Articole scrise de Laurențiu Sfinteș

Victoria are mulți părinți, înfrângerea este orfană. Este o zicere care, la rândul ei, are mulți părinți, de la istoricul Tacitus, la poetul Keats, la președintele John F. Kennedy.

Războiul de la televizor nu e același cu cel din tranșee.

Mai bine spus, iarna din acest an e altfel decât iarna de anul trecut.

Unii analiști, chiar și de pe această platformă, susțin în continuare că armata ucraineană poate elibera Crimeea, chiar contrar reținerilor comandanților ei.

Poveștile de pe front sunt mai mult sau mai puțin realiste, cu mai multe sau mai puține detalii, în funcție de locul unde a ajuns cel care le spune.

Pe 21 noiembrie 2013, Viktor Ianukovici, președintele de la acel moment al Ucrainei, a anunțat intempestiv renunțarea la acordul cu Uniunea Europeană, deja aprobat de parlament, în favoarea unor relații mai strânse cu Rusia.

Fostul consilier prezidențial de la Kiev, Olexii Arestovici, trimite din ce în ce mai des săgeți la adresa actualei conduceri a țării

Umblă vorba prin târgul analiștilor că între Rusia și Ucraina ar avea loc niște convorbiri la secret.

fără imagine *proverb ucrainean. La război, adevărul e alunecos, chiar dacă e spus de la distanță, chiar dacă se dorește neutru, bazat pe realități, depinde, totuși, cum e spus, când e spus, de ce e spus.

Plecat să văd culorile toamnei, am citit mai puțin despre războaiele curente, acum deja două, ambele, se spune, capabile să ne poarte către marginea prăpastiei.

În dorința de a fi populari în fața unui public ce apreciază limbajul direct, purtătorii de cuvânt ai unor instituții centrale din SUA folosesc uneori expresii neaoșe, din folclorul Vestului Sălbatic sau ziceri înțelepte atribuite părinților Constituției americane.

Imediat cum au apărut primele imagini cu moto-parapantiștii palestinieni sărind gardul în Israel, o serie de comentatori ai războiului din Ucraina au simțit că le fuge pământul de sub picioare.

O cronică de război poate avea probleme atunci când nu se întâmplă nimic.

Oleksii Arestovici a devenit celebru imediat după ce a re-apărut declarația sa din 2019, de fapt un interviu acordat canalului de știri ucrainean Apostrof, în care prognoza un conflict cu Rusia în perioada imediat următoare.

Când ai un război în desfășurare, mai ales unul în care balanța, cel puțin aparent, nu se înclină hotărâtor în nicio parte, se fac tot felul de scenarii.

În țările unde agricultura este unul din stâlpii bugetului național, toamna este anotimpul cel mai important, cel în care se adună bogăția.

Unul din lucrurile periculoase în vremuri de criză, mai ales în una care se află în anticamera războiului, este obișnuirea oamenilor cu inevitabilul.

Cu Prigojin plecat într-o lume mai bună, războiul din Ucraina a rămas fără bufon.

Ca la alegeri, și la război ar trebui să fie numărători paralele. Una, care să calculeze câte zile au trecut de la începerea ostilităților. Alta, care să numere câte zile (ani?) au mai rămas până la încheierea păcii, armistițiului, ce-o fi.

După cum știți, lumea e făcută din două părți, nu neapărat egale, dar la fel de orgolioase, fiecare cu valorile și ambițiile sale, fiecare gata să meargă până la capăt ca să demonstreze că forța binelui propriu învinge.

Războiul din estul Ucrainei și nordul Mării Negre este un imens selfie pe care cele două țări și-l fac în stil japonez, într-o îmbrățișare mortală pe marginea prăpastiei.

Nu știu dacă ați văzut această imagine realizată din satelit. Cel care o postează, Michael Cruickshank, un utilizator german al Twitter, pardon, X, se prezintă ca fiind ziarist și analist geo-spațial.

Deși nimic nu e mai frumos ca un război manevrier, în care armatele se atacă una pe alta folosind clasicele ofensive rapide și apărări mobile, lovituri surprinzătoare în adâncimea teritoriului inamic, desanturi care să ocupe podurile mai îndepărtate, poate chiar operații de capturare...

E un truism faptul că războiul e și un mare experiment.

Până la urmă, ce era să se întâmple s-a întâmplat și ceea ce se presupunea că nu o se întâmple, nu s-a întâmplat.

La 500 de zile de la începutul războiului din Ucraina, președintele Zelenski a ținut să marcheze acest moment simbolic prin deplasarea pe singura insulă a Mării Negre, posesiune sovietică și ucraineană pe proces verbal, începând cu 23 mai 1948.

În partea noastră de lume, există opinia, aproape general împărtășită, că NATO, la fel ca și Uniunea Europeană, reprezintă nu numai un club select, camaraderesc, dar și un drept natural pe care îl au toate statele care, la un moment dat, decid că e momentul să solicite să facă parte din club.

Nici măcar războiul nu mai e un subiect de primă pagină. Pentru că, evident, războiul nu e interesant în fiecare zi.

Vineri noaptea, luptătorii Wagner, uitând că trebuie să fie în taberele de instrucție, așa cum promisese pe cuvânt de master chef însuși Prigojin, cândva, pe la sfârșitul lunii mai, s-au trezit că se îmbarcă în camioane camuflate.

Institutul pentru Studiul Războiului, cel ale cărui hărți detaliind operațiile din Ucraina sunt literă de evanghelie pentru orice analist care nu vrea să facă valuri contra curentului, ne transmite o informație, un fel de buzdugan aruncat înainte de știrea cea adevărată.

Vremurile sunt ca vremea, schimbătoare. În sudul Ucrainei, de cinci zile, câteva zeci de mii de soldați ucraineni încearcă să treacă de câteva zeci de mii de soldați ruși și să mărșăluiască spre coasta de nisip a Mării de Azov.

Un film de șase secunde arată un castor rătăcind prin portul petrolier din Herson, la câteva ore după ce aruncarea în aer a barajului de la Nova Kahovka și revărsarea apelor i-au distrus adăpostul și l-au silit să ia calea orașului.

Motto: „Mă numesc Zangra“