Războiul din Est și Frontul din Sud
0Plecat să văd culorile toamnei, am citit mai puțin despre războaiele curente, acum deja două, ambele, se spune, capabile să ne poarte către marginea prăpastiei.
Orice confruntare are logica ei, ceea ce se aplică în cazul uneia, undeva în Europa de Est, de exemplu, este pe dos pe altă latitudine, chiar dacă meridianul e cam același.
Sunt și lucruri comune: oriunde cad, bombele ucid oameni, propaganda justifică, în ambele cazuri, atât eroismul, cât și cruzimea, deși e un singur spectacol al distrugerii, spectatorii, adică noi, toți cei pentru care războiul e doar un film de acțiune, vedem scenarii diferite, cu justificări diferite, din lumi diferite.
În ambele cazuri, o parte spune că războiul a început la data X, cealaltă argumentează că, de fapt, la mijloc e o întreagă istorie.
În ambele cazuri, cel care a declanșat confruntările curente afirmă că nu a avut de ales.
Lumea se împarte, în ambele cazuri, în două părți, fiecare rostindu-și replicile pentru propriile audiențe.
Iar televiziunile se mută de la un front la altul, retrăgându-și trupele de reporteri și cameramani din tranșeele inconfortabile ale apropiatei ierni ucrainene pentru a transmite live noua bătălie aducătoare de audiențe ce se desfășoară pe mai dogoritele de soare pustiuri dintre Marea de Mijloc (Mediterană) și Marea cea Moartă.
Așadar, ce am mai citit, ce am mai urmărit, ce s-a mai întâmplat...
***
Într-un interviu acordat postului BFM TV, fostul ministru de externe, fost prim ministru și fost în calcule de potențial candidat prezidențial (a pierdut nominalizarea dreptei franceze în fața lui Nikolas Sarkozy, în 2007), Dominique De Villepin, prezintă contextul desfășurării celor două confruntări (războiul din Ucraina, cel dintre Israel și Hamas) într-o abordare care pune în discuție relațiile dintre Occident și restul lumii.
Desigur, multă, lume a bănuit că războiul dintre Rusia și Ucraina nu e doar între Rusia și Ucraina, la fel cum ceea ce se întâmplă acum în Gaza nu e doar o bătălie între cei doi vecini, despărțiți de un gard de beton.
Pe scurt, ceea ce afirmă Dominique De Villepin este că Occidentul e deja acuzat de către majoritatea comunității internaționale (grupul statelor care gravitează în jurul SUA și al UE este format doar din aproximativ 40 de țări, înalt dezvoltate, cu economii liberale, alegeri libere etc. etc., restul până la 200 fiind celelalte, dictaturile, oligarhiile, statele eșuate etc. etc., n.n.) că aplică standarde duble celor două conflicte.
Ceea ce Occidentul condamnă la intervenția rusă, trece sub tăcere când e vorba de Israel și Gaza.
Legile internaționale se invocă diferit în cele două cazuri.
Sancțiunile internaționale funcționează diferit.
În aceste condiții, Occidentul (din care face parte și Israelul) nu poate interveni în rezolvarea conflictului din Gaza, având probleme și în gestionarea situației din Ucraina, pentru că, după cinci secole de dominație a lumii, încă mai consideră că situațiile de crize majore se pot rezolva militar, cu impunerea propriilor soluții.
Această abordare a dus, consideră Villepin, la escaladarea de la un conflict relativ secular, dintre israelieni și palestinieni, la o fază care a adăugat și elementul arab, la situația de față care tinde să devină un război civilizațional, religios.
Problema este că și dacă se conștientizează această situație, pozițiile celor două părți (în fiecare dintre cele două teatre de luptă, n.n.) s-au radicalizat atât de mult încât nu există loc pentru compromis.
Dar de aceea există diplomați, continuă Villepin: să creadă că există ”lumină la capătul tunelului”.
Altfel nu rămân decât două opțiuni (aplicabile în ambele conflicte, n.n.):
1. război, război, război;
2. acțiuni politice în direcția păcii.
Problemele care au dus la această situație, în ambele regiuni, nu vor dispare dacă va fi doar o rezolvare conjuncturală prin forță.
Mesajul fostului politician francez este că Occidentul ar trebui să mizeze pe soluția păcii, chiar să preseze, la nevoie, fiind în interesul părților, care în prezent fac schimb de bombe și rachete, să încheie acest ciclu al violențelor.
