Interviu Ce trebuie să stabilească un cuplu înainte să vină copilul, ca să nu ajungă la divorț

Nașterea unui copil e văzută, de obicei, ca un moment de fericire deplină. În realitate, pentru multe femei, primele luni cu un nou-născut vin cu epuizare, vinovăție, izolare și o suferință greu de observat. În România, depresie postnatală rămâne frecvent subdiagnosticată, în lipsa unui screening real și a unui ajutor concret. Despre această zonă gri - în care mama pare „bine”, dar funcționează pe pilot automat - despre presiunea de a duce totul singură și costul emoțional vorbește, într-un interviu pentru Adevărul, Venera Predoiu, medic, mamă și președinte al Fundației Mamaz.

Dr. Venera Predoiu. Sursă foto: Arhivă personală

Cât de frecventă este depresia postnatală în România și de ce rămâne adesea nediagnosticată? Care sunt semnele subtile care pot indica suferința unei mame aparent funcționale?

Venera Predoiu: Depresia postpartum nu arată mereu cum ne așteptăm și, de cele mai multe ori, nu este recunoscută de cei din jur. În România este clar subdiagnosticată, iar lipsa unei rețele reale de screening face ca multe cazuri să nu ajungă niciodată în statistici. Nu ne putem raporta doar la mamele care ajung la psiholog, pentru că acolo ajung, de regulă, cele care știu, își permit și nu mai consideră asta un tabu. În realitate, suferința există mult dincolo de ce se vede. De aceea, cred că una dintre soluții este în prevenție și în susținere oferită acolo unde nu e vizibil. Familia ar trebui să reprezinte primul cerc de susținere și încredere, însă e dificil, deoarece suntem prima generație care își crește cam singură copiii, fără mult ajutor de la familia extinsă și bunici pentru că aceștia fie muncesc, fie vor să se bucure de pensie. Al doilea cerc de încredere ține de mamă și de societate, care ar trebui să lucreze împreună pentru grupuri de suport, întâlniri informale, susținere civică. Un grup de suport, unde mamele vin să discute teme zilnice, facilitat de un psihoterapeut certificat poate face toată diferența din lume.

Mama în depresie nu stă neapărat în pat plângând. De cele mai multe ori ea arată funcțională, de aceea e așa periculos.

Ea are copilul îngrijit, poate casa este în ordine, răspunde politicos, dar este o mamă care nu mai simte bucurie, nici măcar când își ține copilul în brațe; trăiește cu o vinovăție constantă că nu este cum ar trebui, cum vede pe Instagram sau la prieteni; este epuizată, dar nu poate dormi nici când are ocazia; simte că dispare ca om, că nu mai există în afara rolului de mamă; începe să se izoleze, dar fără să pară vizibil pentru ceilalți; funcționează pe pilot automat.

O femeie nu ajunge la capătul puterilor peste noapte. Ce o epuizează, de fapt, în tăcere și de ce nimeni nu intervine la timp?

O femeie nu ajunge la capătul puterilor brusc, ci prin acumulări tăcute. Începe cu presiunea de a fi „bine” imediat după naștere, de a intra în formă rapid, de a se ocupa de casă instant, de a-și crește bebele repede cu cele mai noi informații, fără spațiu real pentru vulnerabilitate, continuă cu lipsa de somn, lipsa de sprijin, presiune în cuplu și ideea că trebuie să ducă singură, pentru că „așa e normal”. Se adaugă invalidarea emoțiilor și un sistem care vede copilul, dar nu și mama. Ea conta până a dat naștere, acum ea trece în zona gri, cum îi spun eu.

Noi, la Fundația Mamaz și la festivalul Mamaz, vorbim deschis despre un lucru adânc înrădăcinat: sacrificiul cronic. Istoric, suntem legați de ideea că o mamă bună se sacrifică până la epuizare, dar trăim vremuri în care nu mai este nevoie de acest tip de sacrificiu dus la extrem. Încercăm să le spunem mamelor că este în regulă să aibă grijă de ele, că pot fi mame bune fără să se piardă pe sine. O societate sănătoasă nu se construiește din copii crescuți de mame absente emoțional sau epuizate, ci din mame care sunt văzute, susținute și cu toate țiglele pe casă, iar aici trebuie să intervină societatea și să ajute la a forma rețeaua de suport care poate susține mama proaspătă.

După externare, unde apar cele mai mari rupturi în continuitatea îngrijirii pentru mamă și copil și ce consecințe pot avea acestea pe termen scurt și mediu?

După externare apar cele mai mari goluri, pentru că îngrijirea se oprește aproape brusc, iar mama rămâne singură exact în momentul cel mai vulnerabil. Spitalul își face partea medicală, dar nu există continuitate reală: nu există monitorizare emoțională, nu există screening pentru depresie postpartum, nu există o rețea structurată de sprijin care să vină către mamă.

