„O camerǎ micǎ, servind de bucǎtǎrie şi sufragerie în acelaşi timp, într-un apartament de pe Strada Christopher, în New York.“, aşa începe piesa într-un act „Before Breakfast“,
pe care a scris-o Eugene O’Neill pe când avea 28 de ani şi renunţase
deja la douǎ facultǎţi, în favoarea literaturii, fiind activ pe boema
scenǎ literarǎ din cartierul Greenwich Village, unde plaseazǎ şi aceastǎ
monodramǎ.
Claudiu Sfirschi Lăudat a scris o monodramă
despre finalul de carieră al unei actriţe. De fapt despre vraja molipsitoare a
scenei cu culisele ei, cu oamenii care-o populează.
Între manifestările dedicate Zilei Culturii române,
după opinia mea, grăbite, dar şi unele angajând faţă de societatea
noastră o anume greutate, printre acestea din urmă s-a situat, îmi
permit să salut în ipostaza mea şi de cronicar, un spectacol, subliniez,
cu adevărat emoţionant şi cu o originalitate a
Toţi
am fost vinovaţi. Pentru că l-am suportat pe Ceauşescu. Toţi am fost comunişti.
Pentru că am acceptat comunismul. Toţi am colaborat. Pentru că am tăcut. Toţi
suntem vinovaţi pentru România de azi.
Odată
cu spectacolul “Aias”, realizat pe
Scena Mare a Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, regizorul Mihai
Măniuţiu revine la o mai veche şi, cândva, consistentă preocupare. Aceea a
sondării valenţelor pe care le (mai) au
în actualitatea noastră post-post-modernă marile texte ale Antichităţii.
S-a întâmplat recent la Opera Naţională
Bucureşti. Într-un titlu pentru care Verdi a fixat ca de obicei cu preciziune
timbralităţile personajelor vizavi de rolurile interpretate, de profilurile lor
caracterologice, de dramaturgia izvorâtă din sursele literare, aici, piesa
omonimă a lui Schiller forjată de libretiştii Méry şi du Locle, am întâlnit un
bariton, pe tânărul şi promiţătorul Cătălin Toropoc, distribuit în rolul de bas
al regelui Filip.
Azi marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche - şi ce pereche! - cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate!
Petre Barbu e un scriitor special. Cei care recunosc asta şi apreciază
felul lui aparte de a privi realitatea prin descărcări suprarealiste
care i-ar putea revela mai bine misterul nu aşteaptă de la scrierile
sale altceva decât ele îi pot oferi.
De câte ori ajunge la Paris, întâlnirea cu Ana Blandiana are ceva
din urgenţa şi din firescul unui ritual benefic, râvnit, singular.
Spectacolul
care se joacă în generoasă sală „Cub“ a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“
din Iaşi este al doilea inspirat din volumul de debut al Hertei Müller, „Ţinuturile
joase“, după cel realizat în urmă cu ceva vreme de Nicky Wolcz la Teatrul
German de Stat din Timişoara, şi cel de-al treilea provocat de creaţia literară
a laureatei premiului Nobel pentru literatură.
Prin „Coriolanus“,
spectacolul său de la Teatrul Bulandra, regizorul Alexandru Darie reînnoadă cu
tradiţia marilor sale spectacole din anii ’90: vizuale, de o intensitate
aproape epidermică, la scară mare şi pe teme mari. Textul lui Shakespeare indică
clar duşmanul oricărei societăţi: populismul şi voinţa monstruoasă a plebei,
ceea ce în epoca noastră, cu dominaţia reţelelor sociale şi aşa-zisa
„democratizare“ a gusturilor, devine foarte actual.
Domnul Donald Tusk este a doua personalitate poloneză,
după papa Ioan Paul al II-lea, care ţine o cuvântare în limba română în timpul
unui act solemn. Discursul Domniei Sale nu s-a adresat doar audienţei din incinta
Ateneului, ci întregii naţiuni române care l-a aplaudat pe reţelele sociale.
