Oltiţa Cîntec este critic de teatru, doctor în Teatrologie, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale de Arte ″George Enescu″ din Iaşi, director artistic al Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT) şi al Teatrului Luceafărul din Iaşi, preşedintă a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru România (AICT.RO).
A doua întâlnire cu Maxim Vengerov la Enescu 2021 (după Concertul de Şostakovici cu Orchestra Naţională a Franţei dirijată de Cristian Măcelaru) a fost în intimitatea Ateneului, într-un recital cameral cu sonate pentru vioară şi pian. Partenera lui Vengerov a fost Polina Osetinskaia, o pianistă mai puţin celebră decât starul viorii, care şi-a asumat rolul secundar în această după amiază.
Joyce DiDonato, diva muzicii baroce.
A intrat în scenă plutind, distinsă, delicată,
într-o rochie corail. (Avea s-o
schimbe în partea secundă cu una de un auriu strălucitor, şi ea subliniindu-i
silueta impecabilă.) Mi-a evocat apariţia pe scena Ateneului a legendarei
Elisabeth Schwarzkopf acum mulţi zeci de ani, în văluri, parcă planând. Aceeaşi
eleganţă, aceeaşi nobleţe, acelaşi farmec.
Concertul de la Ateneu promitea multe dincolo de prezenţa pe afiş a teribilei Yuja Wang. Mahler Chamber Orchestra la Bucureşti e un eveniment în sine, dar fără dirijor? Tocmai orchestra fondată de Claudio Abbado?
Când ai atâtea
orchestre londoneze la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu – London
Symphony Orchestra (LSO), Philharmonia Orchestra (PO), London Philharmonic
Orchestra (LPO), Royal Philharmonic Orchestra (RPO), ca să nu mai punem la
socoteală şi orchestrele de cameră (The Academy of St Martin in the Fields sau London
Mozart Players) – aproape că te temi că o s-ajungi să le încurci, că n-o să
înţelegi nimic.
Un număr redus de spectatori au aplaudat zeci de minute creaţia naţională a operei lui Alexander von Zemlinsky, Der Zwerg (Piticul).
Reiau
aici, cu ocazia reînceperii anului şcolar, textele scrise de-a lungul
vremii despre şcoala dinainte de 1989 – epocă la care ne raportăm în continuare
şi un subiect predilect al meu. Chiar dacă nu „beneficiam“
de toate gadget-urile din prezent – care mai mult încurcă decât folosesc, ca să
nu spun că nu folosesc la nimic –, lumea pe-atunci avea „culoare,
gust şi miros“,
lucruri care lipsesc cu desăvârşire în societatea postmodernă actuală.
Sărbătoarea muzicii sub semnul lui Enescu a început încă din zilele sfârşitului de august! Sărbătoarea muzicii în numele lui Enescu continuă!
După primele douăzeci de minute ale serii simfonice din 13 septembrie, de la Sala Palatului, amicul aşezat în dreapta mea m-a privit şi mi-a spus uluit: “Ce monstru!”. Maxim Vengerov tocmai terminase de cântat partea a doua din Concertul nr. 1 de Dmitri Şostakovici.
Acum doi ani, tot la Enescu, Vadim Repin oferea o versiune de neuitat a Concertului pentru vioară al lui Şostakovici, cu un Scherzo într-adevăr diabolic şi o Passacaglia apăsătoare şi lentă. Îl acompania Christian Badea la conducerea Filarmonicii din Sankt Petersburg, cea care a creat lucrarea în 1955.
Sunt un spectator fidel al Promenadei Operei de când s-a inventat sub forma de concert de gală extraordinar care anunţa debutul noii stagiuni.
Lahav Shani nu e celebru, dar este pe cale să devină. Multe lucruri nu veţi găsi pe Google despre el. A câştigat Mahler Conducting Competition (2013), concursul care l-a lansat pe Gustavo Dudamel pe scena internaţională.
Anul 1795, luna februarie. Într-o trăsură cam ponosită, Hagi Ion, polcovnic mărunt din Prahova, şi fiica lui, evident fără nume, coboară la Mitropolie.
Programul concertului avea titlul: Stabat mater – Caldara & Pergolesi, însă doar lucrarea celui din urmă a fost prezentată. Antonio Caldara a compus şi el muzica unui Stabat mater, dar pentru cvartet de solişti, cor şi orchestră, adică un efectiv mult mai numeros decât cel din distribuţia anunţată.
Nimic
despre 11 septembrie, pentru că în 20 de ani nu s-a înţeles nimic din el, ba
chiar dimpotrivă, lucrurile au mers din rău în mai rău. Dacă deceniul 10 al
secolului trecut a durat din 1989 până în 2001, perioada dublu decenală de după
11 septembrie s-a încheiat odată cu retragerea americană eşuată din Afganistan din august
2021. Şi de-acum încolo?
De la Lausanne...
... a revenit la evenimentele enesciene Orchestra
de Cameră, care îşi extrapolează numele odată ce bagheta îi revine tânărului american
de 34 de ani Joshua Weilerstein.
Dacă Stravinski şi-a descris Les Noces/Nunta drept „scene coregrafice cu
muzică şi voci” sau „scene coregrafice pentru cor, solişti, patru piane şi
percuţie”, îmi iau şi eu libertatea – pe care mi-o oferă muzica, pe care mi-o
oferă Festivalul – să numesc câteva minunate întâmplări ale Enescului cu titlul
de mai sus. Citiţi, deci, şi vă bucuraţi – ca să nu mă bucur doar eu.
Cel care aşteaptă trece în revistă mai multe versiuni ale „fiinţei” autorului-narator – fotbalist, comunicator, jurnalist, scriitor, profesor; mai multe vârste – copilăria, adolescenţa – cu acel început oblomovianist al studenţiei în care, tolănit în pat, nu face altceva decât să citească –, maturitatea – vestita criză de la mijlocul vieţii, aprofundată şi în alte scrieri de-ale sale -,
Cartea lui Ştefan Afloroaei, Despre simţul vieţii. Întrebări, perplexităţi, credinţe, apărută la Editura Polirom, abordează o problemă destul de puţin discutată în spaţiul filosofic românesc: problema sensului vieţii.
Cea mai mare contribuţie a Festivalului Enescu din ultimul deceniu la dezvoltarea muzicii din România este creaţia naţională a unor opere moderne, bine cunoscute în lume. Wozzeck, Elektra, Mathis der Maler, Moses und Aron, Die Frau Ohne Schatten sau Leonore sunt câteva titluri importante.
Dar nu până în Anglia, ci mult mai departe... Acolo unde poate afla de ce omenirea e pusă în faţa sfâşietoarei întrebări: a fi sau a nu fi?
