Jocurile video nu strică mintea copiilor. Ce spune psihologia despre legătura dintre joacă și dezvoltarea cognitivă

Ideea că jocurile video „dăunează inteligenței” spune mai mult despre fricile noastre decât despre cum funcționează creierul. Psihologii și sociologii explică de ce jocul poate susține învățarea și unde apare, de fapt, riscul.

Sursă foto: Shutterstock

Ideea că jocurile video ar diminua inteligența sau ar afecta capacitatea de a gândi își are originea într-o viziune restrictivă asupra învățării, în care progresul cognitiv este asociat exclusiv cu efortul susținut, controlul permanent și disciplina rigidă, explică pentru „Adevărul” Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

„Această perspectivă omite însă un aspect fundamental: jocul nu suspendă efortul cognitiv, îl organizează într-o formă primară de învățare. Jocul reprezintă un mecanism originar prin care mintea umană a explorat, a testat și a integrat experiența, fără a putea însă substitui dimensiunea relațională a dezvoltării. Psihologia dezvoltării și neuroștiința contemporană arată că creierul uman s-a format prin explorare ghidată de relație, curiozitate și reglare interpersonală și nu prin constrângere”, este de părere specialista.

De ce creierul învață mai bine fără frică

În opinia sa, jocul nu este opusul efortului cognitiv. Ci este contextul în care efortul devine posibil fără a copleși sistemul nervos. În joc, spune Gabriela Marc, mintea poate testa ipoteze, poate greși fără consecințe disproporționate, poate ajusta strategii și reveni. „Acesta este mecanismul de bază al învățării profunde: acțiune, feedback, corecție. Creierul învață eficient atunci când este susținut de curiozitate și nu este dominat de frică”.

Din perspectivă neuropsihologică, jocul activează rețele multiple: atenționale, executive, motivaționale și emoționale. Atunci când jocul cere implicare activă, strategie și adaptare, el antrenează capacitatea creierului de a face conexiuni flexibile între informații, conform spuselor sale. Cand jocul devine stimulare repetitivă, acesta blochează mintea și procesul de integrare dintre ceea ce gândim, simțim și facem.

„Este important să facem o distincție clară. Nu toate jocurile au același impact. A vorbi despre „jocurile video” ca un întreg este o simplificare. Din punct de vedere psihologic, diferența esențială este între activități care solicită procese cognitive complexe și cele care oferă doar stimulare repetitivă. Primele pot susține dezvoltarea cognitivă. Celelalte au un rol mult mai limitat”, explică psihologul.

Un alt aspect important, adaugă Gabriela Marc, este acela că jocul dezvoltă, dar nu poate înlocui relația. „Aici se conturează o limită esențială, care merită formulată cu claritate și nu poate fi ignorată fără consecințe psihologice. Dezvoltarea umană nu este doar cognitivă. Este relațională. Creierul uman se organizează în relație, prin procese de co-reglare emoțională, contact viu și conectare reciprocă. Nicio formă de joc, inclusiv cea digitală, nu poate substitui relația umană fără a genera costuri psihologice”.

Jocul poate oferi competență și sentiment de progres dar nu poate oferi reglarea profundă care apare într-o relație sigură: privirea care liniștește, vocea care repară, prezența care ajută la integrarea emoțiilor dificile, după cum opinează specialista. Atunci când jocul ajunge să ocupe locul relației, nu mai vorbim despre un beneficiu cognitiv, vorbim despre un dezechilibru al sistemului nervos.

Când jocul devine mecanism de autoreglare

„În practica clinică, utilizarea excesivă a jocurilor apare adesea ca tentativă de autoreglare în absența co-reglării. Jocul devine un mod de a gestiona singur stresul, anxietatea sau lipsa de sens. În aceste situații, problema nu este jocul. Lipsa unui cadru relațional care să permită integrarea experienței modifică rolul jocului în procesul de învătare”, mai spune aceasta.

O perspectivă educațională matură privește jocurile video prin rolul pe care îl ocupă în viața copilului sau a adultului, prin felul în care susțin sau amână integrarea emoțională și cognitivă și prin existența relației, dialogului și reconectării înainte și după timpul petrecut în fața ecranului, mai spune Gabriela Marc. „Adevărata întrebare nu este dacă jocurile video ajută sau dăunează dezvoltării. Neuroștiința arată că mintea umană funcționează optim atunci când este integrată: când circuitele cognitive, emoționale și relaționale pot comunica între ele. Jocul poate activa aceste circuite, poate antrena flexibilitatea și capacitatea de a învăța, dar integrarea nu se finalizează în ecran”.