Đorđe
Balašević (George Balaşevici) figură proeminentă a muzicii folk, dar şi a
poeziei, a reprezentat un adevărat fenomen în Balcani. El rămâne însă o voce al
cărui ecou nu s-a auzit decât în cercuri foarte restrânse pe teritoriul ţării
noastre.
„Preoteasa“ actuală a tuturor hipsterilor din
Bucureşti şi o figură esenţială a contraculturii româneşti a anilor ’90-2000,
Dana Marijuana, are, în sfârşit, cartea ei biografică. Se numeşte „Poveste de cartier“, a apărut recent la editura
Hyperliteratura şi este rezultată în urma unui dialog cu un scriitor
profesionist: Andrei Ruse.
Eram studentă în
anul al doilea la Jurnalism şi locuiam la Timişoara în gazdă la o bătrână care
se pregătea să se călugărească. Împărţeam camera cu Dana, care pe atunci era
studentă la Litere, iar în weekenduri stăteam amândouă în vârful patului, în
linişte, şi citeam, ca să n-o deranjăm pe gazdă.
La Bucureşti sunt -9˚C, iar în Florida, peste 20˚C, dar diferenţa de temperatură nu a avut niciun efect asupra tinerilor muzicieni din
Orchestra Naţională Simfonică a României, care a înregistrat (încă) un
succes răsunător, de această dată în însorita West Palm Beach, din
Florida.
Oare cum se
face că un copil care încă nu a trecut de vârsta claselor primare să ajungă să
sufere de ceva ce se cheamă alienare?
Sub genericul inspirat de ultima poezie
eminesciană, transpusă pe portativ de Nicolae Bretan, a avut loc în ambientul
intim de la Teatrelli un recital de cântece de leagăn şi colinde. În preajma
Crăciunului. Ineditul l-a reprezentat asocierea inovatoare dintre o voce de
operă, aceea a sopranei Rodica Vică, cu sonurile speciale ale unui instrument
rar, ţitera, cu corzi „ciupite“ de muziciana
austriacă Barbara Laister-Ebner.
Emil Brumaru s-a stins sâmbătă seară. Poetul surprindea prin vorbele şi versurile deocheate, prin nonconformismul asumat. Era în pas cu vremurile, foarte activ pe Facebook. Volumul lui de poeme erotice, „Infernala Comedie“, surprindea prin lipsa tabuurilor lingvistice. În stilul lui Sade, îmbinat cu Sadoveanu, dar mai ales în stilul său propriu, poetul considera că nu putem ignora unele expresii fiziologice, care ţin de anatomia corpului.
Acum 160 de ani, la Iaşi, în capitala Moldovei ciopârţite de Imperiul Ţarist, avea loc alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca şi domnitor al Moldovei. Peste doar câteva zile, la Bucureşti, în prezenţa a zeci de mii de români, adunarea Ad-Hoc din Ţara Românească avea să facă acelaşi lucru. Dar nu asta a contat atât de mult cât intensitatea domniei lui Cuza care a impus cu forţa reforme ce la acele vremuri era de neconceput.
Dispunem, la ora actuală, de o extrem de consistentă
bibliografie ce documentează puternicele, copleşitoarele asemănări dintre cele
două mari experienţe totalitare care au marcat secolul al XX-lea - fascismul şi comunismul.
Am
făcut până acum şi alte liste de lectură, de la ce citim de sărbători, până la
ce volume dăm cadou de Crăciun. În ambele cazuri m-am oprit la autori români,
aşa că mă gândesc că s-ar potrivi şi o listă de cărţi scrise de autori străini.
Dacă secolele XIX şi XX şi-au articulat etapele propriilor crize prin invocarea mantrică a proletariatului, a clasei muncitoare luată ostatică de anarhism, comunism sau diferite mişcări de emancipare, secolul XXI trece, evident, pe suport digital.
Ultima zi a anului este la fel de apăsătoare ca Actul al IV-lea al piesei „Livada cu vişini“ de Cehov*. M-am obişnuit să citesc această piesă în ultima zi. Ştiu că n-am să înţeleg totul, dar încerc să învăţ cum să mă despart de anii mei.
