„Nu-mi permit să mă despart”. Cât costă să pleci dintr-o relație când un singur salariu trebuie să plătească o casă

O relație se poate termina cu mult înainte ca doi oameni să-și permită să locuiască separat. Iar despărțirea devine mai complicată atunci când o gospodărie susținută până atunci din două venituri trebuie împărțită în două bugete, cu două chirii sau rate, două rânduri de facturi și, în cazul părinților, cheltuieli pentru copii. Pentru unii, întrebarea nu mai este doar „vreau să plec?”, ci „îmi permit să plec?”.

„Nu-mi permit să mă despart”. Foto: Shutterstock

Cele mai recente date publicate de Institutul Național de Statistică arată cât de puțin spațiu rămâne în bugetul unei gospodării. În trimestrul al doilea din 2026, veniturile totale medii au fost de 10.204 lei pe lună, iar cheltuielile au ajuns la 8.650 de lei, adică 84,8% din venituri. Iar o despărțire poate aduce o cheltuială pe care această medie nu o surprinde suficient: în locul unei singure locuințe susținute în doi, foștii parteneri pot ajunge să plătească separat chirie sau rată, utilități și celelalte costuri cotidiene.

Statisticile descriu însă o gospodărie medie. În momentul unei despărțiri, costurile care erau împărțite nu dispar odată cu relația. Apar două locuințe de întreținut, iar unul dintre parteneri poate descoperi că venitul său nu îi permite să susțină singur costurile pe care înainte le împărțea.

Întrebarea care poate arăta de ce mai rămâi

„Cred că există o întrebare foarte simplă: «Dacă aș avea acum 3 milioane de euro, ce aș face? Cum ar arăta viața mea?» Dacă în viața pe care ți-o imaginezi atunci când banii nu mai reprezintă o problemă partenerul tău nu mai apare, probabil că răspunsul este deja acolo. Nu mai rămâi pentru că alegi relația, ci pentru că, în acest moment, nu îți permiți să pleci. Este important să recunoști asta, pentru că abia când numești corect problema poți începe să cauți soluții,” explică Olga Ghițac, psiholog, pentru „Adevărul”.

Situația poate deveni și mai dificilă atunci când relația s-a încheiat, dar foștii parteneri continuă să împartă aceeași locuință. În lipsa unei alternative financiare imediate, această perioadă poate dura luni sau chiar mai mult.

„Îmi vine în minte ceva ce mi-a spus cândva un prieten: în astfel de situații, viața se oprește în loc. Iar unul dintre cele mai triste lucruri este să lăsăm în urma noastră zile netrăite. Este ca și cum ai avea o carte extraordinar de frumoasă, ai ajunge aproape de final și, pentru că îți este frică să vezi cum se termină și să începi alta, ai rămâne blocat la aceleași pagini. Nici povestea veche nu mai continuă, nici una nouă nu poate începe”, adaugă specialista.

Dacă locuirea împreună este inevitabilă pentru o perioadă, spune psihologul, sunt necesare limite și un termen către care cei doi să se îndrepte.

„Dacă cei doi chiar trebuie să mai locuiască o perioadă împreună, această perioadă trebuie privită ca una de tranziție, nu ca o prelungire nedeterminată a relației. E nevoie de limite clare, spațiu personal, responsabilități și cheltuieli stabilite și, foarte important, de un plan pentru separarea efectivă”, susține Olga Ghițac.

„Astăzi nu îmi permit să plec”

Dependența financiară poate exista într-un singur sens: unul dintre parteneri poate avea venitul din care este susținută cea mai mare parte a gospodăriei, în timp ce celălalt nu își poate permite imediat o locuință separată. Despărțirea ridică atunci și problema modului în care cei doi își gestionează responsabilitățile în perioada de tranziție.

„Cred că primul lucru este să separăm două lucruri: relația și responsabilitatea. Pot să nu mai vreau să fiu partenerul tău și, în același timp, să nu vreau să te las într-o situație imposibilă. Putem discuta despre o perioadă de tranziție, despre bani, locuință și despre cum ne putem ajuta temporar, fără ca acest ajutor să devină prețul pentru continuarea relației”, completează aceasta.

Același principiu este valabil și pentru persoana care depinde financiar de partener.

„La fel, dacă eu sunt cel dependent financiar, pot spune: «Astăzi nu îmi permit să plec, dar asta nu înseamnă că relația trebuie să continue». Banii trebuie discutați concret, cu termene și limite, nu folosiți pentru a cumpăra apropierea celuilalt sau pentru a-l ține captiv”, mai spune ea.

