De ce nu e bine să-ți protejezi prea mult copilul: „Nu își dezvoltă perseverența și nici toleranța la efort susținut”

De ce nu e bine să-ți protejezi copilul de orice problemă? Mulți părinți cred că își ajută copiii rezolvându-le problemele. În realitate, spun specialiștii, acest tip de protecție excesivă poate avea efecte extrem de negative pe termen lung. Ce-i de făcut?

Sursă foto: Pixabay

„Viața nu poate fi controlată în totalitate. Oricât de mult am încerca, copiii noștri se vor confrunta inevitabil cu frustrare, eșec, respingere sau incertitudine. Aceste experiențe nu sunt doar inevitabile, ci și necesare. Ele sunt contextul în care se dezvoltă reziliența, toleranța la frustrare și capacitatea de a lua decizii și de a rezolva probleme”, explică pentru „Adevărul” Gabriela Răileanu, psihoterapeut adlerian.

Conform spuselor sale, atunci când un părinte intervine constant - rezolvă conflicte în locul copilului, îi face temele, negociază fiecare disconfort sau anticipează orice obstacol - copilul nu mai are ocazia să exerseze aceste abilități. În schimb, își creează convingeri de genul „Nu sunt capabil să mă descurc singur” sau „Cineva trebuie să vină să mă salveze”.

În același timp, adaugă ea, copilul nu învață o lecție esențială despre viață: că lucrurile se obțin prin efort. „Fără experiența directă a încercării, a frustrării și a depășirii obstacolelor, nu își dezvoltă perseverența și nici toleranța la efort susținut. În timp, poate ajunge să evite munca de orice fel - academică, profesională sau emoțională în relații - pentru că efortul îi este străin, iar disconfortul asociat acestuia devine ceva de ocolit, nu de traversat”, mărturisește psihoterapeutul.

Această evitare repetată a disconfortului nu dispare odată cu vârsta. Se transformă. În lipsa exercițiului de a face față situațiilor dificile, copilul devine adultul care nu știe cum să gestioneze incertitudinea, respingerea sau eșecul. Iar aici apare legătura directă cu sănătatea mintală, atrage atenția Gabriela Răileanu.

De la autor excesiv la probleme de sănătate mintală

„În momentul în care copilul nu învață să tolereze frustrarea și să își rezolve singur problemele, lumea devine un loc imprevizibil și amenințător. Astfel, în timp, pot apărea anxietatea - deoarece orice situație nouă sau incertă este resimțită peste capacitatea proprie -, anxietatea socială, în contextul în care copilul nu a învățat să gestioneze interacțiuni dificile și începe să le evite, depresia, alimentată de sentimentul de neputință și chiar tulburarea de personalitate evitantă”, susține ea.

Așa se face că în astfel de cazuri, părintele încearcă să reducă suferința copilului, dar, pe termen lung, îi scade capacitatea de a face față suferinței inevitabile. Iar lipsa acestei capacități este unul dintre cei mai importanți factori de vulnerabilitate psihologică.

De altfel, capacitatea de a rezolva probleme se dezvoltă prin practică. La fel și încrederea în sine. Când copilul nu este lăsat să încerce, să greșească și să repare, nu își construiește sentimentul de competență.

„În cabinet, întâlnesc frecvent adolescenți care spun: Nu știu ce să fac, Mi-e teamă să nu greșesc, Nu cred că mă descurc. În spatele acestor afirmații nu este lipsa inteligenței sau a potențialului, ci lipsa experienței de a decide și de a face față consecințelor. Mai mult, când totul este făcut „pentru tine”, apare un sentiment difuz de inutilitate”, punctează aceasta.

