Avdiivka via München – un surâs în plină iarnă
0Puține perioade din ultimii doi ani au fost mai dense în evoluții paralele, importante și contradictorii, ca săptămâna care tocmai a trecut.
Probabil așa se întâmplă când se apropie aniversările, mai sunt doar câteva zile până când se fac doi ani întregi de când Rusia a invadat Ucraina și chiar dacă perspectiva este că vom număra anii în continuare, evenimentele se precipită de parcă ne îndreptăm spre un deznodământ.
Dintre toate, am ales două: reuniunea anuală de securitate găzduită de Germania, precum și ofensiva rusă soldată cu preluarea controlului asupra orașului Avdeevka, fost, timp de zece ani, ghimpe ucrainian în coasta capitalei de republică autonomă autoproclamată Donețk.
O parte din participanții la Conferința de Securitate de la Munchen au remarcat tonul relativ schimbat al lucrărilor, cel mai afectat părând a fi ministrul lituanian de externe, Gabrielius Landsbergis, care a și comentat pe Twitter / X: ”În timpul conferinței de la München am fost întrebat de ce sunt atât de posomorât. Ei bine, cineva trebuie să spună așa cum este, așa că iată cum este: lucrurile nu merg bine.”
Și le spune, pe rând:
Este o bună practică să evaluezi lucrurile cu onestitate - cu toată deprimarea lor. Și dacă nu ieșim din șoc și nu ne întoarcem la acțiune, situația se va înrăutăți. În Ucraina, în restul Europei și, eventual, la nivel global.
Nu știu la ce se referă, pot doar să spun că, din afară, războiul nu se întâmplă așa cum se planifică, nu se câștigă în paginile ziarelor sau pe platformele de opinii online, ci acolo, în prima linie, războiul este pe toată durata lui o afacere murdară în care mor oameni, trimiși pe front de alți oameni.
Ucraina este lipsită de muniție și este forțată să se retragă, Europa se confruntă cu provocări care ar putea testa Articolul 5, iar instabilitatea globală apare deoarece autocrații sunt încurajați de acțiunea Rusiei și de răspunsul nostru prudent. Acesta nu este pesimism. Acesta este un fapt.
Aici, lucrurile sunt mai clare și mai directe.
Dar situația la care s-a ajuns era una previzibilă.
Occidentul a fost obișnuit cu războaie care se rezolvă în câteva zile, cu adversari care înclină rapid steagul.
Războiul înseamnă decizie, autoritate unică, sigur alianțele vor funcționa mai greu, vor hotărî cu întârziere, vor avea nevoie de timp pentru a se pune de acord, în timp ce autocrații... altă poveste!
Optimismul fără temei este o formă de autoînșelare, ne demobilizează. Cum ne putem aștepta să convingem publicul să cheltuiască mai mult pentru apărare, să adopte o poziție mai puternică împotriva Rusiei și să sprijinim țările de pe flancul estic, dacă liderii nu vor admite că este nevoie urgentă?
La acest punct, ministrul Landsbergis ilustrează diferența de percepție a pericolului între statele ”din prima linie” și cele cu țărmurile la Atlantic, Mediterana și Marea Nordului.
Miercuri, 14 februarie, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, anunța că optsprezece dintre cei 31 de membri ai alianței militare conduse de SUA vor îndeplini obiectivul de cheltuieli de 2% în acest an.
În a doua zi a conferinței, sâmbătă, 17 februarie, cancelarul german Olaf Scholz a afirmat că Germania va îndeplini și ea fatidicul reper de 2% pentru apărare.
Începând cu acest an, până în 2030, și mai departe.
Este o urgență pe termen lung.
„Facem progrese reale”, a spus Stoltenberg. „Aliații europeni cheltuiesc mai mult.”
Cum s-ar spune, baze pentru optimism există.
Și avem nevoie de acțiune chiar acum, pentru că mâine ar putea fi prea târziu. Avem nevoie de o împingere, o zguduire, un șoc care să ne trezească. Războiul nu s-a încheiat, e departe de a fi câștigat, inamicul este foarte viu și este în joc viitorul nostru european.