Ce se întâmplă când sunt și copii

Prezența copiilor poate transforma o separare dificilă financiar într-o decizie și mai complicată. Mutarea unuia dintre părinți înseamnă nu numai o nouă locuință și noi facturi, ci și reorganizarea vieții de familie.

„Nu cred că simplul fapt că părinții locuiesc în aceeași casă este ceea ce îi protejează pe copii. Contează atmosfera din acea casă. Doi părinți care locuiesc temporar împreună, se respectă și cooperează pot oferi mai multă siguranță decât doi părinți care formal sunt împreună, dar trăiesc în tensiune, ostilitate sau conflict permanent”, crede Olga Ghițac.

Există și schimbări pe care părinții le pot observa în această perioadă. „Copiii simt foarte repede ceea ce adulții cred că ascund. Părinții ar trebui să observe schimbările de comportament, anxietatea, tulburările de somn, retragerea, iritabilitatea, problemele școlare sau tendința copilului de a deveni mediator între ei. Un copil nu trebuie pus să țină familia împreună și nici să poarte responsabilitatea emoțională a părinților”, atrage ea atenția.

Când compromisul se transformă în captivitate

Imposibilitatea de a suporta singur costurile unei locuințe poate influența inclusiv limitele pe care o persoană reușește să le pună în relație.

„Când alternativa pare să fie «accept asta sau nu am unde să locuiesc», libertatea de a pune limite scade foarte mult”, subliniază aceasta.

Pentru Olga Ghițac, diferența constă în faptul dacă perioada în care persoana rămâne în relație are o direcție concretă: „Diferența dintre o perioadă de compromis și captivitate este existența unui plan. Dacă spun «mai stau trei luni, strâng suma aceasta, îmi caut serviciu sau o altă locuință și fac acești pași», sunt într-o perioadă de tranziție. Dacă lunile și anii trec, limitele mele sunt încălcate tot mai mult și nu mai fac niciun pas pentru că mi se pare că oricum nu există ieșire, atunci dependența financiară a început să-mi organizeze întreaga viață.”

Există însă situații în care problema depășește dificultatea financiară a unei despărțiri: „Iar dacă există violență, amenințări, intimidare sau control financiar sever, nu mai vorbim pur și simplu despre un compromis de cuplu.”

De la „nu am cum să plec” la un plan concret

Un plan de separare nu presupune rezolvarea imediată a tuturor problemelor. Poate începe cu bugetul necesar, veniturile disponibile, o posibilă locuință și oamenii care pot oferi ajutor.

„În primul rând, o persoană în această situație ar fi bine să nu încerce să rezolve astăzi următorii cinci ani. Să rezolve următorul pas. Să vadă de câți bani are nevoie, ce venituri poate obține, unde ar putea locui, cine o poate ajuta, ce cheltuieli poate reduce și ce poate face concret în următoarele săptămâni”, recomandă psihologul. „Și cred foarte mult în schimbarea întrebării. În loc de «Cum aș putea eu vreodată să plec?», întrebarea devine «Ce trebuie să fac ca să pot pleca?». Pare o diferență mică, dar psihologic schimbă perspectiva.”

„În momentul în care îți dai voie să vezi o altă viață posibilă, se deschide un spațiu pe care înainte nu îl vedeai. Începi să cauți și apar soluții la care astăzi poate nici nu te gândești: un om care te ajută, o oportunitate profesională, o locuință, o variantă financiară. Nu trebuie să știi de la început întregul drum. Trebuie să știi care este următorul pas și să începi să mergi în direcția lui”, mai spune Olga Ghițac.

În acest proces, Olga Ghițac spune că schimbarea începe atunci când imposibilitatea aparentă este transformată într-o problemă concretă de rezolvat: „Soluțiile încep să apară atunci când începi să iei deciziile corecte pentru tine. Când treci de la «nu am cum să plec» la «vreau să plec și trebuie să descopăr cum», se deschide un spațiu nou. Începi să gândești pas cu pas și să vezi variante, oameni și oportunități pe care înainte nici nu le luai în calcul.”

Psihologul amintește și o idee atribuită lui Carl Gustav Jung: „Jung spunea că «cea mai grea povară pentru un copil este viața netrăită a părinților săi». Viața pe care nu ne-o dăm voie să o trăim nu dispare. Rămâne în noi și, mai devreme sau mai târziu, își va cere locul.”