Într-un sistem coerent, lucrurile arată altfel. Din experiența mea personală, din Austria, unde am și profesat ca medic, dar am și născut doi copii, după naștere am avut o moașă postpartum care venea zilnic acasă. Nu verifica doar copilul, ci mă vedea pe mine: cum mă simt, dacă fac față, cum este relația cu soțul, dacă există semne de dezechilibru. Era formată obligatoriu continuu, avea experiență și avea și responsabilitatea să ceară ajutor la medicul de familie dacă ceva nu era în regulă. La externare am primit o listă clară de grupuri de suport din comunitate, unde mamele se întâlneau săptămânal, discutau cu profesioniști și apoi rămâneau între ele, într-un spațiu oferit de către primărie. Iar la controlul de 6 săptămâni, medicul nu s-a uitat doar la corp, ci și la echilibrul meu: relația de cuplu, nivelul de sprijin, starea emoțională, inclusiv printr-un chestionar de depresie postpartum.

La noi, lipsa acestor verigi creează riscuri serioase: mame care se prăbușesc în singurătate, depresii nediagnosticate, relații afectate, copii crescuți într-un mediu tensionat. Există competență medicală, strict medicală, dar lipsește această continuitate umană, rețeau de suport, pe care noi la Mamaz o creăm după modelul vestic.

Tot mai multe mame ajung să caute sprijin și răspunsuri pe grupuri de Facebook la 3 dimineața, în lipsa unui suport real. Ce riscuri apar când acest „sat digital” devine principala sursă de ajutor pentru o mamă care se izolează?

Da, trăim această iluzie a „satului digital”, dar pentru multe mame el nu înlocuiește, ci agravează izolarea reală. Trăim vremuri cu mai multă siguranță și confort decât oricând, dar apropierea umană scade, iar o mamă are nevoie, inclusiv biologic, hormonal, de conexiune reală, de om la om. Noi suntem ființe sociale și ne stingem încet fără această parte.

Grupurile online, mai ales cele nemoderate și fără profesioniști, pot deveni extrem de toxice. Acolo vedem frecvent judecată între mame, presiune, comparație, dar și recomandări „medicale” date cu ușurință, ca și cum fiecare caz ar fi identic. În realitate, aceste jumătăți de adevăr fac adesea mai mult rău decât lipsa informației. În spatele ecranelor uităm ușor de partea umană și devenim fiare fără urmă de moderație.

De aceea, cred că este esențial să readucem echilibrul: informație corectă, validată, dar și spații reale de întâlnire și susținere. La Festival Mamaz, asta vrem să facem, să punem mamele în contact cu specialiști, să clarificăm, să demontăm mituri și să oferim repere sănătoase. Pentru ca o mamă să plece de acolo mai liniștită, mai ancorată și mai sigură pe ea. Un bootcamp de 2 zile pentru femeia însărcinată și mamă, unde dăm de pământ cu peseudoștiința, prin știință. Informația e putere și vrem să dovedim încă o dată că femeile trebuie să lupte pentru o lume mai bună, pentru ele, pentru copiii lor. Izolarea e grea.

De ce, după apariția primului copil, presiunea cade atât de des pe umerii mamei și cum contribuie lipsa sprijinului la deteriorarea relației de cuplu?

De multe ori, cuplul intră în această etapă fără o reprezentare reală a ce înseamnă familia extinsă sau sprijinul din jur. Pentru unii, primul copil pe care îl țin în brațe este chiar al lor. Apare anxietatea, nesiguranța, teama că nu fac bine, iar toate acestea se consumă în interiorul cuplului, fără un „sat” care să mai preia din presiune. Ei nu știu ce îi așteaptă, dar în Austria, la vizita sălii de naștere, care se întâmpla în trimestrul 3, moașa le sugera părinților să își facă o listă de responsabilități pentru când vine copilul, după niște repere date de ea. Era un exercițiu amuzant, dar care aducea mare plus valoare ulterior.

În lipsa acestui sprijin, doi oameni ajung într-una dintre cele mai intense și obositoare perioade din viața lor complet singuri. Oboseala scoate la suprafață frustrări, lipsa de răbdare, diferențe pe care înainte le puteau gestiona. Fără ajutor, fără spațiu de respiro, fără ghidaj, relația începe să se tensioneze, iar mama ajunge de multe ori să ducă cea mai mare parte a poverii.

Nu este o problemă de „cuplu slab”, ci de context. O societate care nu își susține părinții în această tranziție lasă doi oameni să gestioneze singuri o transformare uriașă. Iar fără sprijin, chiar și relațiile solide pot ajunge la limită.

Uneori pare că femeile de astăzi trebuie să muncească de parcă nu ar avea copii și să-și crească copiii de parcă nu ar avea un job. Cum arată burnout-ul matern în 2026 pentru o femeie căreia i se cere perfecțiune pe ambele fronturi?

Burnout-ul matern de azi nu mai este doar oboseală, este o epuizare profundă, alimentată de un „mental load” nevăzut - acea listă continuă din mintea mamei, de la programări, mese, emoțiile copilului, până la echilibrul întregii familii. Multe dintre aceste lucruri nu se văd și, tocmai de aceea, nu sunt recunoscute sau valorizate.

