Revanșa generalului Zalujnîi
0Recent, The Wall Street Journal a publicat conținutul potențialului, dar atât de îndepărtatul deja, acord în Rusia și Ucraina, negociat în martie 2022.
Este documentul fluturat de președintele Putin la întâlnirea cu unii lideri africani invitați la Moscova, în iunie anul trecut, un document care, se spune, putea să încheie războiul după doar o lună de la declanșarea lui.
Nu a fost să fie atunci, la începutul lunii aprilie 2022 deja zarurile fuseseră aruncate pentru o confruntare fără menajamente, iar negocierile, chiar dacă au mai continuat cu discuții pe Zoom până în luna iunie 2022, au lăsat locul încleștării oarbe și sângeroase.
E greu de crezut că documentul amintit a ajuns la WSJ prin bunăvoința Moscovei.
Mai curând copia Kievului a fost împrumutată presei, probabil, cu scopul ca subiectul negocierilor să fie din nou readus în prim plan, chiar dacă Moscova pare a agrea acum la foarte puține din prevederile negociate acum doi ani.
Prevederile documentului publicat indică o variantă de la începutul tratativelor, pentru că multe din propuneri sunt respinse încă de o parte sau de alta, pentru că tonul este destul de favorabil părții ucrainene.
Se știe, deja, că la sfârșitul lunii martie 2022 a existat un acord, aproape bătut în cuie, urma doar să mai fie semnat.
Și nu a mai fost, din motive de Boris Johnson, printre alții.
Ce rost mai are să publici acum un document deja depășit, într-o perioadă când pozițiile părților s-au îndepărtat atât de mult încât solii negociatori s-au refugiat departe în spatele frontului?
Poate pentru a reaminti celor care decid că există și alte căi de a încheia o confruntare, mai ales când părțile (sau, cel puțin, una dintre ele) realizează că perspectiva nu e cea pe care a anticipat-o cu doi ani în urmă.
Nu știu, este o simplă supoziție, având în vedere și faptul că, pentru prima dată, președintele Zelenski este de acord cu o prezență rusă la negocierile de pace, bineînțeles pe baza propriului său plan.
Sigur, delegația rusă ar trebui să vină (nu, nu la runda planificată în Elveția, nici chiar așa...), să asculte și să semneze, dar e, totuși, o schimbare față de abordarea anterioară în care doar semnătura era acceptată.
E ceva, o evoluție, iar dacă nu se întâmplă acest lucru în perioada imediat următoare, Maybe later (Poate mai târziu), nu-i așa?
Mă refer la negocieri, până la un nou acord e cale lungă, lungă...
***
Foto: Twitter / X
După preluarea controlului asupra orașului Avdeevka, mai rapid decât s-ar fi așteptat, rușii au continuat să preseze spre vest, în speranța că restul stepei ucrainene nu le va pune probleme.
Așa ar fi fost teoria, numai că noul șef al armatei ucrainene, generalul etnic rus Sirski, nu a vrut să-l dezamăgească pe președintele Zelenski chiar din prima lună după numire, așa că s-a deplasat rapid pe front, a demis câțiva comandanți, a mai adus rezerve, situația s-a stabilizat.
Sigur, toate astea costă, echipamente, muniție și, mai ales, vieți.
Pentru că la vest de Avdeevka nu mai există nimic care să semene cu fortificațiile de-abia părăsite, e câmp gol, singurul factor care îi ajută pe ucraineni să reziste este anotimpul, începe rasputița, topirea pământului sub ploile de primăvară, intervalul din calendar când armatele din orice direcție ar veni se scufundă până la brâu în cernoziom lichid.
Armatele de infanteriști, am uitat să precizez, ei trebuie să se lupte cu pământul, artileriștii pot continua să stea la câteva zeci de kilometri distanță și să trimită bezele explozive fără să le pese dacă ninge, dacă plouă.
Acum, așa, ca o paranteză, prin lumea pestriță a analiștilor a început să se discute despre viitoarele ofensive:
· cea a rușilor, care ar putea începe după rasputiță, poate prin aprilie, și și-ar propune să înainteze cât mai mult către vest, în interiorul Ucrainei, cu obiectivul de a încheia războiul în acest an;
· cea a ucrainenilor, care trebuie amânată pentru anul viitor, să fie timp pentru pregătirea noilor recruți, să mai vină ceva echipamente dinspre vest, poate niște avioane F-16, poate niște rachete Taurus, să fie timp să treacă și alegerile de peste ocean, să se lămurească odată dacă mai există, sau nu, un partener acolo.
Așa este în războiul contemporan, toată lumea știe ce trebuie făcut, când trebuie și cu mijloace.
Și dă sfaturi.
Nimic din zgomotul produs de noi nu ajunge, însă, și în tranșee, acolo unde soldații din ambele tabere luptă pentru același obiectiv, să fie în viață la sfârșitul zilei.
După Avdeevka și după traversarea porțiunii de stepă rămase fără fortificații, ar putea urma Ciasov Iar, poate chiar și orașele gemene Sloviansk și Kramatorsk.
Cu fiecare localitate pierdută, se vor auzi mai multe voci care să ceară revenirea generalului Zalujnîi.
Deocamdată au fost doar câțiva comandanți de brigadă și un apel la președinte.
