Doi ani de război sunt deja prea mulți
0Ca la alegeri, și la război ar trebui să fie numărători paralele.
Una, care să calculeze câte zile au trecut de la începerea ostilităților.
Alta, care să numere câte zile (ani?) au mai rămas până la încheierea păcii, armistițiului, ce-o fi.
Una, care să contabilizeze cu câți soldați a fost început războiul, cu câte tancuri, cu câte tunuri, câți mai sunt azi în viață, câți vor mai fi mâine, câte tancuri se mai află în drum către front, câte ruginesc pe marginea stepei, câte tunuri nu mai au muniție, câte mai au și pentru câte zile.
Alta, care să înregistreze de câte ori s-a rostit, de câte ori s-a gândit cuvântul ”pace”, de câte ori a părut că este aproape, de câte ori solii s-au întors din drum, opriți de vremea rea, de un mesaj sosit în ultimul moment, sau, pur și simplu, de oboseala și pericolele drumului.
Când trece prea mult timp de la primul atac, cel din zori, când nimeni nu crede că va fi război, când trece anul și se apropie să treacă și al doilea, există riscul ca simplele numărători să producă situații diferite de cele din momentul declanșării conflictului.
Cele două combatante principale, Rusia și Ucraina, sunt aceleași, dorința lor de a obține victoria a rămas aceeași, poate chiar a devenit mai acută.
Dar în jur, în rândul prietenilor și suporterilor, evoluțiile nu au fost la fel de lineare, chiar dacă narațiunea oficială susține contrariul.
Unii au început să obosească, pentru alții au fost alegeri – parlamentare, prezidențiale, nu contează - sau urmează să fie, calendarul intern a devenit mai important, costurile indirecte ale războiului au început să apese economiile naționale, solicitările permanente și pe un ton ridicat ale Kievului au devenit iritante.
Istorii din trecut continuă să apese asupra unor relații bilaterale și simpla invocare a faptului că soldații ucraineni apără pe Nipru valorile occidentale – ceea ce, desigur, este adevărat – nu mai e de ajuns.
Când apare oboseala, nu mai contează motivele, oricum va fi simplu de găsit explicații.
Pentru cel mai mare suporter al Ucrainei, nu neapărat ca volum - aici SUA nu pot fi detronate -, cât ca participare militară, economică, politică și umanitară națională, e vorba desigur de Polonia, recentul schimb de mesaje dintre consilierii prezidențiali polonez și ucrainean despre cine a sprijinit mai mult pe cine, nu este, cum s-ar crede, despre soarta acordului privind tranzitul cerealelor ucrainene, cât despre probleme istorice profunde:
- Marcin Przydacz, șeful Biroului Politici Internaționale al președinției poloneze: „Kievul ar trebui să aprecieze rolul pe care l-a jucat Polonia pentru Ucraina în ultimele luni și ultimii ani”.
- Mihailo Podoliak, consilierul pentru media al președintelui ucrainean: „Ucraina va considera Polonia prietena sa apropiată până la sfârșitul ostilităților, iar după aceea va începe competiția între țări, în care Kievul își va apăra cu strictețe interesele”.
Răspunsul ucrainean îndepărtează orice perspectivă că autoritățile ucrainene își vor schimba discursul privind evenimentele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul Ucrainei de vest.
Pentru Polonia, aflată acum în campanie electorală, nu e mesajul așteptat de la un partener pe care l-a sprijinit cum puțini au făcut-o.
Prim ministrul ucrainean, Denys Shmyhal, a ridicat ștacheta, acuzând Polonia de atitudine neprietenoasă și populistă, argumentând, în stilul deja exersat, că solidaritatea cu Kievul este similară cu solidaritatea cu lumea întreagă.
Nu aș fi insistat pe această din urmă poziție, formulată acum mai mult de o lună de zile, dacă ea nu s-ar fi repetat și pe timpul vizitei recente a premierului ucrainean în România.
Desigur, într-un alt context, dar cam cu aceleași repere: solicitare ucraineană de sprijin economic, solicitare românească de soluționare a unor probleme privind comunitatea româenască din Ucraina.
Sprijin la prima, tăcere la cea de-a doua.
Situaţia a fost remarcată şi în presa românească, de obicei mai reţinută cu cererile româneşti pe lângă Kiev, pe această platformă chiar, într-o consemnare a Laboratorului de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS).
Un război nu este cea mai bună perioadă din istoria unei țări.
Mai ales când se desfășoară pe teritoriul național și fiecare zi care trece înseamnă sute de soldați morți, răniți și dispăruți.
Cu cât se lungește numărătoarea zilelor de luptă care trec, cu atât mai greu va fi să se obțină pacea, în forma în care s-a sperat la începutul confruntării.
Iar timpul care se scurge, nedrept de greu pentru partea care se apără și speră în victoria cauzei proprii, influențează inclusiv pe cei care au fost cei mari suporteri ai Kievului: media internaționale.
Cine și-ar fi închipuit că va citi pe site-ul BBC o analiză intitulată ”Bărbații care nu vor să lupte”, despre cetățenii ucraineni care nu vor să plece pe front, dar nu mai au nici soluții alternative de serviciu militar, în fața cererii crescânde de ”voluntari” pentru război.
Cine s-ar fi așteptat ca în The New York Times să apară un raport în care, pe lângă sfaturile, desigur în regim de anonimat, date comandamentului ucrainean ca să-și concentreze trupele mai mult pe direcția sud, unde par a fi ceva șanse de succes, se inserează și perspectiva limită, de o lună - șase săptămâni, pe care o mai are Kievul pentru a obține ceva succese în contraofensiva pe direcția Melitopol.
După aia, ca în fiecare primăvară și toamnă în această parte de Europă, ploi, noroi, rasputița.
Conform calculelor americane, anonim transmise presei, la începutul lunii noiembrie, ucrainenii ar trebui să se considere norocoși dacă se vor afla undeva la jumătatea distanței către Marea Azov.
Iar de la iarnă încolo, în SUA este campanie electorală, nimeni nu va mai fi atent la altceva.
Cine ar fi crezut, de asemenea, că după angajamentele fulminante de acum un an și jumătate (27 februarie 2022, cancelarul Scholz: „De acum înainte, vom investi peste 2% din PIB în apărarea noastră, an de an”) Germania va reveni la procentul de dinainte de război.
De acum înainte, 2022 va fi, de fapt, de la anul, 2024.
Și, probabil, de la mulți ani.
Războiul Ucrainei de apărare a valorilor europene pare a nu mai avea relevanța de acum 500 de zile și ceva.
Oboseala numărării zilelor de război nu e egală pentru toți.
Timpul curge diferit la Kiev, la Moscova, la București, la Varșovia, la Bruxelles.
Peste ocean, cel de la vest, timpul războiului din Europa poate nici nu se înregistrează, este un alt cronometru acolo.
Și mai multe ceasuri, ca la marile hoteluri, cu fuse orare diferite, alte ore, alte minutare.
La fel, în îndepărtatul est, unde clepsidra curge egală cu sine de cinci mii de ani.
Doar în estul și sudul Ucrainei este o altă logică a curgerii timpului.
Acolo, minutele sunt zile, zilele sunt anotimpuri.
Soldații, din ce în ce mai puțini, care află și ce sunt anotimpurile, au deasupra lor steaua norocului.
Singura care mai contează la vreme de război.
Se încarcă comentariile...
