Ce se întâmplă în mintea adolescentului după ce îl cerți. Greșeala prin care „ai făcut ceva rău” poate deveni „e ceva greșit cu mine”

O ceartă cu părintele se poate încheia în câteva minute, dar adolescentul poate continua să se gândească mult timp la ce s-a întâmplat. Criticile, țipetele sau pedepsele pot reveni în mintea lui sub forma acelorași întrebări: „de ce mi-a spus asta?”, „chiar sunt așa?”, „de ce nu am răspuns altfel?”. Un studiu realizat pe 878 de adolescenți arată că cei supuși unei discipline dure acasă tind să rămână mai mult prinși în gânduri de tristețe sau furie. 

Ce se întâmplă în mintea adolescentului după ce îl cerți Foto: Shutterstock

Cercetarea, publicată în Journal of Affective Disorders, a urmărit timp de trei ani elevi care aveau aproximativ 12 ani la începutul studiului. Specialiștii au urmărit dacă felul în care adolescenții se gândesc, după un conflict, la tristețea sau furia pe care au simțit-o poate avea un rol în apariția ulterioară a simptomelor depresive sau a comportamentelor agresive.

În primul an, adolescenții au răspuns unor întrebări privind modul în care erau disciplinați acasă, inclusiv despre agresiunea psihologică și diferitele forme de pedeapsă fizică. Un an mai târziu, cercetătorii au evaluat tendința lor de a reveni în mod repetat la gânduri legate de tristețe și furie, iar în al treilea an au măsurat simptomele depresive și comportamentele agresive.

Rezultatele au arătat că adolescenții ai căror părinți recurgeau mai des la țipete sau pedepse fizice aveau tendința ca, un an mai târziu, să se întoarcă mai des cu gândul la lucrurile care îi întristaseră sau îi înfuriaseră. Mai târziu, aceste gânduri care reveneau au fost asociate cu simptome depresive și cu un comportament mai agresiv.

Ce se întâmplă după ce cearta s-a terminat

„Pentru părinte, o ceartă se poate termina în momentul în care a spus ce avea de spus. Pentru adolescent, însă, ea poate continua mult după aceea. Poate relua în minte ce i s-a spus, tonul folosit, ce a răspuns, ce ar fi vrut să răspundă sau dacă reacția părintelui spune ceva despre el ca persoană. Aici apare ruminația: mintea se întoarce iar și iar la aceeași situație și la aceleași emoții, fără să ajungă neapărat la o soluție. Este diferită de reflecție. Când reflectăm, încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat și ce putem face diferit. Când rumegăm aceeași situație, rămânem blocați în ea”, explică pentru „Adevărul” Ileana Ilie, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ

În adolescență, nevoia de autonomie crește, dar părerea părinților continuă să conteze mult. Chiar dacă adolescentul pare să respingă autoritatea sau spune că nu îl interesează ce cred părinții, mesajele lor pot influența puternic felul în care se vede pe sine. „În plus, capacitatea de a regla emoțiile intense este încă în dezvoltare. Dacă într-un conflict apar și rușinea, sentimentul de respingere, nedreptatea sau teama de a pierde aprobarea părintelui, este mai probabil ca acel conflict să continue în mintea adolescentului și după ce discuția s-a încheiat”, adaugă specialista.

Tristețea și furia nu duc neapărat în aceeași direcție

Cercetătorii au făcut o distincție între două feluri în care adolescenții pot rămâne cu mintea la o experiență neplăcută. Unii se gândesc mai ales la ceea ce i-a întristat și la sentimente de neputință sau lipsă de valoare. Alții reiau în minte ceea ce i-a înfuriat: nedreptatea pe care cred că au suferit-o, conflictul sau dorința de a riposta.

Adolescenții care reveneau frecvent cu gândul la lucrurile care îi întristau prezentau ulterior mai multe simptome depresive, iar cei care se gândeau în mod repetat la situațiile care îi înfuriaseră manifestau mai des comportamente agresive. Analiza finală a arătat însă că tristețea avea un rol mai important decât părea inițial: revenirea repetată la astfel de gânduri a fost asociată și cu agresivitatea. În schimb, legătura dintre tendința de a reveni cu gândul la situațiile care îi înfuriaseră și comportamentele agresive nu s-a mai menținut atunci când cercetătorii au luat în calcul ambele forme de ruminație.

„Asta nu înseamnă că un adolescent certat va deveni automat deprimat sau agresiv. Vorbim despre un factor de risc și despre un mecanism care poate apărea în timp, nu despre o consecință inevitabilă”, subliniază Ileana Ilie.

