Povestea locotenentului Mikola
0Poveștile de pe front sunt mai mult sau mai puțin realiste, cu mai multe sau mai puține detalii, în funcție de locul unde a ajuns cel care le spune.
O doamnă de la o televiziune îmi povestea deunăzi cum a fost domnia sa la război și a văzut cu ochii proprii grozăviile acestuia.
Sigur, nu chiar din tranșee, nu e nevoie să fii chiar acolo, până la urmă rachetele distrug și la zeci sau sute de kilometri de linia de contact.
Nu te poate înșela ceea ce vezi, distrugerile, morțile, tragediile individuale la care ești martor.
Sau, în fapt, chiar și acest lucru se poate întâmpla?
Imaginea războiului, cea care ar trebui să rămână în cărțile de istorie, e, întotdeauna, una de ansamblu.
Dar și la acest nivel sunt două istorii, a celui victorios și a celui învins.
Sau, poate, dacă nu a fost un rezultat decisiv, de cele mai multe ori se întâmplă astfel, fiecare poate clama victoria și prezintă faptele întâmplate într-un mod care să justifice această apreciere.
Tabloul războiului e extrem de complicat, dacă la nivel general predomină culorile simbol, naționale, cele care mobilizează, în plan individual e mult roșu, mult negru, mult sânge, o imensă, deseori neîmpărtășită, tragedie, pentru că aici se adună toată durerea și toată neputința celui care luptă.
Primul chemat să se sacrifice este ultimul ascultat când se trage linie și se face bilanțul.
Pentru presă povestea lui e încă utilă, pentru mecanismul războiului a devenit doar o piesă de rezervă, parțial defectă.
Site-ul ucrainean censor.net prezintă o astfel de istorie a unui locotenent de infanterie, fost avocat, care din 2014, de la vârsta de 29 de ani, s-a oferit voluntar să lupte pentru Ucraina, mai întâi în Donbas, ulterior, după invazia rusă, pe frontul de est, în Zaporojie şi Herson.
Numele lui este Mikola Melnic și a fost comandant de companie în vestita Brigadă 47, cea antrenată și echipată de Vest pentru a fi cap de lance în contraofensiva din vara acestui an.
A fost avansat locotenent-major, dar am preferat să-l numesc ”locotenentul Melnic” pentru că este gradul, respectiv perioada de timp corespunzătoare, în care, sunt sigur, s-a simțit cu adevărat util țării și camarazilor săi.
Povestea lui, derulată sub forma unui interviu, este un amestec de realism, resemnare și optimism mobilizator, câte puțin din toate pentru că așa e la război, poți spune și adevăruri în măsura în care pot fi utile obținerii victoriei finale.
Și ce ne povestește locotenentul Melnic?
· la începutul războiului a fost comandant de pluton și a participat la apărarea Kievului. Mai întâi infanterist, după aceea s-a specializat pe lupta antiaeriană, împotriva dronelor. Ulterior a fost solicitat să devină comandant de companie în Regimentul 47, devenit Brigada 47, faimoasa Brigadă Independentă 47 ”Magura”, construită în jurul nucleului de voluntari naționaliști;
· ce l-a recomandat pentru această poziție: a făcut tot ce i s-a cerut, indiferent de natura sarcinilor, a spălat pe jos, a cărat mine, nu a comentat niciun ordin, chiar dacă venea, de exemplu, de la mai tânărul cu 10 ani ”Da Vinci” (comandantul de batalion Dmitro Koțiubailo, 28 de ani, cel mai tânăr comandant în această funcție din armata ucraineană, a fost ucis, în primăvara anului 2023, la Bahmut, n.n.), a învățat ce trebuie făcut, a învățat ce înseamnă războiul, a înțeles provocările;
· i s-a promis că își va putea alege oamenii. Când s-a întors de la cursul de pregătire, i-au fost arătați cei 110 soldați și ofițeri deja încadrați și i s-a spus: ”Aceștia sunt!”;
· ... și aceia erau oameni de toate felurile, unii veterani ”atoveți” (ATO / ”antiteroristiceskaia operația” / ”anti-terror operation”), cu experiență în confruntările cu rușii, alții care învățaseră doar să sape tranșee;
· unii aveau certificate medicale, dar fuseseră, cu toate astea, mobilizați, nu înțelegeau ce se întâmplă cu ei;
· majoritatea, însă, voiau să lupte, erau motivați să apere Ucraina, dar nici pentru ei nu avea să fie totul simplu;
· misiunile brigăzii se schimbau peste noapte, de aceea și antrenamentele aveau să fie înlocuite cu altele, intempestiv. Nu e vina soldaților când comandamentul schimbă planurile, spune Mikola;
· oamenii au trebuit să găsească resurse interne pentru a nu fi distrași de aceste schimbări. Înveți mai întâi ceea ce face o unitate de asalt. După aceea primești transportoare blindate ”MaxxPro”, pe care le vezi prima dată în viața ta, și înveți să le utilizezi. Vin la pachet cu aruncătoarele de grenade MK-13 cu care e greu să te acomodezi. După care totul dispare și se repartizează unității vestitul ”Bradley”. Pentru care trebuie să faci alte cursuri. Mikola spune că oamenii, totuși, au rezistat și au continuat să studieze. La cursul din Germania, chiar și după antrenamente. Nimeni nu s-a relaxat.
