Extrem de îndrăzneaţă opţiunea Teatrului Maghiar de
Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara pentru punerea în scenă a spectacolul
intitulat „Dansând în noapte“, după
scrierea omonimă a lui Patrick Elsworth.
Iată, în sfârşit, un musical ca la carte. Un produs, ba chiar unul industrial, cu succes mare la public. Conceptul nesofisticat, cât se poate de corect politic prin feminismul pe care-l susţine (ba chiar dând peste nas familiei tradiţionale), a făcut ca Mamma mia! să vândă 16.000 de bilete în numai patru zile, la Sala Palatului. Şi, important de precizat, proiectul a fost finanţat de firme private, în totalitate.
A patra ediţie a „Zilelor literaturii române“ s-a desfăşurat în Republica
Moldova în intervalul 22-26 mai şi a adunat mai mulţi scriitori şi jurnalişti, care s-au întâlnit cu cititorii, au participat la dezbateri şi
au citit din cele mai recente texte.
Prezentând cazul unui copil sfâşiat în mijlocul unei proceduri
de divorţ a părinţilor, regizorul debutant francez Xavier Legrand, premiat pentru „Custodie“ cu
Ursul de Argint pentru regie la Veneţia, creează o tensiune aproape
insuportabilă, pe parcursul unui film doar de o oră şi jumătate.
Împlinirea primului
secol de unitate statală a românilor nu oferă nici pe departe motive de
festivism sau simbolistică băţoasă. Dimpotrivă. Este un moment de reculegere,
recunoştinţă, analiză şi de viziune.
Prin
talk-show-uri foarte adesea ticluite spre a le da românilor impresia că în ţara
lor mai există încă luptă de idei şi de argumente între Putere şi Opoziţie,
politicienii se bat în cifre.
„Historia por descubrir, historias por escribir!“. Un slogan minunat pentru o participare excepţională a României la cea de-a 77-a ediţie a salonului internaţional de carte de la Madrid, Retiro.
Nu, nu mă pricep, ca tot românul, la fotbal, dar după ce am intrat la Muzeul Naţional al Fotbalului din Manchester am avut câteva revelaţii culturale. Nici nu ştiam că în oraşul celebrelor United şi City, pe care le urmăresc cu admiraţie, dar accidental la televizor, există acest aşezământ dispus pe şase nivele, care reface, în jurul unui concept deştept şi modern, istoria britanică a sportului-rege.
Nu poţi să nu observi: spiritul clasicismului sălăşuieşte în toată muzica în care echilibrul proporţiilor este susţinut de consisteţa unei gândiri ce aduce în prim-plan valori de aleasă semnificaţie; iar aceasta indiferent de zona stilistică; inclusiv în cazul şcolilor muzicale naţionale ale secolului trecut, la Strawinsky, la Bela Bartok.
Nu ştiu, şi la urma urmei nici nu prea contează, dacă
teatrologul Ludmila Patlanjoglu a gândit superbul volum, adevărată operă de
artă, “OmulDans” al cărui protagonist
este Gigi Căciuleanu, drept un omagiu adus marelui artist cu ocazia unei
aniversări anume.
A
avut loc zilele trecute la Ateneul Român un eveniment emoţionant.
Nu doar pentru că a fost un concert Beethoven pe care publicul îl
întâmpină întotdeauna cu mare bucurie, ci şi pentru că, în
calitate de amfitrion, celebra soprană Mariana Nicolesco ne-a amintit
cu distincţie cum trece timpul şi uităm adesea ce fac şi au făcut
marii Oameni pentru semenii lor.
Nu ştiu
dacă “Tatăl meu, preotul” este primul
text destinat scenei aparţinându-i tânărului actor şi publicist bucureştean
Gabriel Sandu.
Reconstituirea unei cariere în regia de operă răscolind prin arhiva revistei Opera vine prea târziu pentru completarea ei cu amintirile lui Lucian Pintilie. Articolul de faţă a prins contur abia Duminică la ora şase, la începutul unei veri de neuitat, în Pavilionul nr. 6, descoperind o latură mai puţin cunoscută a regizorului, punând în balanţă laudele şi criticile, acum, la Terminus Paradis. De ce trag clopotele, Mitică?
O lume
întreagă l-a văzut pe violoncelistul britanic Sheku Kanneh Mason la nunta
regală din 19 mai 2018, interpretând trei piese alături de un ansamblu
orchestral. Presa
britanică a scris deja despre faptul că Meghan Markle, actuala Ducesă de
Sussex, l-a invitat să cânte la nunta regală, după ce l-a ascultat la o gală
caritabilă patronată de Prinţul Harry.
Revăd la o
distanţă de aproape trei ani spectacolul cu piesa „Un mort se întoarce la iubita sa’’, producţie a două Teatre din Ljubliana.Teatrul
Prešeren şi Teatrul Municipal Ptuj .Prima vizionare s-a produs la finele lunii
august a anului 2015,cu ocazia Festivalului NETA,
organizat la Bucureşti de Teatrul Naţional şi de directorul acestuia, actorul
Ion Caramitru.
În caz că ar putea contraria formularea minoritate majoritară, ei
bine, este vorba despre femeile care, deşi sunt mai multe pe faţa pământului, sunt
mai puţin prezente în lumina reflectoarelor.
Iată o formulă pe deplin
funcţională privind construcţia unei stagiuni de concerte, o formulă care dă
roade. Pentru publicul bucureştean, pentru abonaţii Filarmonicii, pentru
majoritatea membrilor ansamblului, constituie un real beneficiu faptul că anume
şefi de orchestră invitaţi îşi iau răspunderea specială a se ocupa de starea de
bine a primului colectiv simfonic al ţării.
Sub privirile unei săli Behague prea pline ochi de miniştri, foşti diplomaţi, funcţionari ai Ministerului francez de Externe, ambasadori, dar şi de ochii românilor din diaspora, ai francezilor care au fost cândva trimişi ai statului francez în România, fotografiile de pe ecranul de proiecţie se derulează într-un ansamblu aproape supranatural:
Mâine are loc cea de-a XIV-a ediţie a Nopţii Europene a Muzeelor, la care participă peste 200 de instituţii şi organizaţii culturale, care vor fi deschise publicului până după miezul nopţii.
Thomas Mann
a scris Iosif şi fraţii săi, una
dintre marile lui capodopere, între 1933 şi 1944. După ce în anul 1929 primise
Premiul Nobel pentru literatură.
Unul dintre puţinele filme-dezastru franţuzeşti la această scară,
„Toxic“ / „Dans
la brume“, cu Romain Duris şi Olga Kurylenko în
rolurile principale ale unui cuplu captiv deasupra unui nor otrăvitor în
capitala franceză, aduce, pe lângă poncifele specifice genului, şi o tuşă
psihologică tipic europeană.
Am trăit să o vedem şi
pe asta: şeful executivului european, de la altarul bisericii constantiniene
din Trier (vechia colonie romană Augusta Treverorum), rostind cuvinte de omagiu
şi de înţelegere pentru anvergura unuia precum Karl Marx.
Vestea morţii regizorului Lucian Pintilie îndoliază lumea filmului şi a teatrului. În cartea sa, „Bricabrac“, Lucian Pintilie a scris despre amintirile pe care le avea alături de Victor Rebengiuc.
Ultima oară când am scris în blog vorbeam despre un vis comun şi anume
cel al Institutului teatrului românesc. Acum revin să vorbesc despre Mihaela
Drăgan, actriţă la teatrul Maxim Gorki din Berlin.