Când „ai greșit” se transformă în „e ceva greșit cu mine”

„Una dintre diferențele cele mai importante este cea dintre a critica un comportament și a critica persoana. «Ai venit acasă cu o oră mai târziu decât stabilisem și nu ai anunțat» vorbește despre o faptă concretă. «Ești iresponsabil, nu ești în stare să respecți nimic» spune ceva despre cine este adolescentul. Prima formulare lasă loc pentru schimbare. A doua poate ajunge să fie tradusă prin «eu sunt problema»”, mai spune ea.

Efectul nu trebuie înțeles ca rezultatul inevitabil al unei singure replici spuse într-un moment tensionat.

„Așa poate ajunge vocea critică a părintelui să devină, în timp, vocea interioară a copilului. Nu pentru că o replică spusă o dată la nervi rămâne automat pentru totdeauna, ci pentru că mesajele repetate pot fi interiorizate. Dacă un adolescent aude des «ești leneș», «nu ești în stare», «iar m-ai dezamăgit», există riscul ca, la următorul eșec, să nu mai fie nevoie să îi spună părintele aceste lucruri. Le poate spune singur: «sunt leneș», «nu pot», «îi dezamăgesc pe toți». Problema apare când se face trecerea de la «am făcut ceva greșit» la «este ceva greșit cu mine»”, consideră aceasta.

Reacțiile pot lua însă forme diferite.

Conform spuselor sale, nu toți adolescenții reacționează însă la fel. De exemplu, unii întorc tensiunea spre interior: «nu sunt suficient de bun», «am dezamăgit», «este vina mea». „Pot apărea tristețe, vinovăție, autocritică sau retragere. Alții trăiesc aceeași situație mai ales ca pe o nedreptate sau un atac: «nu e corect», «sunt atacat», «trebuie să mă apăr». În cazul lor, tensiunea poate ieși la exterior prin furie, opoziție sau comportamente agresive”, continuă Ileana Ilie.

Totuși, limitele nu trebuie să dispară. Evitarea unui stil dur de disciplină nu presupune eliminarea regulilor sau a consecințelor.

„A evita disciplina dură nu înseamnă să renunți la autoritate. Adolescenții au nevoie de reguli clare, consecințe și predictibilitate. Diferența este între a corecta un comportament și a încerca să obții obediență prin rușine sau teamă. O limită fermă poate suna foarte simplu: «am stabilit că vii la 11. Ai venit la 12 și nu ai anunțat. Asta are consecința X. Vreau să discutăm ce trebuie să se schimbe ca să putem avea din nou aceeași libertate». Regula rămâne, consecința rămâne, dar dispare atacul la persoană”, recomandă psihologul.

La fel, «nu te-ai pregătit suficient pentru test și rezultatul arată asta» este foarte diferit de «ești leneș și nu o să faci nimic în viață». „Primul mesaj spune ce poate fi schimbat. Al doilea spune cine este copilul. Dacă scopul este ca adolescentul să învețe ceva, mesajul util este cel care îl ajută să înțeleagă ce a făcut, de ce este o problemă și ce poate face diferit data viitoare”, opinează ea.

Când ar trebui părinții să fie atenți

Conflictele, iritabilitatea și schimbările de dispoziție pot apărea în adolescență fără să indice automat o problemă psihologică. Persistența și schimbarea modului în care adolescentul funcționează sunt însă importante.

„Pentru părinți, este mai important să urmărească schimbările care persistă decât o reacție izolată. Adolescența vine oricum cu iritabilitate, variații de dispoziție și conflicte. Dar dacă adolescentul devine mult mai retras sau autocritic, își pierde interesul pentru lucruri care înainte îi plăceau, are izbucniri tot mai frecvente, intră în conflicte la școală sau acasă ori începe să funcționeze vizibil mai prost, merită să ne uităm mai atent la ce se întâmplă”, mărturisește Ileana Ilie.

În același timp, conflictele nu pot fi eliminate complet din relația dintre părinți și adolescenți, iar stabilirea unor limite face parte din această perioadă.

„Poate cel mai simplu criteriu pentru un părinte este acesta: după conflict, adolescentul ar trebui să rămână cu ideea «am făcut ceva ce trebuie să repar sau să schimb», nu cu ideea «sunt o dezamăgire» sau «este ceva în neregulă cu mine». Fermitatea și respectul nu se exclud. De multe ori, limita devine chiar mai clară atunci când nu este amestecată cu umilirea, etichetele sau amenințările,” conchide ea.