Apelul ministrului lituanian de externe e interesant dar cam neclar.
Dar dacă șocul e unul care depășește nevoile unei treziri bine articulate, eventual mai grijuliu etapizate?
Mai ales în condițiile în care inamicul încă se ”foarte” mișcă.
Bine, fiind vorba de un diplomat, fără butoane proprii, e mai greu să intri în detalii dar, așa, de la distanță, e imprudent să-ți dorești șocuri fără să știi ce amplitudine vor avea și cât de pregătit e organismul tău ca să reziste.
Așa, în vorbe, merge...
Nu mă îndoiesc că Occidentul are capacitatea de a ajuta Ucraina să câștige acest război. Acesta este un fapt. De asemenea, este clar că puterea industrială a Rusiei nu se potrivește cu cea a Occidentului unit. Dar...
Și aici lucrurile sunt ceva mai complicate.
Sigur, Occidentul are capacitatea economică și industrială peste ceea ce are Rusia.
Problema apare la mobilizare și la natura economiei, Occidentul e unit și puternic în statistici, PIB plus PIB plus PIB..., total 15 la 1 față de Rusia la produsul brut, poate 10 la 1 la puterea de cumpărare, dar, la război, se înfruntă industriile care produc fier și oțel, motoare și praf de pușcă.
Se iau în calcul resursele alimentare ale părților.
Intră în luptă sistemele militare, resursele umane, coeziunea populară, reziliența națională ale celor două părți.
”Reziliența” e un termen care ne place, avem și instituții care au în nume acest cuvânt, probabil el are corespondență și în realitate.
Oricum, domnul Landsbergis, a adăugat, preventiv, un ”dar”...
Nu ne lipsește capacitatea, ne lipsește voința politică și urgența necesare pentru a sprijini Ucraina și a ne menține securitatea colectivă. Rusia, pe de altă parte, are voința de a distruge Ucraina și de a restabili Imperiul Rus. Când vom începe să ne folosim capacitatea de a descuraja acest lucru?
Fiind ministrul de externe al unei țări care are o relație strategică directă cu SUA, la fel ca și alte state din regiune, domnul Landsbergis e uneori iritat de modul, uneori haotic, alteori neglijent, în care statele europene tratează subiectul Rusia.
Ca și la paragraful anterior, explicația acestei situații poate veni din faptul că, de pe malurile Mării Baltice, Moscova se vede mult mai aproape iar turnurile roșii ale Kremlinului par a-și lăsa chiar umbra să ajungă până la Vilnius.
În prezent, suntem o carte deschisă pentru adversarul nostru - linii roșii clare de neangajare, dezacorduri cu privire la continuarea asistenței și o orbire optimistă față de riscuri în creștere. Nu arătăm nicio urgență în creșterea gradului de pregătire.
Și în acest caz este vorba de reproșuri concrete și directe.
Dar nu este o noutate că Occidentul s-a obișnuit cu un grad de confort pe care și l-a asigurat printr-o continuă dezvoltare economică.
Războiul a fost, în ultimele multe decenii, doar un film de fundal, proiectat în sălile de cinema sau pe ecranele televizoarelor, nu i s-a simțit suflul distrugător decât episodic, prin anii 90, în fosta Iugoslavie sau pe malurile Nistrului.
Într-o societate care cultivă bunăstarea și diversitatea, armata înseamnă constrângere și monotonie, e greu să-ți convingi alegătorii să voteze așa ceva.
Scopul strategic ar trebui să fie schimbarea calculelor lui Putin. Știu că nu este ușor, dar este mai bine să recunoști greșelile și să trasezi o nouă cale înainte, decât să te angajezi într-o auto-felicitare goală.
Probabil e vorba de o oarecare confuzie, e dificil să știi care sunt calculele lui Putin, probabil și mai greu să le poți schimba.
