Când războiul e pierdut de soldați dar câștigat de analiști
0După cum știți, lumea e făcută din două părți, nu neapărat egale, dar la fel de orgolioase, fiecare cu valorile și ambițiile sale, fiecare gata să meargă până la capăt ca să demonstreze că forța binelui propriu învinge, în timp ce răul părții adverse e sortit irevocabil, indiscutabil și categoric, eșecului. Decisiv și definitiv.
Un citat care reflectă, poate, această afirmație, ni-l oferă Albert Camus, în lucrarea Rebelul, un eseu filosofic în care fostul membru al partidului comunist francez, franciza algeriană, se războiește, printre alții, cu Marx și Engels: „Întreaga istorie a omenirii nu este, în orice caz, altceva decât o luptă prelungită până la moarte pentru cucerirea prestigiului universal și a puterii absolute.”
În viața reală, Camus avea să facă același lucru și cu Jean Paul Sartre, filosof francez apologet al totalitarismului, la fel de recunoscut și de criticat în epocă.
Unul se apropiase de religie, celălalt devenise suporter al violenței revoluționare.
Fiecare credea, fără nicio urmă de îndoială, în moralitatea absolută a propriilor convingeri.
În viața și mai reală, se întâmplă, însă, și altfel.
Cei câțiva soldați ucraineni, de la care au mai rămas doar imaginile video, care s-au filmat sub un pod unde se ascunseseră de loviturile ruse de artilerie, nu s-au gândit, probabil, în ultimele lor clipe, la morala competiției.
Rușii aflați într-un transportor blindat lovit în plin de artileria ucraineană în preajma satului Robotino din Zaporojie nu au fost, probabil, nici ei îngrijorați de perspectivele ideologice ale luptei lor.
Pentru toți, supraviețuirea dincolo de aceste zile de vară fierbinte a fost singurul gând al ultimelor secunde de viață.
Dar ce știe soldatul despre încărcătura valorică a vieții lui irosite?
Dar ce știe generalul care are în grijă viețile a mii de soldați și încearcă să nu rămână in istorie drept cel care i-a trimis la moarte?
De aceea există analiști: ca să explice sensul superior al sacrificiului, pentru valori și pentru câștigurile viitoare.
Și care să spună de ce prima opțiune trebuie să continuarea războiului, pentru că, altfel, răul câștigă.
Iar cine nu crede asta e un defetist, un idiot util, un naiv care nu înțelege măreția liberalismului sau, după caz, a lumii noi care vrea să se dueleze cu cea veche.
Deci lupta trebuie dusă până la capăt.
Chiar dacă asta înseamnă și mai multe vieți pierdute, mai multe distrugeri, riscul de a intra într-o fundătură din care va fi greu să ieșim.
Deci de aceea există analiști: ca să ne arate sensul superior al acestei lupte, să ne ferească de opțiuni neconforme, să ne călăuzească printre pericolele și ispitele care sunt la tot pasul.
Și să nu ne lase să cădem în eroare, așa cum se întâmplă în ultima perioadă din ce în ce mai des nu numai cu ziariști de la prestigioase ziare occidentale, dar chiar și cu oficiali din aceeași tabără.
Recent, un oficial NATO din cei care știu totul, deși nu decid nimic, a declarat că o soluție la conflictul din Ucraina, într-o lume post conflict, ar putea fi cedarea de către Kiev a unor teritorii către Rusia în schimbul acceptării de către Moscova a statutului de membru NATO.
Oficialul, șeful de cabinet al secretarului general al NATO, un domn pe nume Stian Jenssen, norvegian, desigur, este în echipa lui Jens Stoltenberg din anul 2012, aproape toată această perioadă în calitate de consilier personal și șef de cabinet.
Dacă nici el nu știe cum se pun problemele la acest nivel, atunci cine?
Mâncărimea de limbă l-a costat niște scuze publice pentru sub forma ”My statement about this was part of a larger discussion about possible future scenarios in Ukraine, and I shouldn’t have said it that way. It was a mistake.” / „Declarația mea despre acest subiect a făcut parte dintr-o discuție mai largă despre posibile scenarii viitoare în Ucraina și nu ar fi trebuit să o spun așa. A fost o greșeală."
În traducere mai explicită, oficialul a spus, neoficial, că e posibil ca așa ceva (cedarea de...) să se întâmple, dar că modalitatea (și momentul?, n.n.) transmiterii acestui mesaj nu a fost cea mai fericită, altfel spus, o greșeală.
Nu rezultă din răspuns că ”greșeala” s-ar referi la ceea ce a reproșat imediat partea ucraineană (Mihailo Podoliak, consilier prezidențial: ”Trading territory for a NATO umbrella? It is ridiculous. That means deliberately choosing the defeat of democracy, encouraging a global criminal, preserving the Russian regime, destroying international law, and passing the war on to other generations.” / ”Negocierea teritoriului pentru o umbrelă NATO? Asta e ridicol. Asta înseamnă să alegi în mod deliberat înfrângerea democrației, să încurajezi un criminal internațional, să menții regimul rus, să distrugi dreptul internațional și să transferi războiul altor generații”).
