Nu, nu este vreun semn cabalistic, ci este abrevierea titlului unui musical de mare succes în întreaga lume: We Will Rock You vine şi la Bucureşti, într-o versiune românească, regizată, coregrafiată şi „costumată“ de maestrul genului, Răzvan Mazilu, şi produsă de compania Wonder Theater.
Da,
dar nu doar să vorbim, ci să îl şi privim, fiindcă această aventură artistică
şi cognitivă ne este propusă de o operă cinematografică. Una curajoasă: Touch Me Not, pelicula care a câştigat
în 2018, Ursul de Aur şi Premiul pentru cel mai bun debut, la Festivalul de
Film de la Berlin.
Dacă îi întâlneşti pe stradă, ai zice că sunt doi oameni blajini. Şi
cultivaţi. Ştim cu toţii că faţa omului îi trădează nivelul de educaţie.
Sau credem că ştim.
Împreună cu Ambasada din capitala germană, ICR Berlin şi Universitatea de Vest din Timişoara, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) susţine un proiect aparte de diplomaţie culturală.
Reiau tema invitaţilor şi intrărilor în rol pe
prima scenă lirică a ţării, incitat de un recent spectacol cu „Rigoletto“ de
Verdi, în care baritonul clujean Balla Sándor a fost personajul titular, iar
tânărul tenor Adrian Dumitru a debutat în straiele Ducelui de Mantua. Li s-a
alăturat soprana Veronica Anuşca, Gilda, o artistă prea puţin prezentă pe
afişul Operei Naţionale Bucureşti.
Se
împlinesc 74 de ani de la ceea ce, pe vremea când eu eram elev şi învăţam în şcoală
o istorie ba distorsionată, ba falsificată cu totul de interesele puterii
comuniste, se chema „instaurarea primului guvern democratic condus de dr. Petru
Groza“.
Am participat la comemorarea a 78 de ani de la
un episod tragic la istoriei noastre, reamintindu-mi cât este de importantă
păstrarea identităţii românilor din Bucovina de Nord, azi pe teritoriul
Ucrainei, ameninţaţi cu dispariţia în decurs de 1-2 generaţii din cauza unei politice şovine de eliminare a identităţii celorlalte etnii din statul Ucraina. Un stat ocupant vrea acum să închidă şi slujbele în limba română iar BOR rezistă, pentru moment...
Ziua
de 4 martie s-a nimerit să fie, în anul 1977, într-o vineri. Schema de
program, grila cum i se spune azi, a
Televiziunii Române prevedea ca, îndată după Telejurnal, pe primul canal să fie
difuzat un film artistic, iar pe cel de-al doilea, care oricum avea o acoperire
limitată, deloc în conformitate cu ceea ce scria şi se prevedea în „Programul partidului“ adoptat cu ocazia
Conferinţei Naţionale din 1974, o „Seară
de operă“.
Arta şi cultura romilor este acum disponibilă în prima arhivă digitală realizată la nivel european. RomArchive reuneşte elemente de muzică, artă, cultură şi rezistenţa în faţa persecuţiilor.
În rândurile
ce urmează, voi aduce în atenţie o serie de elemente istorice şi culturale
despre înfiinţarea şi evoluţia la Craiova a unei renumite şcoli catolice,
Şcoala Catolică „Sf. Maria“, în perioada 1889-1948, precum şi folosirea clădirii
în sistemul public de învăţământ după naţionalizarea din anul 1948.
... a fost aseară, când Sala Mare a Ateneului a vibrat de aplauze şi ovaţii în picioare după implacabilul final al simfoniei lui Şostakovici.
S-au împlinit zilele acestea (20 februarie) 95 de ani de la naşterea unui „Princepe“ al literaturii române, căci Eugen Barbu a fost şi rămâne cu adevărat un mare artist al limbii şi literaturii române în veacul al XX-lea, egalul, aş spune eu, al lui Arghezi în poezia veacului românesc pomenit.
