Experienţa ultimilor 28 de ani ne-a învǎţat cǎ, atunci când
vine vorba de culturǎ, politicienii recunosc în discursurile publice
(dar tot mai rar), importanţa ei pentru societate, dar, când e nevoie,
nu ezitǎ sǎ-i taie aripile, reducându-i fondurile, cum s-a întâmplat la
ultima rectificare bugetarǎ din 2018.
Ansamblul de muzică veche orientală Anton Pann, care de mulţi ani creează interesante proiecte în jurul unor poveşti frumoase pentru a satisface nu doar curiozitatea faţă de acest gen şi chiar cererea, întrucât această muzică nu mai este demult străină în peisajul cultural românesc, dar mai ales nevoia de incitare a imaginaţiei, a realizat în această toamnă proiectul Kira Kiralina pe baza vechii balade populare româneşti.
Patriarhul a reuşit în România, o ţară săracă din Estul Europei, să zidească în câţiva ani ceva ce nici Ministerul Transporturilor laolaltă cu Ministerul Fondurilor Europene nu a reuşit.
La o sută de ani de la premiera ieşeană a piesei Dezertorul de
Mihail Sorbul şi, ce să vezi!, tocmai de centenarul Marii Uniri, TVR dă
o lovitură de imagine producând un spectacol (teleplay) în chiar
studiourile sale (pe ecran e menţionată şi colaborarea cu Studioul lui
Cătălin Saizescu , dar nu ştim în ce sens).
Dacă ar fi să spun care sunt bănuielile mele în privinţa
ambiţiilor nutrite de Catinca Drăgănescu în clipa în care s-a gândit să monteze
pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad în cel mai neclasic mod cu
putinţă „Pescăruşul“, cred că cel mai
simplu ar fi să afirm că regizoarea a vrut să se ia la trântă nu doar cu toate
prejudecăţile din lume, ci şi cu aproape tot ceea ce s-a scris până astăzi
despre celebra piesă a lui Cehov.
Am avut cinstea
de a fi invitat, în această dimineaţă, la sfinţirea Catedralei Mântuirii
Neamului. E un moment pe care nu credeam că generaţia mea avea să-l prindă.
Marile împliniri sunt în primul rând sufleteşti. De aici se pleacă. Atunci când o dorinţă se regăseşte în alegerea unanimă a unei naţiuni, ea se manifestă cu o asemenea forţă, încât politicul este eclipsat şi întotdeauna depăşit de întâmplări.
La Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, 150 de delegaţi social-democraţi ardeleni (aceştia reprezentând peste 70.000 de muncitori) s-au pronunţat pentru unirea Transilvaniei cu România, în numele acestora luând cuvântul Iosif Jumanca.
Nu e o cifră
rotundă, dar e o cifră ieşită din comun, unii ar spune chiar magică – pe 31
martie 2018 s-au împlinit 333 ani de la naşterea lui Johann Sebastian Bach, cel
care rămâne cel mai mare sau, în orice caz, unul dintre cei mai mari
compozitori ai tuturor timpurilor.
Aflu din presă că
avem cea mai generoasă schemă de ajutor de stat din Europa pentru
cinematografie – cu 50 de milioane de euro alocaţi anual de Guvern pentru
companiile româneşti şi străine de toate mărimile care vor să facă film în
România.
Într-un timp istoric când şi nestatornicia vicleană a toamnei, bântuită când de secete păgubitoare, când de ploi şi furtuni şi zloată iernatică şi de ninsori ameninţătoare, lipsite de farmecul imaculatei zăpezi, când de vineţeala igrasioasă a ploii nucilor găunoase,
Frica de celălalt
nu ca de o durere teribilă de măsea, ci mai degrabă ca de un apendice inflamat
într-un om singur într-o ţară străină, peste mări şi ţări, care nu cunoaşte
limba, nu are asigurare medicală şi nici bani în buzunar.
La ediţia
din anul 2018 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu am văzut un
spectacol cu „Hamlet” pe muzică ce
dura în jur de 40 de minute. La Teatrul bucureştean „unteatru”, aceeaşi piesă a fost concentrată de regizorul Peter
Kerek într-o montare ce nu depăşeşte 50 de minute.
