Cum ajunge o despărțire sau un episod de bullying să schimbe felul în care ne vedem

O despărțire, respingerea, bullyingul sau o altă experiență dureroasă pot rămâne în trecut, dar felul în care le integrăm în propria poveste ne poate influența mult timp după aceea. Un nou studiu arată că există o diferență importantă între a spune „am trecut prin ceva care m-a schimbat” și a ajunge la concluzia „ce mi s-a întâmplat arată că este ceva în neregulă cu mine”. Cercetătorii au descoperit că persoanele care ajungeau să vadă experiențele dureroase ca pe o dovadă că este ceva în neregulă cu ele aveau mai multe dificultăți legate de identitate, relațiile cu ceilalți și viața de zi cu zi. Cum ne dăm seama că o experiență din trecut nu mai este doar ceva ce ni s-a întâmplat, ci a ajuns să spună cine suntem? Și ce putem face?

Cum ajunge o despărțire sau un episod de bullying să schimbe felul în care ne vedem Foto: Shutterstock

Un studiu publicat în Journal of Personality a analizat dacă felul în care oamenii își construiesc povestea propriei vieți poate oferi informații despre ceea ce specialiștii numesc „nivelul de funcționare a personalității” - capacitatea unei persoane de a avea un sentiment coerent al identității, de a-și stabili obiective și de a construi relații bazate pe empatie și intimitate.

Cercetarea a inclus 140 de tineri cu vârste între 18 și 25 de ani: 94 de studenți și 46 de persoane care fuseseră diagnosticate cu tulburare de personalitate borderline sau prezentau trăsături asociate acesteia. Participanții au fost rugați să își imagineze viața ca pe o carte și să povestească în detaliu două evenimente care i-au schimbat.

Relatările au fost apoi analizate din perspectiva mai multor elemente: cât control simțea persoana că are asupra propriei vieți, sentimentul de apartenență și apropiere de ceilalți, modul în care reflecta asupra semnificației experienței, dar și dacă ajungea să considere că evenimentul a dus la o evoluție personală sau, dimpotrivă, la o deteriorare a propriei persoane.

Când experiența începe să spună cine suntem

Felul în care participanții vorbeau despre trecut era diferit în funcție de dificultățile cu care se confruntau. Cei care aveau mai multe probleme legate de identitate și de relațiile cu ceilalți vorbeau mai rar despre apropiere, control asupra propriei vieți sau schimbări în bine și mai des despre sentimentul că experiențele prin care trecuseră lăsaseră ceva „stricat” în ei.

„Sunt experiențe care se termină în realitate și continuă mult timp în interiorul nostru. O despărțire s-a petrecut acum zece ani, bullyingul a rămas în curtea unei școli în care nu ne-am mai întors, omul care ne-a respins nu mai face parte din viața noastră, iar cuvintele care ne-au umilit poate că nici măcar nu mai sunt ținute minte de cel care le-a spus. Și totuși, ceva din acea experiență poate continua să trăiască în felul în care intrăm într-o cameră, în cât de ușor avem încredere, în cât de mult ne temem să fim văzuți, în oamenii pe care îi alegem și în ceea ce credem că merităm de la ei”, explică pentru „Adevărul” Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Studiul sugerează astfel că nu contează doar experiența prin care a trecut o persoană, ci și sensul pe care ajunge să i-l dea atunci când o integrează în propria poveste.

„Uneori, întrebarea importantă nu mai este doar «Ce mi s-a întâmplat?», pentru că după ea vine una mult mai profundă: «Ce am ajuns să cred despre mine din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat?». Acolo se află o diferență uriașă între «experiența aceasta m-a schimbat» și «experiența aceasta m-a stricat»”, spune specialista.

Un exemplu prezentat de cercetători este cel al unui participant care fusese victima bullyingului în copilărie. Acesta ajunsese să pună ceea ce i se întâmplase pe seama propriilor defecte: „Am simțit că era rezultatul propriilor mele defecte sau că îmi lipsea ceva”. Izolarea a dus ulterior și la autovătămare.

