Anul acesta, Beethoven împlineşte un sfert de mileniu, e incredibil de mult timp. Şi a-l onora înseamnă să-i asculţi muzica, fie în sala de concerte sau la Operă, fie prin înregistrări.
Ziua Culturii Naţionale este o sărbătoare naţională, o zi de reflecţie
asupra culturii române, celebrată anual în România
pe 15 ianuarie,
cu scopul de a promova cultura, arta, şi efortul academic. A fost aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, întrucît
reprezintă data naşterii poetului naţional al românilor, Mihai
Eminescu (1850
- 1889).
Nu numai de 15
ianuarie, merită să ne amintim de „geniul romantic“ al României. Receptarea în
posteritate a marelui poet a fost una sincopată şi desfigurată ideologic, iar
recentele încercări de rediscutare au stârnit furia „gardienilor“ purităţii şi
ai academismului.
Fără educaţie, cultura este mediocră, anacronică, jenantă. Va veni o zi, chiar azi, de ziua lui Eminescu, când noi ne vom spune poveştile răsturnând perspectivele. Este mult loc pentru femei în cultura naţională.
Pentru că e
ziua lui Eminescu, îi dedic un vechi basm, menţionat în mai multe cărţi de
folclor, pe aceeaşi temă atât de dragă lui, a întâlnirilor imposibile.
Legăturile
lui Jeni Acterian cu teatrul nu se limitează defel la faptul că a fost sora lui
Haig Acterian, regizor şi teoretician de teatru, director general al Teatrelor
în vremea guvernării legionare şi autorul unei excelente, temeinice monografii „Shakespeare”, util de consultat şi
astăzi. Ori cumnata regizoarei Marieta Sadova.
În urmă cu doar două zile şi-a încheiat o scurtă vacanţă de Crăciun şi
de Anul Nou, după 17 ani, la bunici, la Lereşti, în Argeş, Miguel Gane,
cel care este considerat azi poetul cel mai citit al limbii şi
literaturii spaniole contemporane, începând cu Madridul şi continuând cu
Peru, cu Panama, cu Chile, cu Costa Rica, cu Columbia, cu Ecuador,
Bolivia, Guatemala...
E încă vremea
bilanţurilor (de an sau de deceniu), şi putem spune că, anul trecut, dar şi în
ultimii ani ai deceniului (late 2010s), colecţia de proză română contemporană a
editurii Humanitas, „821.135.1“, coordonată de scriitoarea Andreea Răsuceanu, a
fost de departe cea mai dinamică şi activă, publicând detaşat cele mai
interesante lucruri. Cel puţin, aici se află cele mai multe titluri de cărţi
publicate în premieră care mi-au făcut cu ochiul.
În
perioada sărbătorilor de iarnă, am citit „Continentul barbar“, de Keith Lowe, o carte* despre
urmările celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa (1945 – 1947). Nu mi-a
recomandat-o nimeni, n-am citit nicio recenzie. Am ales-o pentru că mi-a plăcut
titlul: „Continentul barbar“.
O.Ş.P. Domnule Marin Cazacu, sunteţi managerul Centrului Naţional de
Artă „Tinerimea Română”, iar proiectul dumneavoastră Orchestrele
Naţionale de Tineret ale României traversează, nu fără emoţii, o
perioadă fastă în ultimii ani, cu prezenţe tot mai ambiţioase pe marile
scene de concert ale lumii. Cum a fost anul 2019?
Pare doar un nume exotic, iar cine a citit Homeric îl poate crede ficţional, inventat de mine pentru a da culoare romanului. Totuşi, a existat o Ciptoreanca, demult, în misteriosul secol al 18-lea, pe unde adeseori îmi fac plimbările. Numele ei întreg era Casandra Ciptoreanca. Chiar pare născocit, nu-i aşa?!
În
2015, Miruna Runcan, binecunoscut critic de teatru, reputat teatrolog şi
profesor la Secţia de Teatrologie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (iertat să fiu, dar nu pot folosi femininul posturilor, ocupaţiilor şi funcţiilor, chiar cu riscul
de a fi socotit incorect politic), publica o cartea al cărei scop declarat era
desluşirea viitorului criticii de teatru.