La 14 februarie 2003, în calitate de ministru de externe al Franței, Dominique De Villepin, a încercat fără succes, dar cu aplauze, de la tribuna ONU, să oprească intervenția SUA în Irak.
Patosul argumentării a rămas intact, dar, pe 27 octombrie curent, într-un studio de televiziune (e adevărat cu audiență record în Franța), domnul Villepin părea atât de singur.
***
De câteva zile, un arădean, Rudolf Wittman, este erou al Ucrainei.
Conform unei publicații locale, primul arădean (să sperăm că și ultimul) care și-a pierdut viața pe frontul din Ucraina, născut, crescut și educat la Arad, la Liceul „Csiky Gergely”, avea 27 de ani, era un spirit liber și neînfricat.
Și-a dedicat viața luptei pentru libertate și, după ce a petrecut câțiva ani în Legiunea Străină, atunci când Rusia a invadat Ucraina a simțit că este nevoie de el acolo, că trebuie să se înroleze în armata ucraineană. A luptat mai bine de un an pentru Ucraina. Până când…
O parte din cuvintele de mai sus sunt scrise de prietena lui ucraineană, Ivanna Petrasiuk, și au fost preluate de presă de pe pagina sa de FB.
Arădeanul a fost trup și suflet pentru cauza ucraineană, iar Ivanna, o tânără activistă în partidul „Solidaritatea Europeană”, creat de fostul președinte Petro Poroșenko, pare să-și fi găsit pentru un an de zile sufletul pereche.
Care acum se află deja în Valhalla, pentru că ”nu i-a fost frică de moarte, a spus că doar stinge luminile și totul este Valhalla”.
”Chiar era ca un viking, atâta putere, curaj, curaj nu am văzut la nimeni”, a scris, cu durere, Ivanna, în memoria prietenului român.
***
Ucraina vrea să stingă, la rându-i, luminile peste Biserica Ortodoxă Ucraineană, ramura afiliată Patriarhiei de la Moscova.
Începutul a fost făcut pe vremea președintelui Poroșenko, cel care a început procesul de rupere a legăturilor cu Moscova și de creare a unei biserici naționale.
E o întrebare - la care eu nu am un răspuns - cât de justificat poate fi demersul laic de impunere a unei linii de conduită pentru o instituție religioasă, dar cu siguranță un stat tânăr are dreptul să ia măsurile care să-i consolideze statalitatea, inclusiv pentru prin astfel de decizii, mai ales când simte că îi este amenințată.
S-a întâmplat și în alte părți.
Sigur, în proces mai sunt și lovituri colaterale, de exemplu bisericile românești din comunitățile aflate pe teritoriul Ucrainei, care au preferat să rămână sub jurisdicția canonică a Moscovei pentru simplul motiv că li s-a permis utilizarea limbii române în serviciul religios.
Nu au avut viață ușoară nici preoții români, nici cele aproximativ 100 de biserici românești care au rămas fidele Bisericii Ortodoxe Ucrainene afiliată Moscovei (cea nou creată, autocefală, se numește Biserica Ortodoxă a Ucrainei).
Opțiunea ierarhilor din aceste biserici nu a fost înțeleasă prea bine nici în România, unde mulți au făcut trimiteri – inclusiv BOR - la legăturile acestor preoți cu structurile ruse.
Dar faptul că TOATE (sunt și aprecieri că „majoritatea”) bisericile românești au rămas în postura tradițională trebuie să aibă o explicație mai complexă decât simpla acuzație, corectă, în fond, că fac jocul Moscovei.
Dar, dincolo de asta, s-a ajuns acum la un moment interesant: parlamentul ucrainean a votat, pe 19 octombrie, în primă lectură, interzicerea funcționării Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Mai urmează un vot, după care legea merge la promulgare.
Acum, nu se știe cum, Biserica Ortodoxă Ucraineană / BOU, cea acuzată de legături cu Moscova, și-a găsit un avocat canadian, Robert Amsterdam, de la firma Amsterdam & Partners LLP, cu birouri în Washington D.C. și Londra.
Printre clienții săi anteriori s-au numărat Mihail Hodorkovski (da, dizidentul și magnatul rus), guvernul turc, fostul prim ministru thailandez Thaksin Shinawatra, avocatul apărând atât cauze ale unor opozanți politici, cât și pledând în dosare inițiate de instituții oficiale.
Ideea este că nu e oricine.
Prima acțiune a lui Robert Amsterdam a fost trimiterea unei scrisori deschise către Rada Supremă a Ucrainei, intitulată ”Atacul asupra libertății religioase”.