Legătura s-a văzut și în evaluările clinice. Participanții care ajunseseră mai frecvent la astfel de concluzii despre ei înșiși aveau o probabilitate de aproape trei ori mai mare ca evaluarea să indice o tulburare de personalitate. Aceste concluzii despre propria persoană au fost asociate și cu mai multe dificultăți în viața de zi cu zi.

„Despărțirea se termină. Verdictul rămâne”

O experiență relațională poate căpăta, în timp, o semnificație mult mai largă decât evenimentul propriu-zis.

„O femeie este părăsită de omul pe care îl iubește. La început suferă după relație, după planurile lor, după viața pe care și-o imaginase. Apoi poate apărea comparația: ce are cealaltă și eu nu am? Unde am greșit? De ce nu am fost suficientă? Și, încet, o experiență relațională foarte concretă începe să producă un verdict mult mai larg despre sine. Despărțirea se termină. Verdictul rămâne”, continuă Gabriela Marc.

O experiență din trecut ne poate influența în continuare chiar dacă ne gândim rar la ceea ce s-a întâmplat.

„O vedem mai degrabă în lucrurile pe care nu ni le permitem. În relațiile pe care nu le începem. În conversațiile pe care le evităm. În cât de greu ne este să primim iubirea fără să așteptăm momentul în care va fi retrasă. În nevoia de a demonstra permanent că merităm locul pe care îl ocupăm. În imposibilitatea de a suporta critica fără ca ea să devină o judecată asupra întregii persoane. În felul în care interpretăm ambiguitatea drept respingere sau distanța temporară drept abandon”, spune psihologul.

Și limbajul poate arăta cât de mult s-a extins o experiență asupra identității: „eu sunt genul de om pe care îl părăsesc ceilalți”, „n-am fost niciodată plăcut de oameni”, „eu nu pot avea o relație normală” sau „întotdeauna mi se întâmplă mie”, conform declarațiilor sale.

„În asemenea propoziții, un eveniment sau mai multe experiențe dureroase au început să fie transformate într-o definiție a persoanei și într-o predicție despre viitor”, arată specialista.

Nu orice rană trebuie transformată într-o lecție

Schimbarea modului în care ne raportăm la trecut nu presupune nici transformarea forțată a suferinței într-o poveste pozitivă.

„Un om care a trecut prin bullying nu are nevoie să fie convins că experiența l-a făcut mai puternic. O femeie care a trecut printr-o despărțire devastatoare nu trebuie să ajungă obligatoriu la concluzia că «a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla». Un copil care a crescut într-un mediu dureros nu datorează nimănui o poveste frumoasă despre reziliență”, atrage atenția Gabriela Marc.

Primul pas poate fi tocmai renunțarea la verdictul pe care persoana l-a construit despre sine.

„Vindecarea nu cere să înlocuim «m-a stricat» cu «m-a făcut mai puternic». Uneori primul pas este mult mai delicat: să putem spune «m-a rănit». «M-a rănit» păstrează adevărul durerii și, în același timp, lasă loc pentru existența unui eu mai mare decât rana”, explică psihologul.

În timp, experiențele din prezent pot aduce informații care nu mai confirmă vechile concluzii: omul spune ceva vulnerabil și celălalt nu pleacă, pune o limită și relația continuă, cere ceea ce are nevoie și nu este ridiculizat sau primește o critică fără ca aceasta să devină o judecată asupra întregii sale valori.

„Nu rescriem trecutul. Lărgim povestea. (...) Experiența rămâne adevărată. Dar nu mai este singurul martor chemat să spună cine suntem. Poate că asta înseamnă, în profunzime, integrarea: nu scoatem rana din poveste, îi schimbăm proporția în interiorul ei”, adaugă Gabriela Marc.

Trecutul nu dispare, iar integrarea lui nu presupune să îi găsim neapărat un sens pozitiv. Miza este ca experiența dureroasă să rămână o parte a biografiei, fără să devină singura explicație pentru identitatea și viitorul persoanei.

„Experiența rămâne un capitol al biografiei noastre. Uneori unul foarte important. Dar nu mai este întreaga carte și, mai ales, nu mai trebuie să scrie singură ceea ce urmează”, conchide specialista.