Este nedrept, pentru că mama nu este un rol secundar, ci un pilon real al societății: din echilibrul ei se formează copilul de mâine. În alte țări vezi asta în gesturi simple. În trafic, de exemplu, dacă o mașină cu „baby on board” se oprește sau ezită, oamenii nu claxonează, ci încetinesc sau întreabă dacă e nevoie de ajutor. Este un reflex de susținere. La noi, de multe ori, reacția este inversă.

Acest tip de diferență arată, de fapt, cât de mult susține sau nu sistemul mama. Pentru că sistemul nu înseamnă doar politici, ci și comportamentele noastre zilnice. Iar când o femeie simte că trebuie să dovedească valoare doar prin ce face în afara casei, ajunge să tragă în toate direcțiile: vom vorbi despre asta și la panelul de reinserție/reconversie profesională moderat de Cristina Herea, unde îi vom avea invitați pe Dr. Ioana Dragan, Cristian China-Birta, Alexandra Corbu si Maria Jianu în cadrul festivalului Mamaz din 12-13 Iunie, la Cercul Militar National.

Și, inevitabil, vine momentul în care bateria se termină. Iar când cade mama, cade tot echilibrul din jurul ei. De aceea, prevenția și susținerea nu sunt un lux, sunt o necesitate.

Avem programe de reintegrare pentru tot felul de categorii sociale, dar o mamă care a stat 2 ani acasă este adesea privită cu suspiciune la interviuri. Cum îi anulează societatea identitatea profesională și cât de greu este să și-o recâștige?

Este o temă pe care o vedem constant în Fundația Mamaz, indiferent cât de sus este o femeie profesional. Ajunge acasă doi ani, face una dintre cele mai grele „meserii” din lume și, când se întoarce, este privită ca și cum ar fi rămas în urmă. 

Problema este una de sistem: 1. companii care nu respectă legislația, 2. o legislație care încă are zone gri și, foarte important, 3. mamele nu își apără drepturile. Aici e punctul sensibil, când una tace, următoarea trage și tot așa, până devine normă să fie tratate așa.

O mamă care a stat doi ani acasă nu a dispărut profesional, dar este făcută invizibilă. Trăim într-o țară care are cuvinte mari despre mamă, aproape sacre, dar când vine vorba de acțiune, ajutor - sprijinul lipsește, ajutorul nu vine și uite cum recâștigarea identității profesionale devine o luptă. Soluția nu este ca fiecare să se descurce singură, ci să existe o voce comună, deoarece schimbarea vine când femeile nu mai tac și încep să pună presiune pe sistem, de jos în sus. Trebuie să fim vocale cu rost și logică.

Este durerea fizică a mamei după naștere tratată adesea ca un „sacrificiu normal”? De ce în societatea noastră suferința mamei este încă un subiect tabu pe care femeile trebuie să-l îndure în tăcere?

Da, de multe ori durerea fizică a mamei este tratată ca „parte din rol”, ca un sacrificiu care trebuie dus în tăcere. Și cred că aici vin foarte multe lucruri din spate: ani de educație rigidă, din perioada comunistă, în care durerea nu se verbaliza, se ascundea, „se ducea”, fără să deranjezi, fără să te expui, fără să „vorbească lumea”. Nu spuneai că faci pipi când râzi sau că te doare la contact sexual după naștere.

Asta a rămas adânc înrădăcinat și astăzi. Femeia simte durere, dar o pune într-o cutiuță, merge mai departe, pentru că așa a învățat. Iar societatea validează asta, direct sau indirect, prin lipsa de reacție și problema este că această tăcere nu protejează pe nimeni. Din contră, prelungește suferința și o face invizibilă. Iar invizibilul nu se tratează.

Schimbarea nu vine dintr-un loc, vine din femei care încep să spună lucrurilor pe nume, să ceară, să nu mai accepte ca durerea lor să fie considerată normalitate. Doar așa se rupe cercul.

O mamă epuizată, speriată și lăsată singură va duce, inevitabil, acea tensiune mai departe. Cum o resimte copilul și cum îl influențează pe termen lung?

Copiii nu cresc din ce le spunem, ci mai ales din ce văd. Imită, prin mimetism, felul în care trăim, nu discursurile noastre. Mama transmite, dar asta nu ar trebui să o sperie ci să știe că dacă are grijă de ea, va câștiga pe 2 fronturi.

De aceea, echilibrul mamei nu este un moft, este fundația și spun asta și foarte personal: sunt lucruri mici, aparent superficiale, care contează enorm. Am realizat abia acum. Eu postpartum am ales sa pun niște haine bune pe mine și să folosesc ruj roșu, lucruri pe care le-am văzut la mama și la bunica mea și pe care, fără să îmi dau seama, le-am dus mai departe și nu m-au lăsat să mă adâncesc.

M-au ținut ancorată și m-au ajutat să nu îmi construiesc o imagine greșită despre mine după naștere. Iar copilul vede asta. Vede o mamă care există, nu doar rezistă.

Aș vrea să le transmit mamelor să nu se lase, să nu cedeze. E greu, dar le sfatuiesc să își caute un „sat”. Să și-l facă, chiar înainte de a naște. Dacă nu au, să vină la Mamaz, fundație sau festival.