Articole scrise de Laurențiu Sfinteș

Ca la alegeri, și la război ar trebui să fie numărători paralele. Una, care să calculeze câte zile au trecut de la începerea ostilităților. Alta, care să numere câte zile (ani?) au mai rămas până la încheierea păcii, armistițiului, ce-o fi.

După cum știți, lumea e făcută din două părți, nu neapărat egale, dar la fel de orgolioase, fiecare cu valorile și ambițiile sale, fiecare gata să meargă până la capăt ca să demonstreze că forța binelui propriu învinge.

Războiul din estul Ucrainei și nordul Mării Negre este un imens selfie pe care cele două țări și-l fac în stil japonez, într-o îmbrățișare mortală pe marginea prăpastiei.

Nu știu dacă ați văzut această imagine realizată din satelit. Cel care o postează, Michael Cruickshank, un utilizator german al Twitter, pardon, X, se prezintă ca fiind ziarist și analist geo-spațial.

Deși nimic nu e mai frumos ca un război manevrier, în care armatele se atacă una pe alta folosind clasicele ofensive rapide și apărări mobile, lovituri surprinzătoare în adâncimea teritoriului inamic, desanturi care să ocupe podurile mai îndepărtate, poate chiar operații de capturare...

E un truism faptul că războiul e și un mare experiment.

Până la urmă, ce era să se întâmple s-a întâmplat și ceea ce se presupunea că nu o se întâmple, nu s-a întâmplat.

La 500 de zile de la începutul războiului din Ucraina, președintele Zelenski a ținut să marcheze acest moment simbolic prin deplasarea pe singura insulă a Mării Negre, posesiune sovietică și ucraineană pe proces verbal, începând cu 23 mai 1948.

În partea noastră de lume, există opinia, aproape general împărtășită, că NATO, la fel ca și Uniunea Europeană, reprezintă nu numai un club select, camaraderesc, dar și un drept natural pe care îl au toate statele care, la un moment dat, decid că e momentul să solicite să facă parte din club.

Nici măcar războiul nu mai e un subiect de primă pagină. Pentru că, evident, războiul nu e interesant în fiecare zi.

Vineri noaptea, luptătorii Wagner, uitând că trebuie să fie în taberele de instrucție, așa cum promisese pe cuvânt de master chef însuși Prigojin, cândva, pe la sfârșitul lunii mai, s-au trezit că se îmbarcă în camioane camuflate.

Institutul pentru Studiul Războiului, cel ale cărui hărți detaliind operațiile din Ucraina sunt literă de evanghelie pentru orice analist care nu vrea să facă valuri contra curentului, ne transmite o informație, un fel de buzdugan aruncat înainte de știrea cea adevărată.

Vremurile sunt ca vremea, schimbătoare. În sudul Ucrainei, de cinci zile, câteva zeci de mii de soldați ucraineni încearcă să treacă de câteva zeci de mii de soldați ruși și să mărșăluiască spre coasta de nisip a Mării de Azov.

Un film de șase secunde arată un castor rătăcind prin portul petrolier din Herson, la câteva ore după ce aruncarea în aer a barajului de la Nova Kahovka și revărsarea apelor i-au distrus adăpostul și l-au silit să ia calea orașului.

Motto: „Mă numesc Zangra“

Pentru teoreticianul artei războiului, Bahmutul este un exemplu de manual.

Poate nu știați dar, de câteva zile, civilul Evgheni Prigojin, de profesie șef Wagner, șef de ”orchestră”, cum îl drăgălășesc corespondenții ruși, are subordonat un general colonel, Mihail Mizințev, fost șef al logisticii în armata rusă, fost adjunct de ministru.

De mult nu am mai citit atât de multe rapoarte media, din atât de diferite surse, de atât de opuse orientări, care să afirme că e cazul ca situația din Ucraina să fie rezolvată cât mai curând - într-un sens sau altul (!?) - pentru că la orizont apare o altă confruntare, mult mai importantă...

Deci s-a decis. Ofensiva va fi la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie. Cel mai probabil, în sudul Ucrainei, mai mult ca sigur în direcția Melitopol.

Despre conflictul din Ucraina s-au scris, se vor mai scrie, zeci, sute de cărți. Unele despre războiul propriu-zis, despre soldați și comandanți, despre campanii, ofensive și retrageri, despre decizii politice și planuri militare de operații.

Câteva zeci de mii de oameni au murit ca să cucerească sau să apere acest oraș de 70.000 de locuitori, înainte de război, din care au mai rămas pe loc, pe timpul bătăliei, doar câteva mii.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a afirmat că Ucraina trebuie să câștige bătălia prelungită din acest chinuit oraș din est, altfel Rusia, în caz de victorie, ar putea începe să primească sprijin internațional.

Sigur că incidentul cu drona MQ-9 Reaper, cea obligată la un salt mortal de la trambulină, undeva, la vest de Sevastopol, ca să scape de avioanele militare ruse, a fost cel mai discutat în aceste zile.

Vă spun un secret: războiul din Ucraina este 90% propagandă și 10% realitate, în acest ultim procent intrând tot ceea ce se întâmplă cu adevărat în confruntarea dintre Kiev și Moscova.

La un an de la declanșarea războiului din Ucraina, botezat și operațiune specială, pe limba Kremlinului, nu e încă destul de clar ce ne așteaptă din martie încolo.

Se spune că anul trecut, pe vremea asta, Rusia ar fi trebuit deja să se afle în plină ofensivă în Ucraina, pentru a profita de pământul înghețat care permite tancurilor să zburde cu șenilele în vânt.

Așteptăm cu sufletul la gură să înceapă ofensiva.

Conflictul din Caucazul de sud, dintre Armenia și Azerbaidjan, cel din septembrie – noiembrie 2020, doar ne-a frăgezit.

În Est, să spunem că la est de Nistru, loialitățile de limbă, etnicitate, naționale sunt extrem de fluide și amestecate.

Sigur că e un titlu frivol la o problemă atât de serioasă cum e războiul.

Nu știu ce ar trebui scris pe linia punctată. Nu am răspunsuri, nu cred că le are cineva, ce se întâmplă în Ucraina continuă să se afle la limita hazardului, dincolo de care e greu de spus dacă ne așteaptă Pacea sau Apocalipsa.

fără imagine Când apar și în presa românească din ce în ce mai multe articole de analiză sau opinii care spun că anul 2023 ar trebui să fie unul hotărâtor, unul în care războiul să-și afle limitele, e un semn că lumea, de aiurea, dar și de la noi, nu prea mai are răbdare?

Sigur, anul 2022, cu toată magia numerologică pe care o presupune, încă nu este, mai mult ca sigur nici nu va fi, decât un alt an plin de realizări discutabile dar și de neîmpliniri profunde.