Ce se întâmplă în mintea unui copil care vede un animal ucis. Psihologii explică unde se termină „lecția despre natură” și începe expunerea la suferință

Un iepure pus viu în terariul unui piton, în fața vizitatorilor de la Zoo Sibiu, a stârnit un val de reacții — inclusiv din partea părinților al căror copii au asistat la scenă. Dincolo de controversa privind modul în care trebuie hrănit un șarpe, rămâne o întrebare mai profundă: ce vede, de fapt, un copil într-o asemenea scenă și când poate o astfel de experiență să lase urme? Psihologii consultați de „Adevărul" spun că adultul și copilul nu văd același lucru — și că reacția părintelui din primele momente contează mai mult decât orice explicație despre lanțul trofic.

Îngrijitorii au pus în terariul pitonului un iepure viu, chiar în timpul programului de vizitare Foto: Shutterstock

Îngrijitorii au pus în terariul pitonului un iepure viu, chiar în timpul programului de vizitare. Oamenii care au asistat la scenă au cerut intervenția angajaților, iar iepurele a fost scos înainte ca șarpele să îl atace. Potrivit șefului serviciului Zoo Sibiu, Liviu Todescu, pitonul, care are peste 10 ani și cântărește mai mult de 40 de kilograme, refuză să mănânce animale moarte. Acesta a precizat că hrănirea șerpilor nu are loc, în mod normal, în fața vizitatorilor, iar de această dată a fost vorba despre o eroare a îngrijitorilor.

Dar ce vede, de fapt, un copil într-o asemenea scenă și cât poate înțelege din ceea ce se întâmplă?

„Cred că prima noastră greșeală ar fi să presupunem că un copil vede aceeași scenă pe care o vedem noi. Adultul vede un prădător, o pradă și o explicație biologică pe care o are deja așezată în minte, în timp ce copilul poate vedea o ființă mică și vulnerabilă care încearcă să scape, iar nimeni nu vine să o salveze”, declară pentru „Adevărul” Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

În cazul copiilor mici, diferența poate fi și mai pronunțată. „Copiii mici trăiesc lumea mult mai aproape de concret decât o facem noi, iar animalul care se zbate nu este pentru ei o ilustrare a lanțului trofic, pentru că este o vietate care se teme, fuge și dispare. Copilul se poate identifica foarte repede cu această neputință”, subliniază specialista.

Când o scenă șocantă devine traumă

Una dintre temerile părinților este legată de efectele pe care o asemenea scenă le poate avea asupra copilului, mai ales dacă acesta se sperie sau începe să plângă.

„Nu orice experiență dureroasă sau șocantă devine automat traumă. Același eveniment poate fi procesat foarte diferit de doi copii. Contează vârsta, sensibilitatea copilului, experiențele lui anterioare, intensitatea scenei, dacă a fost pregătit pentru ceea ce urma să vadă și, foarte important, ce se întâmplă după aceea”, explică Olga Ghițac, psiholog, pentru „Adevărul”. 

Părinții ar trebui să fie atenți dacă reacțiile nu dispar după experiență, atrag atenția specialiștii.

„M-aș uita însă cu atenție dacă, în zilele sau săptămânile următoare, apar coșmaruri repetate, imagini care îi revin involuntar, teamă intensă de moarte, anxietate de separare, evitarea animalelor sau a unor locuri, tulburări de somn, regresii, schimbări importante de comportament ori o preocupare persistentă pentru scena respectivă”, spune Olga Ghițac.

Dacă asemenea manifestări devin intense, persistente sau afectează viața de zi cu zi a copilului, aceasta recomandă evaluarea de către un psiholog sau psihoterapeut.

„Asta se întâmplă în natură” nu este suficient

Faptul că prădătorii ucid alte animale pentru hrană nu înseamnă că orice copil trebuie să vadă procesul pentru a-l înțelege.

La rândul său, Luminița Tăbăran, psiholog, declară: „Dacă «asta se întâmplă în natură» nu înseamnă automat că un copil este pregătit emoțional să vadă fiecare etapă a uciderii. Însă, un adult poate explica foarte bine: «Leii sunt prădători. Ei mănâncă alte animale pentru a putea trăi», fără să considere necesar ca un copil de 4 ani să privească prim-planuri ale agoniei animalului.”

