Când
am citit că un atentator a ucis câteva zeci de oameni în Noua Zeelandă, iar pe
încărcătorul uneia dintre armele lui se puteau citi numele lui Şerban
Cantacuzino, a lui Iancu de Hunedoara şi a lui Ştefan cel Mare – ştirea mi s-a
părut cu totul ireală.
Mi-am petrecut ultimele luni într-o stare de secluziune socială. Am mai frunzărit presa în ultimele zile, doar pentru a remarca impactul protestului #şîeu, care, din păcate, a fost minuscul. Eşecul acestui protest reprezintă, în fapt, eşecul societăţii româneşti. Ne-am reîntors la starea amorfă de dinainte de OUG 13. Prin urmare, cred că este timpul să ne facem autocritica.
Dacă mi s-ar cere să concentrez în doar câteva cuvinte ceea
ce cred despre spectacolul cu piesa Nora
a lui Ibsen, spectacol montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de
foarte tânărul regizor Botond Nagy, aş spune mai întâi, fără nici cea mai mică
ezitare, că este unul bun, cu care instituţia producătoare, regizorul, actorii şi
toţi ceilalţi colaboratori au toate motivele să se mândrească.
Un teribil
avertisment asupra esenţei fasciste a luptei pentru putere lansează regizorul
Andrei Şerban în noua sa producţie, „Richard al III-lea“ de la Teatrul
Bulandra, cu atât mai necesar în condiţiile degradării accentuate a climatului
politic, la noi şi în întreaga lume, Occidentul de data aceasta nemaifăcând
excepţie.
Textele publicate pe blogul „adevarul.ro“ (2014-2016) le-am adunat într-un volum sub titlul „Adevărul adeverit şi Infernul opiniilor“. Lucrând la traducerea unei cărţi din franceză în română, am constatat că termenul „infern“ poate fi extins şi la „infernul sinonimelor“. În sfârşit, dacă oricare adjectiv poate deveni şi un epitet, putem vorbi şi despre „infernul epitetelor“.
Da,
dar nu doar să vorbim, ci să îl şi privim, fiindcă această aventură artistică
şi cognitivă ne este propusă de o operă cinematografică. Una curajoasă: Touch Me Not, pelicula care a câştigat
în 2018, Ursul de Aur şi Premiul pentru cel mai bun debut, la Festivalul de
Film de la Berlin.
Un român la trei minute. 20 de români pe oră.
200.000 de români pe an. Aceasta este dimensiunea crizei prin care trece
România astăzi, cea mai gravă din ultimii 30 de ani. Singurul răspuns moral la situaţia
de faţă este unitatea în faţa pericolului mortal PSD.
Luni seara, Andreea Sârbu, judecător la Judecătoria Sectorului 1, a
protestat singură pe treptele Palatului de Justiţie din Bucureşti în
ciuda jandarmilor zeloşi care au încercat să o intimideze şi să o
determine să renunţe la protest.
„Îmi pare extrem de rău şi mi-e ruşine chiar că nu
există şi un protest al scriitorilor, cum ar fi normal, scriitorii reprezentând
o voce mai înaltă a societăţii. Aş vrea din toată inima să se întâmple şi asta
pentru că sunt convinsă că protestele vor trebui să continue şi vor continua. Sper că
vor fi şi scriitori printre cei care ies.
În timp ce scriu, întristat, se răspândeşte vestea crimei de la Utrecht. Unde s-a deschis focul asupra pasagerilor unui tramvai. Ieri au fost îndoliaţi israelienii. Cu trei zile în urmă, neozeelandezii. Dar până când?
Indiferent de deciziile care, din nou, au fost amânate la Londra pentru a
se reuşi o presiune maximă asupra reuniunii de joi a Consiliului
European, problema Brexit va fi una dintre marile teme de atac în
campania pentru europarlamentare.
Săptămâna cea mai lungă pentru Brexit şi pentru premierul britanic
Theresa May a intrat în prelungiri. Asta după ce Premierul britanic a picat testul la toate materiile: acordul său întărit de ceva asigurări
europene nu a trecut peste Avocatul General al Statului britanic, care a
găsit aceeaşi situaţie ca în noiembrie cu acordul său.
Nu se mai încheie şirul rapoartelor devastatoare pe tema neregulilor
pe care instituţii europene le constată încontinuu în România,
echivalente sau posibil de integrat în ceea ce se acuză a fi încălcarea
regulilor elementare ale statului de drept, ale condiţiei şi demnităţii
umane şi, la modul cel mai precis, a drepturilor omului.
Uneori îmi străbate mintea
un gând care îmi provoacă fiori în tot corpul... Câte feluri de a iubi există? Şi oare voi avea
timp să le trăiesc pe toate? Şansa?
