cu e-mailuri. O altă soluție ar fi adoptarea, în numele gazdei, a unui animal.
„Desigur, ai putea să fii adult și să te porți frumos. Dar unde mai e distracția în asta?”, adaugă el.
Un cadou spune o poveste
„Cadoul este un mesaj, un simbol, de cele mai multe ori al afecțiunii. Însă uneori suntem nevoiți să facem un cadou ca obligație socială și, conștient sau inconștient, «împachetăm» în acel dar și sentimentele noastre. Fie alegem ceva impersonal, neutru, fie va fi un obiect prin care transmitem fără cuvinte tot ce nu ne asumăm să spunem”, explică pentru Adevărul psihologul clinician Luminița Tăbăran.
Un dar valoros poate fi citit nu doar ca semn de respect și afecțiune, ci și ca o formă de putere exercitată în relație. „Dacă ești atent la semne, la modul de manifestare și la energia celui care îți oferă, poți înțelege ușor ce simte pentru tine”, subliniază psihologul.
Pentru ea, fiecare cadou are în spate o narațiune personală: „Un cadou spune o poveste. Începe cu «a fost o dată…» persoana căreia îi dăruim. În mintea noastră se nasc stări, culori, amintiri, și apare un fir roșu care te ghidează spre cea mai bună alegere. Totul ține de emoția cea mai puternică pe care aceste gânduri au declanșat-o.”
Cum alegem atunci darul potrivit? Psihologul recomandă un exercițiu simplu: „Când nu știi ce să alegi, începe să desenezi ce-ți vine în minte. Subconștientul este un bun ghid, oricare ar fi relația cu acea persoană.”
Obiectul paradoxal și psihodinamica darului
Din perspectivă psihodinamică, cadoul devine un „obiect paradoxal” - un container psihic în care se proiectează emoții, conflicte și fantasme. Psihologul Anca Elena Boalcă explică pentru „Adevărul” că darul „nu este niciodată doar un obiect, ci un obiect relațional care simbolizează legătura dintre două persoane”.
În viziunea sa, fiecare dar ascunde un mesaj. Cadoul-capcană apare atunci când, după un conflict, cineva oferă un obiect excesiv de generos. În spatele gestului se află o mască a ostilității, o modalitate de a spune: „Vezi cât de mult îți port eu de grijă?”. În loc să repare, darul devine o povară și o datorie imposibil de rambursat.
Există apoi cadoul-ostatic, obiectul voluminos și greu care trebuie să rămână în casa celuilalt. Simbolic, reprezintă o parte din sine pe care gazda e obligată să o păstreze, un mod pasiv-agresiv de a controla spațiul și atenția.
Uneori darul devine judecător. O carte despre gestionarea furiei oferită cuiva care a avut o explozie emoțională sau un abonament la sală dăruit după o remarcă despre greutate transformă cadoul într-o critică ascunsă. În realitate, adaugă Anca Elena Boalcă, cel care oferă proiectează asupra celuilalt propriile anxietăți și defecte. Nici cadoul aniversar nu e lipsit de încărcătură. „Repetarea compulsivă a aceluiași obiect rece, lipsit de emoție, sau oferirea unui dar care amintește de o traumă comună, perpetuează rana în loc să o închidă”, atrage atenția psihologul.
În cultura românească, expresia „nu mergi cu mâna goală” dezvăluie tensiunea dintre obligație și autenticitate. „Darul e legat de Supereu, instanța morală a regulilor și a datoriilor. Când oferim un cadou nepotrivit, apare o ruptură între ceea ce se vede și emoția reală pe care nu o recunoaștem”, arată specialista.
„Cadoul în conflict este un dans psihologic complex, un teatru al inconștientului unde se joacă dramele ambivalenței, ale reparării și ale răzbunării. Înainte de a oferi un obiect, ar trebui să avem propria introspecție. Adevăratul dar nu e cel care bifează convențiile sociale, ci cel care are curajul să recunoască ruptura și să ofere, cu vulnerabilitate, o cale spre reconectare. În spațiul românesc, unde darul este adesea o datorie, recuperarea autenticității lui devine un act de curaj psihologic”, conchide Anca Elena Boalcă.
Când darul devine povară
Nu toate darurile sunt primite cu bucurie. Uneori, ele devin dovezi ale unei relații imposibile, în care orice gest este sortit eșecului. Pe platforma Quora, o utilizatoare și-a povestit experiența personală cu mama ei, explicând modul în care cadourile s-au transformat, treptat, într-o povară.
„Am avut o relație nepotrivită cu mama mea aproape toată viața”, scrie ea. „Copil fiind, îmi era greu să aleg o felicitare de Ziua Mamei care să exprime ce simțeam cu adevărat. Majoritatea aveau un limbaj înflorit despre cât de minunată e mama, iar eu căutam mereu una care să spună o glumă.”
Ajunsă la vârsta maturității, mărturisește că a încercat să cumpere daruri „perfecte”, cheltuind bani pe care nu și-i permitea, cu speranța că, măcar o dată, va primi aprobarea mamei. „Nu am reușit niciodată și, după câțiva ani, am renunțat. Am continuat să ofer cadouri, dar erau lipsite de așteptări, până când mama a spus că nu are o fiică, ci doar doi fii. Din acel moment am refuzat să îmi mai irosesc banii, care sunt puțini, și emoțiile pe cineva care nu îmi ia în seamă sentimentele.”
Confesiunea sa a strâns nenumărate reacții de solidaritate pe platformă, arătând că, dincolo de simbolul de afecțiune, cadoul poate deveni și oglinda unei rupturi afective. În astfel de cazuri, nu obiectul contează, ci relația care îl face de nefolosit.
Se încarcă comentariile...