Sau, poate, nu e vorba de confuzie, diplomatul lituanian sugerând cu o largă acoladă, că ar fi timpul unei auto-evaluări europene (și euro-atlantice) care să arate că declarațiile de intenții, fără continuare în fapte, în acțiuni, nu sunt decât poziționări pentru presă, auto-amăgiri în fața oglinzii.
Deci da, mă întorc de la München un pic mohorât, concluzionează diplomatul lituanian.
Uneori ajunge și o propoziție ca să faci totalul unei conferințe de securitate.
Iar ministrul Landsbergis nu e singurul care a ajuns la această concluzie, ziarul The New York Times se apleacă și el asupra rezultatelor reuniunii, având o abordare aproximativ asemănătoare:
- tonul conferinței a fost ”îngrijorat și neliniștit”;
- liderii occidentali au părut a reacționa (prea) ușor la noile realități internaționale;
- europenii au apărut îngrijorați că SUA i-ar putea abandona;
- optimismul în victoria Ucrainei, de la conferința anterioară, pare, la acest moment, prematur, ”în cel mai bun caz” și imprudent, ca impresie generală;
- și, pentru a concluziona cu capitolul ”aparențelor”, Natalie Tocci, directorul Institutului Italian de Relații Internaționale, a afirmat că la această stare au contribuit și o parte din principalii invitați la eveniment: ”Kamala Harris – fără substanță, Scholz – mult prea moale, Zelenski – obosit. Multe cuvinte – niciun angajament.”
***
În cealaltă realitate, paralelă, Rusia tocmai prelua controlul asupra localității Avdeevka, un mic orășel fortăreață la nord de Donețk.
Președintele ucrainean Zelensky a apreciat, totuși, că nu e chiar o înfrângere, pentru fiecare soldat ucrainean șapte ruși plătind cu viața, și le-a reamintit partenerilor occidentali, în stilul președintelui Kennedy: „Vă rog să nu întrebați Ucraina când se va termina războiul. Întrebați-vă de ce Putin mai poate continua acest lucru.”
Și a continuat, sugerând că nu este vorba despre lipsa armelor și artileriei disponibile, ci de dorința de a le preda Ucrainei: „Dragi prieteni, din păcate, menținerea Ucrainei în deficitul artificial de arme, în special în deficitul de artilerie și capacități de rază lungă, îi permite lui Putin să se adapteze la intensitatea actuală a războiului.”
Pentru că partenerii săi din vest au părut că nu înțeleg pericolele care pândesc societățile democratice, președintele Zelenski le-a arătat și ce se poate întâmpla în caz de slăbire a vigilenței: „Auto-slăbirea democrației subminează în timp rezultatele noastre comune.”
Înțelegând aluzia, o parte din liderii europeni s-au angajat, chiar pe scenele în care se produceau panelurile conferinței, într-o competiție ad-hoc de a demonstra cine a contribuit mai mult cu bani sau cu muniție pentru Ucraina.
De departe, a câștigat premierul danez, Mette Fredericksen, care a declarat, încercând să arate calea de urmat: ”Noi, Danemarca, am decis să ne transferăm toată artileria în Ucraina. Deci, scuze, prieteni, există echipamente militare în Europa, nu este doar o chestiune de producție. Avem arme, muniție, sisteme de apărare aeriană, pe care încă nu le folosim. Ele trebuie predate Ucrainei.”
Deci suntem între prieteni, nu e chiar totul mohorât.
Dacă e să mă întrebați pe mine, tonul conferinței a fost dat de surâsul doamnei Iulia Navalnaia, amar, dar natural, care, la auzul veștii tragice venite din Rusia, a avut totuși puterea să apară în fața presei și să declare că va continua lupta pentru democrație a soțului ei.
Ca să împăcăm cele două abordări: a diplomatului lituanian și a proaspetei lidere a opoziției ruse din exil, ”lucrurile nu merg bine, dar există speranță”.
Se încarcă comentariile...