Un
bucovinean oleacă mai hâtru şi, din câte se pare, şi cu consistentă dare de
mână, adică cu niscaiva avere făcută din muncă cinstită şi nu din afaceri
necurate cu Statul, a construit pe cheltuială proprie 1 metru de autostradă.
„M-am dus la sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria
Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu,
Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg
cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte
elastică...“ Aşa s-au produs treburile la dl. Caragiale. În alte situaţii a fost
altfel.
Auzim din ce în ce mai multe voci în ultima vreme, din zona puterii,
care susţin că statul ar trebui să fie mult mai prezent în viaţa
economică.
Dacă decenţa stăruitoare, romantismul înflăcărat sau alte infirmităţi
sufleteşti vă obligă să credeţi în existenţa democraţiei, e bine să vă
strîngeţi toţi trei-patru la un loc şi să căutaţi altă planetă. Acasă,
în UE, aşa ceva nu mai există. Acolo unde lumina, odată, democraţia, se
joacă, acum, o farsă cu implanturi creţe şi măşti solemne.
În oricare punct al lumii situat pe marginea unei ape, lumea este
prezentă în totalitatea ei. În limba română există o expresie de o
adâncă frumuseţe: „ochi de apă“.
Aţi apucat să aflaţi despre aceste declaraţii ale lui Liviu Dragnea şi Sebastian Ghiţă? Nu sunt derapaje, nu sunt rătăciri. Sunt declaraţii pline de ură şi răzbunare. Amândouă emană o duhoare ucigătoare.
Curtea
Constituţională a declarat neconstituţional articolul care interzicea
organizarea unui referendum în ziua alegerilor europarlamentare. Asta înseamnă
că preşedintele nu mai are niciun motiv să nu convoace pentru 26 mai
referendumul pe care l-a iniţiat acum doi ani.
Când
am citit că un atentator a ucis câteva zeci de oameni în Noua Zeelandă, iar pe
încărcătorul uneia dintre armele lui se puteau citi numele lui Şerban
Cantacuzino, a lui Iancu de Hunedoara şi a lui Ştefan cel Mare – ştirea mi s-a
părut cu totul ireală.
M-am tot întrebat, în ultimele luni, dacă i se va putea face vreodată, cu adevărat, dreptate fetei violate de cei şapte masculi din Văleni (imposibil de considerat bărbaţi, de orice minte sănătoasă). Şi n-am crezut nici pentru o clipă că ar putea fi pe lume ceva, vreo pedeapsă dată violatorilor, un leac sau orice altceva, care să îi ofere tinerei viaţa de dinaintea tragediei.
Tovarăşu’ Dan Ilie Ciobotea, ştii ce-i asta: „Aţi merita să adunăm tot satul aici, să vă violeze, să vedeţi ce înseamnă un viol”? Mă-ndoiesc că ai, cu adevărat, habar. M-am întrebat de multe ori de ce tocmai în cele mai grele şi neliniştite momente ale noastre, ale credincioşilor din ţărişoara asta declarată în majoritate ortodoxă, cel pe care ar fi trebuit să-l simţim alături poate la fel de mult ca pe Dumnezeu a fost de negăsit.
Vrei să vezi exact ce i-au făcut cele şapte bestii fetei din Vaslui, pe care au violat-o trei ore continuu, au turnat alcool pe ea ca s-o trezească din leşin după leşin, nu? Vrei să vezi exact cine e fata, cum o cheamă, cum arată, cine-i maică-sa, taică-su, bunică-su, care, apropos!, abia mai stă în pat, nu?
Draga mea, nu ne-am cunoscut niciodată. Poate de aceea mi-am şi găsit curajul să îţi scriu. Nu îţi voi spune că ştiu ceea ce simţi. Pentru că nu ştiu şi te-aş minţi. Nu vreau să îţi dau sfaturi. Nici n-aş avea cum. Nu vreau să te-ntristez mai rău. Îţi scriu doar pentru că tu eşti puternică. Eşti puternică, aşa cum eu nu cred că aş fi putut fi.
M-am gândit, mă, rataţilor, dacă are rost să vă vorbesc frumos, omeneşte. Dar, n-are. Vouă, mă, violatorilor, am să vă vorbesc exact aşa cum sunteţi învăţaţi în nenorocirea aia de cotlon din Văleni în care vă zbateţi şi acum.
Un chirurg ortoped dintr-un spital din ţara asta (vai şi-amar de soarta ei) a scris o scrisoare disperată în care a mărturisit că nu mai rezistă fără dotări minime, mai exact fără o amărâtă de bormaşină folosită în operaţii. Ştiu, veţi spune că e vremea scrisorilor, dar e de subliniat că omul nu i-a scris lui Iohannis, nici lui Moş Crăciun, nici lui Dumnezeu. Pur şi simplu a pus pe hârtie o confesiune pentru cine are ochi şi urechi.