Și, în definitiv, domnul Stian Jenssen nu a repetat decât ceea ce a auzit și el pe la sediu, al NATO, vreau să zic.
Comițând, bineînțeles, o eroare, atât el, cât și sursa primară a aprecierii.
Ne-o spun analiștii, nu oricare, cei de la Chatham House, care, într-un raport intitulat ”How to end Russia’s war on Ukraine” / ”Cum se poate pune capăt războiului din Ucraina”, ne învață că nu e bine să alegem variantele facile și eronate ale încheierii premature ale războiului din vecini, singura soluție fiind victoria finală și nimic altceva.
Variantele, căile celelalte de rezolvare a conflictului din estul țării noastre, discutate public sau prin diferite cancelarii, nu sunt decât abordări eronate care trebuie descurajate.
Afirmația șefului de cabinet al secretarului general NATO se încadrează la eroarea numărul 2 din raport: ”Fallacy 2: Ukraine should concede territory in exchange for peace” / ”Eroarea 2: Ucraina ar trebui să cedeze teritoriu în schimbul păcii”.
Raportul Chatham House enumeră nouă astfel de erori și prestigioșii analiști ai instituției le demontează una după alta, astfel:
a. (Nu, nu este adevărat că) ”toate războaiele se termină la masa negocierilor” (Eroarea 1);
b. (Nu, nu este adevărat că) ”Ucraina ar trebui să cedeze teritoriu în schimbul păcii” (Eroarea 2);
c. (Nu, nu este adevărat că) ”Ucraina ar trebui să adopte neutralitatea” (Eroarea 3);
d. (Nu, nu este adevărat că) ”preocupările ruse de securitate trebuie respectate” (Eroarea 4);
e. (Nu, nu este adevărat că) ”înfrângerea Rusiei este mai periculoasă decât victoria Rusiei” (Eroarea 5);
f. (Nu, nu este adevărat că) ”înfrângerea Rusiei în Ucraina va duce la o mai mare instabilitate în Rusia” (Eroarea 6);
g. (Nu, nu este adevărat că) ”războiul costă prea mult, iar Occidentul trebuie să restabilească legăturile economice cu Rusia” (Eroarea 7);
h. (Nu, nu este adevărat că) ”apelul Ucrainei la justiția internațională împiedică pacea” (Eroarea 8);
i. (Nu, nu este adevărat că) ”acest război nu este lupta noastră și există probleme globale mai importante” (Eroarea 9).
Semi-oficialul norvegian a greșit la punctul 2, dar, prin extensie, eroarea lui poate trecută și la punctul 9, unde argumentația analistului (Annethe Bohr, profesor asociat) sună, aparent, un pic melodramatic ”At a time when democracy is in decline by all measurable indicators, the transatlantic community cannot afford to allow the regime in Moscow to make imperial aggression and annexation an acceptable form of politics.” / „Într-un moment în care democrația este în declin după toți indicatorii măsurabili, comunitatea transatlantică nu își poate permite să lase regimul de la Moscova să facă din agresiunea și anexarea imperială o formă acceptabilă de politică.”
Altfel spus, democrația internațională este în pericol, ea poate fi salvată doar prin sprijinirea Ucrainei.
Domnul Stian trebuia să știe măcar acest lucru.
Pe frontul din Donețk și Zaporojie viețile soldaților, ucraineni sau ruși, nu se risipesc în zadar, războiul are mizele lui înalte pe care nu întotdeauna cei din tranșee le cunosc.
Și nici noi nu ar trebui să ne lăsăm înșelați de titlul raportului: ”Cum se poate pune capăt războiului din Ucraina”, pentru că fondul lui, al documentului, este că acest război nu se poate încheia decât într-un singur fel, Moscova să se recunoască înfrântă, nimic altceva nu intră în discuție.
O perspectivă care amână pe un termen neclar soluționarea sa.
Acum, desigur, între ștacheta pusă de analiști și realitatea confruntării s-ar putea să fie diferențe.
Dacă nu ar fi astfel, jumătate din lumea asta ar avea parte numai de victorii iar cealaltă parte ar culege restul.
Dar noi ne vom afla întotdeauna în prima jumătate, nu încape discuție.
Iar dacă evoluțiile s-ar putea să o ia razna și să nu respecte prognozele bine argumentate și bazate pe valori ale emeriților profesori plini sau asociați, există și varianta de a explica, așa cum o face un distins de-al nostru, că nici victoriile nu mai sunt ce au fost, ele putând fi, în fapt, înfrângeri, dacă se întâmplă să fie obținute în tabăra nepotrivită.
Mai greu va fi pentru soldații supraviețuitori ai conflictului care vor afla că, și dacă au învins, victoria nu le aparține, analistul-arbitru nefiind de acord cu acest mod de încheiere a ostilităților.
Se încarcă comentariile...
