Talentul e supraestimat. Cum ajung oamenii să aibă succes

Specialiștii spun că ceea ce prezice cu adevărat succesul constă în perseverența și pasiunea pe care le depui pentru a-ți atinge obiectivele pe termen lung.

Sursă foto: Shutterstock

Angela Duckworth, psiholog la Universitatea Pennsylvania și autoarea cărții „Grit: Perseverance and Passion for Long-Term Goals”, explică cum succesul nu se măsoară doar prin IQ sau talent, ci prin pasiunea și perseverența alocată pentru atingerea obiectivelor pe termen lung. „Talentul contează, dar efortul contează de două ori”, a spus Duckworth în podcastul The Mel Robbins.

Ideea că munca și perseverența depășesc talentul este susținută și de sportivi și artiști celebri. Tim Tebow, fost quarterback și câștigător al Trofeului Heisman, spune, citat de Fortune: „Munca grea poate învinge talentul când talentul nu muncește la fel de mult.” Chiar și Cristiano Ronaldo a afirmt că „Talentul fără muncă nu este nimic”, iar Stephen King, celebrul autor, considera că „Talentul este mai ieftin decât sarea de masă. Diferența o face munca grea”.

Cercetările și exemplele practice relevă cum succesul real se construiește zi de zi prin efort susținut, disciplină și angajament față de obiectivele pe termen lung.

„Perseverența, acea combinație dintre efort constant și pasiune pentru împlinirea obiectivelor pe termen lung, este capacitatea de a continua chiar și atunci când progresul este lent, când apar obstacole, plictiseală, monotonia sau eșecul. Studiile arată că perseverența prezice succesul mai bine decât IQ-ul sau talentul înnăscut. Efortul este cel care transformă abilitățile în competențe și competențele în realizări”, explică pentru „Adevărul”, Gabriela Răileanu, psiholog clinician și psihoterapeut adlerian.

În opinia sa, talentul oferă un început bun, dar nu garantează progresul. „Cercetările arată că abilitățile naturale rămân statice dacă nu sunt antrenate, iar fără efort susținut acestea nu se transformă în performanță. În timp, diferența dintre persoanele talentate și cele perseverente devine vizibilă: cei din urmă avansează constant, în timp ce primii pot rămâne blocați într-o zonă de confort”, mai spune specialista. 

Conform spuselor sale, talentul nefolosit poate deveni chiar sursă de frustrare și auto-critică, deoarece persoana simte că „ar putea mai mult”, dar nu vede rezultate concrete.

Ce se întâmplă cu talentul nefolosit

Atunci când cineva simte că are un dar, dar nu îl exprimă, Gabriela Răileanu crede că apare o disonanță între potențialul perceput și realitatea trăită. „Aceasta poate genera: sentimente de regret sau neîmplinire, scăderea stimei de sine, procrastinare extenuantă, comparație socială dureroasă („alții reușesc, eu nu”), blocaje creative sau profesionale. În unele cazuri, talentul nefolosit devine “temă” recurentă în terapie, asociat cu perfecționism, teamă de eșec sau lipsa încrederii în sine”, opinează aceasra.

Ea atrage atenția asupra faptului că motivația este „combustibilul” perseverenței. Și, că există două tipuri de motivație. Pe de-o parte vorbim despre motivație extrinsecă (bazată pe recompense, validare, rezultate), pe de altă parte despre motivație intrinsecă (bazată pe sens, plăcere, curiozitate sau valori personale).

„Perseverența se sprijină cel mai mult pe motivația intrinsecă. Când munca este conectată la ceva valoros pentru o persoană (sens, identitate, valori) aceasta poate continua chiar și atunci când este dificil”, susține psihoterapeutul.

De altfel, motivația extrinsecă poate declanșa începutul, dar nu susține drumul lung.

La adulți, spune Gabriela Răileanu, perseverența se dezvoltă prin: clarificarea valorilor (de ce contează pentru mine acest obiectiv?), stabilirea de obiective pe pași mici și realiști, crearea rutinei (consistența bate intensitatea), reflecție asupra progresului (jurnal, feedback, introspecție), gestionarea blocajelor emoționale (teamă de eșec, perfecționism), practica auto-compasiunii după eșec.

La copii, adaugă ea, perseverența se formează prin experiențe, nu prin presiune. „Printre strategiile utile, aici, amintim: laudă orientată spre efort, nu spre talent („Ai muncit mult la asta!”), crearea unui mediu unde greșeala este permisă și discutată, încurajarea curiozității și a explorării, sprijin emoțional când apar frustrări, modelarea comportamentului de către adulți (copiii imită perseverența văzută în familie), stabilirea unor obiective mici, cu feedback pozitiv la fiecare pas. Copiii care învață să tolereze frustrările mici vor dezvolta mai ușor reziliența la provocările mari”.

Dacă perseverența este continuitatea în efort, iar reziliența este capacitatea de a te ridica după ce ai căzut, mai spune specialsita. „Împreună, ele formează structura psihologică ce permite unei persoane să avanseze spre scopurile sale. Fără reziliență, persoana renunță la primul obstacol. Fără perseverență, persoana se ridică după cădere, dar nu rămâne pe drum suficient timp ca să atingă obiectivul”.

Perfecționismul este unul dintre cei mai mari inamici ai perseverenței, pentru că sabotează începutul („Nu încep până nu e perfect”), inhibă explorarea și curiozitatea, transformă greșeala într-o dovadă a lipsei de valoare în loc să o vadă ca pe o etapă firească a învățării și favorizează abandonul rapid atunci când rezultatul nu este impecabil de la prima încercare, continuă Gabriela Răileanu. În realitate, progresul se construiește tocmai prin încercări imperfecte, prin ajustare, prin repetare.

Reacția în fața eșecului este mai importantă decât eșecul în sine

Eșecul este inevitabil. Diferența o face interpretarea acestuia. „O persoană orientată spre perseverență vede eșecul ca pe: feedback, sursă de informație, ocazie de ajustare, ritm natural al învățării. În terapie, transformarea relației cu eșecul este adesea un pas-cheie pentru dezvoltarea autoreglării emoționale și a încrederii în sine”, crede psihoterapeutul.

Așadar, succesul nu este rezultatul unui moment de strălucire, ci al unui proces continuu. „Talentul poate deschide uși, dar perseverența este cea care te face să treci prin ele și să continui drumul. Succesul real este construit pe: efort, reziliență, motivație, sens personal și învățare continuă”, completează ea.