Continuă locotenentul Mikola:
· a început antrenamentul cu ”Bradley”, altă viață. Pe vechiul transportor, sovietic, BMP (MLI / mașina de luptă a infanteriei / boevaia mașina pehotî) antrenamentul decurgea astfel: „acesta e transportorul, nu putem să-l pornim pentru că nu are baterie, nu putem trage pentru că nu avem muniție, nu puneți mâna să nu stricați, ne antrenăm doar în ambarcarea / debarcarea din transportor”. Pe noul ”Bradley”, combustibilul nu se termină niciodată, la fel și cartușele. Un instructor e cu tine tot timpul, are răbdare, te lasă să conduci și să tragi cât vrei. O mașină ”cool”;
· unde urmau să fie trimiși pentru ofensivă au înțeles din timpul antrenamentelor desfășurate la baza americană din Germania: terenul era asemănător celui din regiunea Herson, chiar și ”dinții dragonului” (”Drachenzähne” / ”Draconov zub” / fortificații de beton utilizate de forțele ruse în Zaporojie și Herson, n.n) erau plantați ca și cum ar fi fost puși de ruși;
· singurul lucru pe care nu l-au prevăzut planificatorii a fost câmpul de mine. Cine ar fi știut? Instructorii, unii dintre ei participanți la Războiul din Golf, i-au învățat totul, au avut toată răbdarea de pe lume. Mikola, înainte de marea contra-ofensivă, le-a spus celor din compania sa: ”De acum încolo gândiți-vă că, într-o situație dificilă, nu veți lupta pentru Ucraina, veți lupta pentru cel din stânga voastră și pentru cel din dreapta voastră. E un lucru simplu”;
· și a decis un alt lucru simplu: cine va prelua comanda dacă se va întâmpla ceva, nu numai în cazul lui dar și al tuturor celor care au responsabilitatea comenzii. După nouă luni de antrenamente, oamenii săi păreau să nu mai aibă răbdare pentru o astfel de rutină. După care a urmat atacul...;
· ... la care compania lui a întârziat trei ore, dintr-o eroare de planificare. Era deja lumină, în zori, foarte greu să lupți cu rușii, superiori la artilerie, aviație și drone. Misiunile au fost reevaluate, distanțele de atac au fost scurtate, s-a modificat sprijinul cu foc, au fost respinse primele contraatacuri ruse;
· ziua, 9 iunie, a trecut cu puține pierderi, mai ales pentru compania sa, când alții aveau deja mulți de ”200” (jargon militar sovietic / post sovietic pentru ”uciși”, n.n.), echipamentele distruse, subordonații săi înregistrau doar zece ”300” (”răniți”, n.n). Dar...;
· ...tragedia avea să urmeze. Încercând să dirijeze un ”Bradley”, venit să evacueze răniții, a fost lovit într-un picior de un foc de mitralieră, iar cu celălalt a călcat pe o mină anti-personal. Vesta anti-glonț și-a făcut datoria, l-a salvat, dar mâinile i-au fost arse. Un camarad l-a văzut, a trecut spre el prin câmpul de ”petale” (mine antipersonal, lansate cu aruncătorul, n.n.), i-a acordat primul ajutor;
· același ”Bradley” l-a salvat, a ajuns la spitalul militar, compania sa a continuat să lupte și a reușit una din puținele operații de succes ale contraofensivei (Mikola spune: ”i-am învățat bine...”);
· în convalescența din spital rememorează acele zile: ”e evident că rușii erau pregătiți pentru atacul nostru. Planul nostru a fost simplu, rușii văd apropiindu-se transportoarele ”Bradley” și tancurile ”Leopard” și o iau la fugă. Iar ei nu au fugit cum era de așteptat.”
Și ce mai povestește locotenentul Mikola:
· războiul e un haos, controlat, în care două lucruri sunt foarte importante: să nu înnebunești, să cunoști poziția ta în acest haos. Să le subordonezi obiectivului comun. Unele companii nu au rezistat decât 15 minute, altele 30 minute. Tehnica a fost distrusă rapid, ”Bradley” a rezistat cel mai mult. Doar elicopterele l-au dovedit. Dar chiar și în acest caz, echipajele au supraviețuit. Motorul transportorului a continuat să funcționeze;
· da, e haos. Și e important să poți păstra legătura cu comandamentul. Ai nevoie de artilerie, ai nevoie de ordine. În Brigada 47 toată lumea avea tablete pe care putea vedea situația de luptă, toate unitățile, toate blindatele proprii. În realitate, situația era alta: orice încercare de asalt, orice rută de deplasare era cunoscută de ruși. Aruncătoarele de grenade ne așteptau peste tot. Totul era minat, te puteai mișca doar înainte și înapoi;
· dar au trecut cinci luni de atunci, rănile nu au fost tratate corespunzător, atunci, la început, doctorii nu au avut, pur și simplu, timp să se ocupe de toți răniții care erau evacuați, jumătate de picior a trebuit amputat. Celălalt picior a fost salvat, dar cu probleme. În fine, se antrenează. Cu mâinile a început să execute unele mișcări. E normal. Nu cu mult timp în urmă a stat prima oară, așa, pe picioare. A durut, a durut foarte mult. Mușchii încă nu s-au obișnuit;
· a sunat la telefon un coleg ofițer. ”Fă-te bine, mi-a spus, vom avea o contraofensivă anul viitor, în primăvară”. I-a răspuns: ”Nu mai am picioare pentru următorul contraatac.” ”Vrem să ajungem în Crimeea.” ”Nu am nimic împotrivă, dar chiar nu mai am picioare deajuns.” Să ataci poziții bine pregătite nu e cea mai bună idee. Poate s-a învățat ceva.
Iar spre final, întrebările și răspunsurile cu care se încheie astfel de interviuri:
· dacă se va întoarce în armată? Nu știe. Cine dorește să facă asta voluntar?
· dacă va continua să apere Ucraina? Toți doresc să o facă. Da, dar nu știe din ce poziție. Sigur, cel puțin aparent, nu va mai putea ataca tranșee.
Se încarcă comentariile...