Regina era admirată de toată lumea. Deşi nimeni nu o
cunoştea cu adevărat. În preajma ei, fermecaţi de prezenţa sa, oamenii deveneau
mai buni. Şi erau încântaţi. Se simţeau uşori şi veseli. Îşi zâmbeau unul
altuia şi se mişcau de parcă ar fi plutit.
Nici că se putea alege o piesă mai bună pentru sărbătorirea celor 50 de ani de carieră ai cunoscutului actor decât „Vizitatorul“ de la Teatrul Nottara.
Un spectacol atât de elocvent pentru potenţialul de talent si măiestrie
al actorului care la o vârstă venerabilă duce pe umerii săi
carismatici un rol de mare întindere şi anvergură.
În mandatul de la
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
(IICCMER) am tot reflectat la utilitatea unei Legi a memoriei recente. De ce ar
fi nevoie de aşa ceva?
„Ulciorul“ sau, mă rog, „Urciorul sfărâmat“ a scriitorului
romantic Heinrich von Kleist, este unanim considerată drept o capodoperă a
literaturii germane din toate timpurile. O piatră de hotar a
romantismului. Se înscrie, indubitabil,
în categoria scrierilor canonice, a
modelelor, a operelor creatoare de reguli şi de norme. Înseamnă un text de
manual, dar şi un subiect favorit de examen. E parte a culturii generale.
A fost iniţiativa regizoarei Alice Barb,
directorul fondator al Casei Artelor „Dinu Lipatti“, de a continua ciclul
aniversărilor memorabile începute cu marea soprană Virginia Zeani, dedicând o
serată specială de... „cifră rotundă“ binecunoscutei
realizatoare TV şi Radio Luminiţa Constantinescu.
Ales în fruntea comuniştilor români, în condiţii şi prin
urzeli şi azi controversate, în martie 1965, reconfirmat de un congres
al partidului care, cu acea ocazie, şi-a recăpătat vechiul nume de PCR,
prim-secretarul fiind rebotezat secretar general, Nicolae Ceauşescu şi-a
folosit primii trei-patru ani de domnie în scopul consolidării puterii
personale.
Shakespeare
a scris „Furtuna“ în anul 1610.
Avea pe atunci 50 de ani, iar după aceea nu a mai scris nimic. Chiar dacă „Henric al VIII lea“ îi aparţine, lucru
asupra căruia mulţi shakespearologi au îndoieli serioase, situaţia pe fond nu
se prea schimbă căci acest al optulea Henric
nu este nicidecum o scriere reprezentativă. În realitate, nu contează.
Redescoperit relativ recent de autohtoniştii supăraţi pe popularitatea în creştere pe care o avea la sfârşitul anilor ˈ90
sărbătoarea occidentală a Sf. Valentin, Dragobete are, în continuare, dificultăţi
în a-şi configura propria identitate. Adepţii credincioşi ai Dragobetelui i-au conturat un profil, oarecum contradictoriu, de iubăreţ cucernic, însă informaţiile păstrate până
astăzi despre el sunt puţine, împrăştiate, controversate şi neclare.
Nu ştiu cum se face, dar mi se pare că superstiţia
se încăpăţânează să reziste, ba chiar se modifică mereu, ca şi cum anticorpii
raţiunii ar fi mai tot timpul cu un pas în urmă.
Splendoarea unei epoci de mult apuse ne este readusă de
regizorul grec Yorgos Lanthimos, în filmul său „The Favourite“,
dar şi cruzimea inerentă perioadelor de decadenţă maximă, cum este şi cea pe
care o traversăm în prezent.
E
un roman care ilustrează foarte bine ideea că noi încercăm să construim o
Românie progresistă fără să luăm adesea în calcul traumele şi tipologia
populaţiei ţării noastre
O încântătoare carte „închinată“ lui Hemingway, surprinzător bogată în amintiri „înregistrate“
ale marelui scriitor în ultimii ani ai vieţii lui, despre iubirile care
au traversat biografia romancierului celebru, carte semnată de
prietenul acestuia A. E. Hotchner sub titlul „Iubirile lui Hemingway povestite de el însuşi“