În acest document, sunt prezentate avocățește câteva din consecințele adoptării proiectului legii 8371 de interzicere a funcționării BOU pe teritoriul Ucrainei:
· astfel, cei 267 de deputați care au votat ”pentru” sunt informați că gestul lor este o violare gravă a legilor internaționale de protecție a drepturilor religioase ale omului care poate avea consecințe serioase pentru ei și pentru Ucraina;
· Convenția Internațională a Drepturilor Politice și Civile obligă Ucraina, țară care a ratificat acest document, să asigure libertatea de credință, conștiință și religie pe teritoriul său (nu există derogare nici în caz de război);
· Articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la fel, ratificată de Ucraina, obligă Kievul să asigure prin legislație libertatea de credință, conștiință și religie;
· într-o țară democratică statul nu se implică în legăturile canonice ale bisericii, autoritățile ucrainene nu au prezentat dovezi ale unui control extern asupra BOU;
· când Biserica Ortodoxă a Ucrainei (biserica oficială a Kievului) a primit Tomosul de autocefalie, președintele de atunci, Petro Poroșenko, și-a luat angajamentul să protejeze libertatea religioasă a tuturor ucrainenilor, declarând chiar că „nu e problema autorităților seculare să decidă unde și cum se roagă oamenii”;
· nerespectarea acestor angajamente pune în pericol candidatura Ucrainei la Uniunea Europeană și îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga pentru aderarea la UE, poate duce la sancțiuni individuale din partea SUA, UE și Marea Britanie la adresa celor care au votat pentru o lege care încalcă drepturile omului.
Avocățește, cum spuneam, domnul Robert Amsterdam, le transmite deputaților ucraineni să se mai gândească înainte de a vota, în cea de-a doua lectură, proiectul legii 8371, precizându-le că s-ar putea ca, ulterior, să fie șanse să se mai întâlnească, de această dată la tribunal.
Într-o țară unde, în această toamnă, au curs din cer mai mult rachete și drone decât cucernica și prea curata apă de ploaie, e greu să mai fii atent și interesat de chichițe avocățești și argumente gen ”drepturile omului”.
Dar toate războaiele au un sfârșit, iar dreptatea se judecă diferit la vreme de pace.
***
Ultima„vedetă” a conflictului din Ucraina este localitatea Avdiivka, la nord de Donețk, aflată sub control ucrainean încă de la începutul războiului.
Cele mai importante lupte de pe frontul ucrainean au loc aici, cele mai mari pierderi, de ambele părți, se înregistrează tot aici.
Și, desigur, ca și în alte cazuri anterioare, de numele orașului aflat acum în atenția distrugătoare a celor două părți, se leagă speranțele pentru viitoarele ofensive sau contraofensive.
Devenit, cu jumătate de normă, critic al regimului de la Kiev, Alexei Arestovici, fostul consilier media al președintelui Zelenski, în prezent lucrând la o construcție politică alternativă, deci nu de opoziție, sintetizează situația:
„Dacă pierdem Avdiivka, se pune întrebarea: cum se face că am pierdut al cincilea oraș la rând (Popasnaia, Severodonețk, Lisiciansk și Bahmut fiind celelalte patru, n.n.) într-un singur scenariu?
Este simplu: nu pregătim linii defensive puternice, inamicul concentrează forțele într-o anumită direcție și începe o ofensivă, ne bucurăm de pierderile lui, apoi începem să transferăm forțe suplimentare acolo, să prezentăm situația în mass-media, facem din oraș un simbol al rezistenței, iar atunci când, din punct de vedere militar, menținerea teritoriului ocupat devine neprofitabilă, chiar cu eroismul militarilor, al sângelui și vieții lor, continuăm să nu cedăm orașul simbol...
Într-un an și jumătate de război, nu am fost în stare să facem un pas înapoi și să înțelegem că sistemul actual nu este ceva care să ne ducă la victorie, ci ne trage cu toată puterea spre înfrângere și dezastru.
Poporul ucrainean luptă pentru supraviețuire împotriva regimului lui Putin și a canibalilor locali care mănâncă resursele interne și speră în viitor, dar făcând aceleași greșeli, din nou și din nou.
Dacă nu se iau măsuri radicale în armată, economie, politică externă și internă, atunci această poveste va continua să ne bântuie.
Cât de mult mai trebuie să se piardă teritoriu și oameni pentru a înțelege asta?”
Și dacă nici domnul Arestovici, fost rotiță importantă în interiorul sistemului, nici acum prea departe, nu știe, atunci cine?
Se încarcă comentariile...