***
Ce nu se poate pe uscat, se întâmplă însă pe mare, acolo victoriile vin în fiecare săptămână, facilitate, ar spune unii, și de faptul că, la Marea Neagră, sprijinul extern este mai ușor de pus în operă, iar rușii nu au găsit, încă, un antidot la dronele marine folosite de ucraineni și produse, zic ei, tot de ei.
Recentul dialog dintre generalii germani despre procedurile de urmat pentru distrugerea podului peste Strâmtoarea Kerci – scurs către presă de serviciile secrete ruse - indică și o anumită stare de impunitate a oficialilor militari din state care sprijină Kievul, probabil egală cu neglijența care a permis realizarea acestor înregistrări.
Neglijență a fost și la alt nivel, însuși cancelarul Scholz, încercând să-și protejeze decizia de a amâna transferul rachetelor Taurus către Kiev, a argumentat că nu poate proceda precum alți aliați: „Iar ceea ce fac britanicii și francezii în privința controlului țintei și a controlului traiectoriei aferente nu se poate face în Germania. Oricine a avut de-a face cu acest sistem știe asta (...) Soldații germani nu trebuie în niciun caz și nicăieri să fie asociați cu obiectivele atinse de aceste sisteme”.Cu alte cuvinte, alții își pot permite o implicare directă (negată, desigur, de către aceștia) în război, Germania, nu.
Până la urmă, rezultatul este că în fiecare lună din 2024, marina militară rusă a pierdut cel puțin câte două nave importante, în acest ritm, în doar ceva mai mult de un an, bilanțul putându-se apropia de anihilare.
Sigur, între două țări continentale, războiul se câștigă, sau se pierde, pe uscat.
Dar victoriile contează, oriunde s-ar produce ele.
***
Foto: Twitter / X
Nu cu mult timp în urmă, pe la sfârșitul lunii ianuarie curent, o doamnă diplomat american fără de care Maidan 2, cu tot ceea ce a urmat, nu ar fi existat, a vizitat timp de câteva ore Kievul.
Erau zile grele, ajutorul din SUA era blocat de Camera Reprezentanților, ajutorul de la UE nu trecea de bariera numită Orban, trebuia transmisă ceva speranță Ucrainei că lucrurile se vor îndrepta.
Erau zile grele la Kiev, atins de un conflict mocnit între președintele Zelenski și șeful armatei, generalul Zalujnîi.
Trebuia și în acest plan să fie făcut ceva.
Partenerul strategic trebuia să decidă privind așezarea cea mai potrivită a comenzii forțelor armate ucrainene, fără de care nu puteau veni victoriile sperate.
Știu, e treaba ucrainenilor cine să le conducă soldații, dar un sfat prețios pentru un prieten în nevoie de la un prieten de departe nu strică niciodată.
Opțiunile de la acel moment erau:
· generalul Zalujnîi, comandantul pe funcție al armatei, cu relații foarte bune cu SUA;
· generalul Budanov, șeful serviciului de informații al armatei, sprijinit de către Londra din motive de cooperare directă;
· generalul Sirski, șeful forțelor terestre, bun militar dar și mai bun executant, preferat de președinte.
Nu se știe dacă doamna Victoria ”Toria” Nuland, adjunct al secretarului Departamentului de Stat al SUA a avut vreun rol în finalul deciziei prezidențiale de înlocuire a generalului Zalujnîi.
Cele mai multe analize spun că da, fără un acord al SUA, șeful armatei nu ar fi putut fi schimbat, mai ales când se știa că principalii săi suporteri se aflau la Washington.
Cert e că, la doar două zile după vizita doamnei Nuland, președintele Zelenski i-a cerut generalului Zalujnîi demisia, acesta nu a înțeles aluzia, au mai trecut câteva zile și a fost demis.
Președintele și-a impus generalul preferat, rus, e adevărat, dar pe profilul cerut de Zelenski: nu există apărare mai bună decât atacul.
Chiar dacă asta înseamnă mult mai multe pierderi umane.
Foto: Twitter / X
Un cântec militar despre Zalujnîi începe cu următoarele versuri: ”Câmpuri aurite și cerul albastru / pe steaguri și în inimile noastre / noi nu dorim câmpiile altora / dar vom lupta până la moarte pentru câmpul nostru / ... / suntem cu toții rude / tu și voi și eu / tatăl e Zalujnîi / familia e armata / ...”
Asta e, chiar și eroii cântecelor ostășești sunt demiși de superiorii lor.
La vreme de război, pentru militari sunt pericole mult mai mari decât cel de a fi înlocuit din funcție.
Iar militarii nu ar trebui să aibă resentimente, ei sunt buni creștini, e adevărat mai pricepuți în meșteșugul mânuirii sabiei decât în cel al cuvintelor.
De aceea, mă gândesc, nu poate fi decât o coincidență faptul că, la doar o lună de la demiterea generalului, doamna Nuland a decis, la rândul domniei sale, că e timpul să-și dea demisia.
Nu pare a fi nicio legătură între cele două evenimente, alte personaje, alte conjuncturi, alte meridiane.
Poate doar o reechilibrare fină a unei balanțe de întâmplări care au avut loc în ultima perioadă în estul Europei.
Se încarcă comentariile...