O carte remarcabilă pentru
istoriografia românească, nu numai pentru subiectul pe care îl abordează ci şi
prin documentare şi pasiunea transmiterii obiective a unei teme de istorie care,
deşi, îşi propune să relateze despre produsele civile şi militare fabricate în
România sub licenţă străină, reuşeşte să deschidă câteva perspective de
cercetare în planul relaţiilor internaţionale, politice, economice şi
diplomatice ale României cu alte state.
Al treilea
interviu al meu pentru „Adevărul“ cu unul dintre cei mai
buni scriitori români în viaţă, Dan Stanca (64 de ani), se ocupă de romanul
recent apărut în seria de autor dedicată de editura Vremea (al patrulea titlu), carte cu un titlu ciudat şi provocator: „Adio, România“. Fantezia (dar şi profunzimea,
sagacitatea) autorului debordează în acest roman, care urmăreşte destinul „ţărişoarei“ noastre de la Marea Unire până hăt, în
anul 2045.
De prin toamna anului trecut, Netflix a adăugat ritmic în bibliotecă o grămadă de filme româneşti (dacă am numărat bine, sunt 57, în total). O bună parte dintre acestea nu par să fi fost distribuite cum trebuie în reţeaua de cinematografe, pentru că nici nu auzisem de ele.
Pe data de 5 ianuarie 1859 în Moldova, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor. Ceea ce va urma şochează marile imperii din regiune: cel Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Intervenţia armată era iminentă. În mai puţin de 60 de ani românii aveau să aibă rolul principal în colapsarea şi dispariţia structurilor feudale din Europa.
Am scris primul meu roman, publicându-l în foileton în paginile revistei Flacăra lui Adrian Păunescu. Când am publicat primul foileton, nu aveam scrise decât acele şapte prime pagini, cât îmi permitea spaţiul revistei, şi care se terminau cu anunţul ”va urma”.
Ca şi cum ar da
un răspuns butadei în care Dumnezeu îl întreabă pe un credincios după moarte
„cum a fost în Paradis?“, cineastul palestinian Elia Suleiman ne arată în cel
mai recent film al său, „It Must Be Heaven“ / „Paradisul,
probabil“ (care va fi distribuit de vineri de Independenţa Film), că
paradisul, dacă ai ochi pentru el, poate fi găsit nu numai în Palestina natală,
ci oriunde, poate fi chiar „după colţ“.
În a doua jumătate a anului 2019, editura „Polirom” a inaugurat o nouă serie
dedicată publicării “biografiilor romanţate ”. Până la data scrierii acestor
rânduri au apărut deja cărţi consacrate vieţilor lui Brâncuşi, Enescu, Mariei Tănase
şi, last but not least, lui
Caragiale.
Mădălina Paşol provine
dintr-o familie celebră de muzicieni care se întinde deja pe trei generaţii.
Tatăl ei a fost şef partidă violoncel al Orchestrei Radio din România, unde
bunicul ei a performat timp de 40 de ani, în calitate de solist.
Salut scrisoarea
deschisă a câtorva voci publice prin care se cere înfiinţarea în cadrul
Ministerului Public a unei secţii speciale dedicată crimelor comunismului. Nu
este prea târziu. Important să se şi dorească acest lucru.
Sfîrşit
de an, unii îşi fac bilanţuri pentru ce a fost, alţii planuri, unii îşi văd în
tihnă de mîncat, se pupă sub vîsc, umblă după artificii sau după varză murată,
îşi aruncă bradul pe geam fix în faţa blocului, ori se (pre) fac că merg la
serviciu. Iar alţii au mici bucurii.
Filmele lui Radu
Jude, Cristian Mungiu sau Cristi Puiu au dominat deceniul, dar adevărata
deschidere a fost produsă spre sfârşitul decadei, de filmul Adinei Pintilie,
„Touch Me Not“, câştigător al Ursului de Aur la Berlin în 2018. Regizoarea nu
aduce numai o tematică cu totul nouă în cinematograful românesc, ci şi un
limbaj cinematografic unic, revoluţionar chiar pe plan universal.
Pe data de 5 ianuarie 1859 în Moldova, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor. Ceea ce va urma şochează marile imperii din regiune: cel Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Intervenţia armată era iminentă. În mai puţin de 60 de ani românii aveau să aibă rolul principal în colapsarea şi dispariţia structurilor feudale din Europa.
