Cetățeanul pierde primul când justiția se mișcă prea încet

De aproape un secol, întrebarea rămâne aceeași: poate justiția să fie, în același timp, corectă, rapidă și eficientă?

Sală de judecată Foto: Adevărul

Profesorul Marin Voicu, fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, membru al Academiei de Științe Juridice din România, observă, pe juridice.ro, că multe dintre temele care domină astăzi spațiul public românesc au fost discutate intens și în perioada interbelică. Întârzierile proceselor, aglomerarea instanțelor, nevoia de independență a judecătorilor și neîncrederea publicului în actul de justiție nu sunt, așadar, fenomene noi.

Un episod din anii 1930 ilustrează fragilitatea raportului dintre puterea politică și cea judecătorească. După ce Înalta Curte a obligat autoritatea publică să emită un decret privind avansarea unui militar, Parlamentul a redus vârsta de pensionare a judecătorilor Curții de Casație. Măsura a dus la retragerea unor magistrați, inclusiv din completul care pronunțase hotărârea incomodă pentru putere. În 1932, instanța supremă a declarat legea neconstituțională, invocând principiul inamovibilității judecătorilor.

Dincolo de contextul istoric, lecția este actuală: independența judecătorului nu reprezintă un privilegiu profesional, ci o garanție pentru oricine ajunge în fața unei instanțe. Un judecător care poate fi îndepărtat sau sancționat indirect pentru soluțiile sale nu mai poate oferi cetățeanului siguranța unui proces imparțial.

O altă problemă persistentă este durata proceselor. În articole juridice publicate în anii 1930, magistrații vremii avertizau că o justiție prea lentă devine ea însăși o formă de nedreptate. Formula este valabilă și astăzi. Pentru o persoană care așteaptă ani de zile soluționarea unui litigiu de muncă, a unui conflict de familie, a unei despăgubiri sau a unui proces cu statul, dreptatea obținută prea târziu poate să nu mai repare nimic în mod real.

Autorul arată că, în prezent, întârzierile sunt resimțite mai ales în cauzele complexe și în litigiile de contencios administrativ și fiscal. La acestea se adaugă proceduri care, deși sunt prevăzute de lege ca urgente, pot ajunge să primească termene după luni de la sesizarea instanței. Diferența dintre ceea ce promite legea — termene scurte, judecată cu prioritate, soluționare într-un termen rezonabil — și experiența concretă a justițiabilului rămâne una dintre vulnerabilitățile majore ale sistemului.

Presiunea nu vine însă doar din interiorul instanțelor. În ultimii ani, disputa privind pensiile de serviciu, salariile, resursele umane și condițiile de lucru ale magistraților a devenit una publică și intens politizată. În acest context, criticile la adresa unor beneficii sau disfuncții ale sistemului trebuie separate de atacurile generalizate împotriva judecătorilor ca categorie profesională.

Este legitim ca societatea să ceară instanțe eficiente, hotărâri bine motivate și răspundere acolo unde există erori grave sau rea-credință. Dar este la fel de important ca dezbaterea publică să nu transforme judecătorul într-un țap ispășitor pentru problemele structurale ale justiției: legislație instabilă, lipsă de personal, dosare numeroase, proceduri greoaie și investiții insuficiente.

Încrederea publică în justiție nu se construiește prin elogii, dar nici prin denigrare. Ea depinde de hotărâri clare, pronunțate într-un timp util, de reguli previzibile și de respectarea separației puterilor în stat.

În cele din urmă, miza nu este una corporatistă și nu privește exclusiv magistrații. O justiție independentă și funcțională îi protejează pe cetățeni în raport cu abuzurile, întârzierile sau deciziile greșite ale autorităților. Iar atunci când justiția se blochează, costul nu este plătit, în primul rând, de instituții, ci de oamenii care așteaptă să li se facă dreptate, subliniază profesorul Marin Voicu.