Există o intenție bună în aproape fiecare gest pe care îl face un părinte. „Dorința de a proteja, de a preveni suferința, de a netezi drumul copilului. Este ușor să judecăm, dar mai important este să înțelegem că, în spatele acestui comportament, se află adesea anxietatea părintelui - nevoia de control pentru a preveni orice formă de suferință a copilului -, vinovăția, mai ales în contextul unui program încărcat, compensată prin tendința de „a face totul”, presiunea socială care promovează ideea că un copil „de succes” nu trebuie să întâmpine dificultăți, precum și propriile experiențe ale părinților care, fiind cândva neglijați sau supraresponsabilizați, pot oscila spre extrema opusă”, crede Gabriela Răileanu.

Cum crești, fără să vrei, un adolescent neajutorat

În opinia sa, pentru a crește un adolescent neajutorat este suficient să-i rezolvi conflictele cu colegii, să intervii imediat când apare un disconfort, să îi organizezi complet programul, să iei decizii în locul lui „pentru că știi mai bine” ori să eviți să-l lași să suporte consecințele propriilor alegeri.

„Așa ajungi să ai un adolescent care nu își asumă responsabilitatea, evită deciziile, efortul și se teme de greșeală. Discuția nu este despre a retrage sprijinul, ci despre a-l oferi diferit. Înlocuiește soluțiile cu întrebări: „Tu cum ai putea rezolva asta?”, „Ce opțiuni vezi?”. Normalizează greșeala. Lasă consecințele să își facă treaba. În limite sigure, ele sunt cei mai buni profesori. Oferă autonomie treptată”, recomandă psihoterapeutul.

În funcție de vârstă, copilul poate lua din ce în ce mai multe decizii și avea sarcini în casă. „Validează efortul, nu rezultatul. Asta construiește încredere reală, nu perfecționism. A-ți proteja copilul de orice problemă înseamnă, de fapt, a-l proteja de viață. Iar viața nu poate fi evitată, doar învățată. Rolul părintelui nu este să elimine obstacolele, ci să îl învețe pe copil cum să le traverseze. Cu emoții, cu efort, cu ezitări, uneori cu greșeli - dar cu sentimentul că poate. Pentru că, în final, cel mai valoros lucru pe care îl putem oferi copiilor noștri nu este un drum fără dificultăți, ci încrederea că vor ști să meargă singuri pe el,” conchide specialista.

„Cheia succesului este să înveți să primești un refuz"

Același fenomen a ajuns subiect de dezbatere publică și în Statele Unite. Scott Galloway, profesor la Universitatea New York (NYU), autor de bestseller-uri, a vorbit despre părinții care elimină orice obstacol din calea copilului lor în cadrul podcastului „Glass Half Full", realizat de Craig Melvin pentru TODAY.

Galloway a invocat cercetările psihologului social Jonathan Haidt și ale profesoarei de psihologie Jean Twenge, de la San Diego State University, care discută despre o creștere alarmantă a depresiei și automutilării în rândul adolescenților. Potrivit lui Galloway, există doi factori principali care explică această tendință: rețelele sociale și stilul prin care unii părinți își transformă rolul într-un serviciu de asistență permanentă - ei nu cresc copii, ci le gestionează viața.

„Dacă un copil ia o notă mică, sunăm profesorul, angajăm meditator. Facem totul ca viața lui să fie lipsită de obstacole. Rezultatul este un fel de sindrom al «prințesei care doarme pe bobul de mazăre»: folosim atât de multe șervețele dezinfectante în viața copiilor noștri, încât aceștia nu-și mai dezvoltă propria imunitate", a spus Galloway.

El a subliniat că studenții care ajung la NYU fără să fi trecut vreodată printr-o respingere, un eșec academic sau o dezamăgire sentimentală sunt cei mai vulnerabili în fața crizelor de sănătate mintală. Din experiența proprie - respins inițial de la facultate, acceptat la un singur program de masterat din nouă aplicații și angajat după treizeci de CV-uri trimise -, Galloway susține că tocmai aceste eșecuri l-au format: „De fiecare dată când am primit un refuz, a doua zi mă simțeam puțin mai bine. A treia zi eram în regulă. Așa îți formezi calusuri. Așa înveți să faci față respingerii."