Copiii sub aproximativ 5 ani nu înțeleg de regulă complet caracterul permanent al morții; în jurul vârstei de 5–7 ani, majoritatea copiilor ajung să înțeleagă principalele concepte ale morții, deși acceptarea emoțională este altceva.

„Un copil mai mare poate înțelege simultan două lucruri aparent contradictorii: «Este trist și înfricoșător» și «este un comportament normal pentru acel prădător»”, lămurește Luminița Tăbăran.

Ce îi spui copilului dacă începe să plângă

Reacția adultului din primele momente poate conta mai mult decât o explicație complicată despre lanțul trofic.

„În primul rând, părintele trebuie să rămână lângă copil și să nu îi minimalizeze reacția. Putem spune foarte simplu: «Te-ai speriat. Înțeleg. A fost greu de văzut.» Dacă întreabă ce s-a întâmplat, îi spunem adevărul: «Animalul acela a murit. Unele animale mănâncă alte animale ca să trăiască»”, atrage atenția Olga Ghițac.

Specialista recomandă evitarea unor expresii precum „a adormit” sau „a plecat” atunci când animalul a murit, deoarece acestea pot crea confuzie, în special în cazul copiilor mici.

„Părinții nu trebuie să se lanseze în comentarii de genul: «Nu ai de ce să plângi, e doar natura», «Trebuie să fii curajos», «Nu te mai gândi la asta», «Animalul nu a simțit nimic», «Așa e viața, obișnuiește-te», «Nu s-a întâmplat nimic», «Leul e rău»”, subliniază Luminița Tăbăran.

Ce învață copilul din reacția adulților

Într-o asemenea situație, copilul este atent nu doar la ceea ce vede, ci și la reacțiile celor din jur.

„În natură, prădătorul vânează, în timp ce atunci când un animal viu este pus intenționat în fața lui, în experiență intră și alegerea omului. Copilul nu mai învață numai ceva despre natură, pentru că începe să învețe și ceva despre noi. Își privește părintele, îi privește pe ceilalți adulți, observă dacă râd, dacă filmează, dacă sunt fascinați, dacă minimalizează suferința sau dacă pot recunoaște că ceea ce se întâmplă este greu”, explică Gabriela Marc.

Dacă un copil vede în mod repetat animale suferind sau fiind ucise, poate apărea și întrebarea dacă, în timp, ajunge să se obișnuiască cu astfel de imagini. Specialiștii atrag însă atenția că lipsa unei reacții vizibile nu înseamnă automat lipsă de empatie.

„Mi-ar plăcea să nu confundăm reziliența cu împietrirea. Reziliența unui copil nu se măsoară prin cât de multă suferință poate privi fără să simtă nimic, pentru că se construiește și din capacitatea lui de a simți, de a veni spre cineva cu ceea ce simte, de a-și regăsi siguranța în relație și de a rămâne, după toate acestea, deschis către lume”, adaugă Gabriela Marc.

Ce pot face părinții

Nu forța copilul să privească. Olga Ghițac spune explicit că, dacă un copil refuză să se uite, se întoarce sau spune că îi este frică, nu trebuie obligat să continue „ca să învețe cum este viața”. Pentru ea, faptul că un copil poate spune că ceva este prea mult pentru el reprezintă și o lecție despre propriile limite.

Dacă poți opri expunerea, fă-o. Gabriela Marc recomandă ca adultul să scoată copilul din situație dacă acest lucru este posibil și să îi ofere apropiere fără să îl forțeze să vorbească: „Dacă putem opri expunerea, o oprim, dacă putem pleca, plecăm, iar dacă vrea să fie ținut în brațe, îl ținem și îi permitem să plângă.”

Nu transforma momentul într-o lecție de biologie. La rândul său, Luminița Tăbăran rezumă foarte clar ordinea în care ar trebui să reacționeze adultul: „Atitudinea corectă este: mai întâi reglezi emoția, apoi explici biologia.”

„Lasă copilul să fie trist”, este recomandarea psihologilor. Olga Ghițac atrage atenția că părintele nu trebuie să încerce imediat să îi înlăture tristețea: „Tristețea în fața suferinței unei ființe vii nu este ceva ce trebuie reparat. Este și expresia empatiei, a sensibilității și a capacității lui de a iubi.”