Creierul se dezvoltă deplin în relație, opinează psihologul. „Acolo unde există contact, reglare reciprocă și sens împărtășit, experiențele sunt organizate și devin cunoaștere durabilă. Fără acest cadru, stimularea rămâne fragmentată, oricât de sofisticată ar fi. Jocul poate deschide mintea, relația o așază. Dezvoltarea reală apare atunci când experiența este trăită, integrată și împărtășită cu un alt om”, adaugă ea.

Socializare prin jocuri video

La rândul său, Alexandru Oprișor, sociolog spune că „jocul este, în esență, o formă de socializare, iar jocurile video nu sunt decât una dintre expresiile întregii categorii ale jocului. Prin socializare mă refer la procesul prin care individul învață, interiorizează și reproduce norme, valori și comportamente necesare integrării în câmpul social. Mai mult, jocurile video reprezintă o tehnică versată de simulare a realității (sau a oricărei realități) care îl pune pe jucător în poziția în care poate interveni asupra acesteia, poate lua decizii cu privire la acțiunile sale în mediul virtual și poate modela mediul cu care interacționează.”

Conform spuselor sale, jocul reprezintă construirea unui mediu sigur în care diferite scenarii pot fi simulate. „De foarte multe ori nu ne-am simți în siguranță și, prin urmare, am refuza să fim puși direct în contexte noi. Pentru a ne familiariza cu diferitele contexte sau pentru a dobândi anumite deprinderi este nevoie să ne prefacem că o anumită realitate există deja și să ne comportăm ca atare, însă în afara riscului real de a nu putea face față situației respective. Practic, orice formă de joc este un free trial pentru o realitate prezentă, trecută sau viitoare, în fapt sau în potență, la care ne raportăm. De aceea jocurile reprezintă un element cheie în socializarea anticipativă, adică în procesul prin care ne pregătim pentru roluri pe care nu le deținem încă”, explică acesta.

Narațiunea ca instrument cognitiv

În opinia sa, discutând specific despre jocurile video, trebuie întâi punctat principalul lor avantaj, anume complexitatea cu care pot simula aproape orice realitate imaginabilă. „Ca o simulare să fie eficientă, ea trebuie să fie imersivă, trebuie să-i determine pe indivizii care o experimentează să-și suspende neîncrederea. Tehnicile folosite pentru atingerea acestui scop sunt mai multe, dar majoritatea țin fie de narațiune, fie de sfera senzorialului. Dacă, din punct de vedere senzorial, jocurile video pierd în fața formelor tradiționale de joc când vine vorba de chinestezic, ele câștigă totuși categoric atunci când ne mutăm atenția spre vizual sau auditiv”.

În plus, adaugă Alexandru Oprișor, odată cu evoluția domeniului, a început să i se acorde o importanță din ce în ce mai mare narațiunii în jocurile video, fiind angajați scriitori profesioniști pentru realizarea scenariilor.

„Din punctul meu de vedere, această îmbinare a tuturor elementelor ar trebui să plaseze jocurile video nu doar în zona divertismentului, ci și în cea a artei. Cred că numai din cauza unui reflex de elitism perimat suntem reticenți în a le considera o formă de artă, pentru că ne dăm în vânt după așa-zisa cultură înaltă”, opinează sociologul.

El este de părere că jocurile video ne ajută să înțelegem dinamici sociale și să dobândim abilități. „Printre fenomenele în spiritul cărora ne socializăm prin intermediul jocurilor video sunt cooperarea, competiția, coordonarea, comunicarea, colaborarea și, desigur, alți termeni care încep cu literele „co”. Există piloți și militari care, în procesul de antrenament, folosesc simulatoare virtuale foarte asemănătoare jocurilor video și care, de fapt, din punct de vedere structural, servesc acelorași scopuri utilitare”.

De asemenea, sociologul mai spune că există poziții mai degrabă temătoare în privința influenței pe care jocurile video ar putea să o aibă asupra indivizilor, mai ales în adolescență și preadoloscență.

„Acestea tind să asocieze comportamente antisociale, precum manifestările agresive sau însingurarea, cu un consum excesiv de jocuri video. Totuși, relația de cauzalitate este greșit atribuită în cadrul acestor poziții, deoarece jocurile video nu cauzează manifestări agresive sau însingurare, ci aceste comportamente apar ca efect al unor factori psihologici, sociali sau economici nefavorabili. Consumul excesiv de jocuri video devine astfel un efect al unor tulburări, un indicator al unor probleme mai profunde. Prin exces nu mă refer la numărul de ore pe care un individ îl petrece jucându-se, ci la gradul de disociere de realitate la care individul ajunge. Dar jocurile video nu sunt niciodată cauza. Corelația nu înseamnă cauzalitate, asta trebuie să ținem minte”, conchide Alexandru Oprișor.