Ieri, într-o întâlnire cu presa de specialitate (întâlnire foarte plǎcutǎ, dar informalǎ, cum susţinea Adriana Popescu, directoarea Departamentului de Comunicare ), Teatrul Naţional Bucureşti a anunţat proiectele cu care încheie anul aniversar 2018, deschizându-l pe urmǎtorul.
Comentez azi
două spectacole- unul ceva mai vechi, altul cum nu se poate mai recent- semnate
de Vlad Cristache. Una dintre cele mai proeminente voci ale tinerei generaţii
de directori de scenă, un regizor intens preocupată de modernizarea valorării
poveştii în teatru.
Când îţi cumperi bilet la un concert sau la un spectacol de operă trebuie să te decizi repede asupra locurilor. Fie că eşti la casa de bilete sau în mijlocul unei achiziţii online, timpul te presează şi nu de puţine ori te întrebi dacă ai fost inspirat cu alegerea locurilor. De unde se aude cel mai bine? De unde ai cea mai bună vedere spre scenă?
Trei mituri foarte
răspândite în lumea contemporană – care sunt străine cu totul străine de perspectiva creştină.
Am avut privilegiul de a studia muzica clasică indiană în timpul doctoratului chiar în patria Gangelui în modul tradiţional în care această ştiinţă se transmite de milenii în casa unui Guru. Maestrul meu a fost Leela Omchery, Profesor Universitar Doctor, premiată cu distincţia Padma Shri. În casa ei din Ashok Vihar, Delhi, am învăţat tainele ragasurulor din stilul Carnatic. La ultima noastră întâlnire mi-a oferit acest interviu.
Când, în 1991, a revenit în România, dupǎ o absenţǎ de 32 de ani, Alexander Hausveter a produs un scandal colosal, fiindcǎ spectacolul sǎu de la Teatrul Odeon, pe textul lui Fernando Arrabal, “Au pus cǎtuşe florilor”, a lovit în plex pudibonderia româneascǎ.
Uniunea Scriitorilor din România a emis comunicatul
„Despre degradarea limbii române în spaţiul public“. Este bine ca scriitorii
să-şi exprime şi pe această cale indignarea faţă de nevolniciile limbii scrise
şi vorbite în comunitate. Şi mai bine ar fi dacă, în afara unei afabile
disponibilităţi, USR ar interveni într-o manieră directă şi iscusit gândită în
viaţa publică.
S-au întors de la Paris pentru a-şi împlini un vis la construcţia căruia şi eu vă invit, copiii lui Maitec, mai exact fiul lui, scenograful şi fotograful de elită Ştefan împreună cu soţia lui, Dana, fireşte Maitec,
de asemenea artistă a fotografiei, care au cucerit recunoaşterea
capitalei artelor şi a tuturor experimentelor inovatoare în spaţiul
plasticii, al imaginii, al cultivării frumosului în ipostazele lui cele
mai diverse.
„Dacă tot împlineşte 80 de ani de Crăciun, Emil Brumaru merită
măcar 80 de nimfe-ntr-un dulap“, spune criticul Bogdan Creţu despre antologia
de poezie pe care a îngrijit-o la editura Junimea. Poetul va fi prezent la
lansarea volumului „80 de nimfe într-un dulap“ sâmbătă, 17 noiembrie, la
standul editurii Junimea de la Gaudeamus.
Ajunsă
la cea de-a XXII-a ediţie, manifestarea de cultură teatrală care se desfăşoară
în fiecare toamnă în luna noiembrie la Piteşti, în organizarea Teatrului „Alexandru
Davila“ din localitate, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Argeş
dar şi cu cel al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, în parteneriat
cu UNITER, a dobândit, începând de anul acesta, un nou nume.
În sfârşit (toate tentativele anterioare fuseseră
zădărnicite, din varii motive), am văzut aseară – în proiecţia de la Centrul
Ceh, în Fiction Tuesdays – „Incineratorul“ / „The Cremator“ (1968-9) lui Juraj
Herz (1934-2018), piesă de bază, dar şi de amurg, de crepuscul, a „noului val
ceh“ (invazia sovietică din august 1968 a făcut ca filmul, prezentat sporadic în
1969, să stea „închis“ timp de două decenii, până-n august 1990).
