De ce tot mai mulți adulți rup legătura cu părinții și frații. Când replica „E familia ta” nu mai este un argument suficient

Distanțarea de un părinte, un frate sau o altă rudă apropiată nu începe neapărat cu un conflict care schimbă totul peste noapte. Pentru mulți oameni, legătura se pierde treptat, după ani în care nemulțumirile și conflictele se adună. O cercetare realizată în rândul adulților care au ales să rupă contactul cu membri ai familiei arată că, în multe cazuri, în spatele deciziei se află și feluri foarte diferite de a înțelege ce datorăm familiei și ce putem aștepta de la ea. Cât trebuie să accepți în numele legăturilor de sânge și când devin respectul, reciprocitatea și limitele personale mai importante decât obligația de a păstra relația?

De ce tot mai mulți adulți rup legătura cu părinții și frații Foto: Shutterstock

Rin Reczek, profesor de sociologie la Ohio State University, a intervievat 68 de adulți care nu mai păstrau legătura cu un părinte, un frate, un bunic sau o altă rudă, transmite The Conversation.

Mulți dintre participanți avuseseră o copilărie grea, iar unii trecuseră prin abuzuri. Dar când și-au explicat decizia de a rupe legătura, cei mai mulți nu s-au oprit la trecut, ci la prezent: la felul în care arăta relația cu familia acum, la maturitate. Ruptura nu venea dintr-odată, ci după conflicte repetate, tensiuni care nu se stingeau și încercări eșuate de a îndrepta lucrurile.

Fenomenul e tot mai discutat public. Un studiu din 2022 arăta că 26% dintre adulții americani chestionați trecuseră printr-o perioadă de înstrăinare de tată, iar 6% de mamă. O altă cercetare, publicată în 2020, estima că 27% dintre americani erau înstrăinați de cel puțin o rudă.

Rolurile din copilărie pot supraviețui zeci de ani

„Din perspectivă psihologică, este important să înțelegem că adultul nu intră în relația cu familia sa doar cu identitatea pe care o are astăzi. Intră și cu istoria sa emoțională, cu rolurile pe care le-a avut în familie și cu felul în care a învățat, în copilărie, ce înseamnă iubirea, siguranța, loialitatea și apartenența”, declară Laura Găvan, psihoterapeut cognitiv-comportamental, pentru „Adevărul”.

Relația dintre frați adaugă o dimensiune aparte, pentru că în interiorul familiei apar primele experiențe de comparație și competiție.

„Copilăria este prima perioadă în care experimentăm comparația și competiția pentru atenția și aprobarea părinților. Cine este «copilul bun»? Cine are rezultate mai bune? Cine este mai responsabil? Cine primește mai multă atenție? Cine este considerat problematic? Fără intenție, părinții pot contribui uneori la formarea unor roluri foarte diferite între copii. Unul devine responsabilul familiei, altul rebelul, unul este văzut ca sensibil, altul ca puternic, unul poate deveni «preferatul», iar celălalt poate rămâne cu sentimentul că trebuie permanent să demonstreze că merită iubirea”, explică psihoterapeutul.

Anii trec, dar întâlnirea cu familia poate readuce rapid în prim-plan vechile poziții.

„Aceste roluri nu dispar întotdeauna odată cu copilăria. Doi adulți se pot întâlni după ani de zile, dar relația dintre ei poate reactiva foarte repede vechea dinamică. Succesul unui frate poate fi trăit ca o comparație, o observație banală poate fi percepută ca o critică, iar o limită sănătoasă poate fi interpretată ca respingere. Conflictul aparent prezent poate ascunde, astfel, o rivalitate mult mai veche”, completează Laura Găvan.

Cercetarea lui Rin Reczek scoate la iveală două moduri diferite de a ne înțelege familia. Pe de-o parte contează mai ales datoria, loialitatea și faptul că legăturile de sânge nu se pun la îndoială. Pe de altă parte, chiar și relațiile cu rudele trebuie să se sprijine pe respect reciproc, siguranță și susținere, altfel nu mai rezistă. 

„Traumele copilăriei nu trebuie să fie neapărat spectaculoase pentru a avea consecințe asupra adultului. Abuzul și neglijarea sunt forme evidente de traumă, dar și invalidarea repetată, critica, comparația, lipsa de afecțiune sau condiționarea iubirii pot influența profund dezvoltarea emoțională”, explică Laura Găvan.

Momentul în care relația este întreruptă poate veni mult mai târziu. „Paradoxal, ruptura poate apărea tocmai atunci când persoana începe să se respecte mai mult. După ani în care a încercat să mulțumească, să evite conflictele sau să păstreze pacea în familie, poate ajunge la concluzia că relația îi cere un preț psihologic prea mare. Ceea ce familia percepe drept o decizie bruscă poate fi, pentru persoana respectivă, rezultatul unei acumulări care a început cu mult timp înainte”, adaugă psihoterapeutul.

Când distanțarea protejează și când devine evitare

Ruperea legăturii cu familia nu este, prin ea însăși, nici o alegere sănătoasă, nici una greșită. Potrivit Laurei Găvan, contează mai ales ce a dus la această decizie și ce rol are distanțarea pentru persoana respectivă.

Atunci când cineva a încercat în repetate rânduri să comunice, să pună limite sau să repare relația, dar continuă să fie rănit de interacțiunile cu familia, reducerea sau chiar întreruperea contactului poate deveni o formă de protecție, spune ea. Legătura de sânge nu este, în sine, un motiv suficient pentru păstrarea unei relații care rămâne profund distructivă.

Există însă și cazuri în care distanțarea nu vine după încercări eșuate de a îndrepta relația, ci devine o modalitate de a evita situațiile greu de tolerat. O persoană poate rupe legătura pentru că îi este foarte greu să accepte critica, dezacordul, frustrarea sau confruntarea cu propriile vulnerabilități. În astfel de situații, problema nu dispare neapărat odată cu relația, ci poate rămâne nerezolvată.

„De aceea, nu simplul fapt că o persoană a rupt legătura cu familia ne spune dacă decizia este sănătoasă sau nu. Mai important este să înțelegem funcția pe care o are această ruptură. Este o încercare de a crea siguranță și de a proteja limite încălcate în mod repetat sau este o modalitate de a evita orice situație care provoacă durere și disconfort?”, explică psihoterapeutul.

Independența dobândită la maturitate schimbă raportul de putere din interiorul familiei.

„Copilul nu are libertatea adultului de a alege. El depinde de familia sa pentru siguranță, apartenență și supraviețuire. Adultul poate locui separat, își poate construi propria familie, poate deveni independent financiar și poate decide cât acces oferă celorlalți în viața sa. Din acest motiv, unele persoane rup legătura cu părinții sau frații abia la 30, 40 sau 50 de ani. Nu pentru că problema a apărut atunci, ci pentru că abia atunci au avut resursele necesare pentru a pune o limită pe care în copilărie nu o puteau pune”, consideră specialista.

Uneori, schimbarea intervine odată cu psihoterapia sau după ce adultul devine, la rândul său, părinte.

„Persoana începe să se întrebe dacă vrea să transmită mai departe aceleași modele relaționale pe care le-a trăit. Întrebarea «Vreau ca propriul meu copil să crească într-o relație asemănătoare cu cea pe care am avut-o eu cu părinții mei?» poate deveni un moment de cotitură”, spune aceasta,

„Este mama ta” - nu mai încheie discuția

Studiul arată că adulții care rup legătura cu o rudă nu resping ideea de familie în sine. Mulți își construiesc, în timp, alte legături apropiate - cu partenerul, prietenii, socrii sau alte persoane dragi - care ajung să țină locul rudelor de sânge.

Felul în care privim familia se schimbă, dar asta vine și cu un risc: acela de a folosi orice concept psihologic drept scuză pentru a tăia legătura la primul conflict: „Nu orice părinte care ne contrazice este toxic, nu orice frate care are o altă opinie este narcisic și nu orice disconfort într-o relație reprezintă o traumă. O relație matură presupune și capacitatea de a tolera diferențele, de a negocia, de a ne recunoaște propriile greșeli și de a repara după conflicte”, avertizează Laura Găvan. „De aceea, înainte de a transforma distanțarea într-o decizie definitivă, merită pusă o întrebare dificilă: «Am încercat să schimb relația sau doar am încercat să o suport?». Pentru că există o diferență enormă între cele două”, conchide Laura Găvan.