Interviu Corneliu Porumboiu, la 20 de ani de la debut: „Nu cred în dispariția cinematografului“. Cum vede regizorul era streamingului și a AI

Au trecut 20 de ani de când băiatul din Vaslui care se uita în copilărie la filme cu Bruce Lee și care l-a descoperit pe Fellini într-un cinema din București și-a făcut debutul în lungmetraj. Doar personajele filmului au rămas cu incertitudinea, căci „A fost sau n-a fost?“ i-a adus lui Corneliu Porumboiu (50 de ani) Trofeul Transilvania al primei ediții TIFF și Caméra d’Or la Festivalul de la Cannes.

În 2006, Corneliu Porumboiu a debutat în lungmetraj cu filmul „A fost sau n-a fost?“. FOTO: TIFF

Cu toate că s-a impus ca unul dintre regizorii Noului Cinema Românesc, Porumboiu rămâne modest și, aflat în fața unei retrospective la ediția din acest an a TIFF, spune că dacă peste alți 20 de ani cineva se va uita la filmele lui așa cum el s-a uitat la Fellini, „ar fi cel mai frumos lucru“. În prezent, lucrează la primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada, și spune că acum îl interesează mai mult acțiunea decât dialogul și că presiunea vine din relația cu proiectul, nu din așteptările celorlalți.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Corneliu Porumboiu a vorbit despre cinematograful ca spațiu al suspendării între epoci, despre peliculă și inteligența artificială, despre generațiile care și-au pierdut obiceiul de a merge la cinema și despre ce înseamnă să faci un film care rezistă în timp.

„Weekend Adevărul“: Anul acesta sunteți unul dintre invitații celebrați ai TIFF. Cum este să vă vedeți filmele puse cap la cap, la 20 de ani de la debutul în lungmetraj?

Corneliu Porumboiu: E evident că momentul are și ceva puțin înfricoșător. Te gândești „Stai puțin, că mai vreau să fac și alte lucruri de aici încolo“.

De obicei, o retrospectivă este percepută ca un moment festiv, dar și ca unul de bilanț. Vi se pare că e prea devreme pentru un astfel de exercițiu?

Da, asta spun și eu. Pe de altă parte, nu e deloc neplăcut. Am mai avut retrospective și în alte locuri. Însă e important, mai ales că TIFF are un public tânăr. S-ar putea să fie oameni care nu au avut acces la filmele mele sau care au văzut doar o parte dintre ele.

Ce înseamnă TIFF pentru dumneavoastră, mai ales că sunteți dublu câștigător al Trofeului Transilvania?

E o istorie lungă. Cunosc TIFF-ul încă din perioada de dinainte de 2006. Am fost și cu scurtmetraje. Este un festival la care țin foarte mult și care s-a dezvoltat enorm în ultimii ani. Uneori nici nu-l mai recunoști când ajungi acolo. Pentru foarte mulți români, TIFF-ul e un loc special.

Debutul, suspendat între două epoci

Se împlinesc 20 de ani de la „A fost sau n-a fost?“. Când revedeți filmul astăzi, aveți impresia că vă întâlniți cu un alt cineast? Sau întrebările care vă preocupau atunci au rămas aceleași?

Evident că sunt diferit. Fiecare film pe care îl faci te schimbă. Se schimbă și raportarea la limbajul cinematografic, la ceea ce cauți, la ceea ce vrei să faci, la tipul de personaje care te interesează. Cred că sunt într-o zonă în care mă interesează mai mult acțiunea. Multe dintre filmele mele aveau un comic de situație construit foarte mult prin dialog. Acum mă interesează mai mult acțiunea propriu-zisă. De altfel, am fost mereu interesat de genuri cinematografice. M-am raportat constant la ele și am încercat să le transform într-o manieră personală. Însă, în fond, raportarea a rămas aceeași.

„A fost sau n-a fost?“ (2006). FOTO: arhiva personală

De ce ați ales tocmai subiectul Decembrie 1989 pentru filmul de debut?

Văzusem o emisiune la o televiziune locală din Vaslui, în care trei personaje discutau despre Revoluție. În același timp, lucram de aproape doi ani la un alt proiect, mult mai amplu și mai complicat. Ajunsesem într-un punct în care nu mai simțeam proiectul acela. Totul devenise foarte tehnic. Și atunci mi-am amintit de povestea aceasta și am zis „Hai să scriu ceva ca să ies puțin din celălalt proiect“. Când lucrezi foarte mult la un film, ajungi uneori într-un punct în care totul devine mecanic. Astfel că simți nevoia să te îndepărtezi puțin și să revii cu o perspectivă proaspătă. Am scris „A fost sau n-a fost?“ foarte repede. Mi-a plăcut atât de mult procesul încât am decis să fac filmul. Celălalt proiect câștigase deja un concurs CNC, dar între timp mă capturase complet această nouă poveste. Aveam imaginea acestor trei personaje, ca și cum ar fi fost pierdute într-o gară, într-o zi mohorâtă de iarnă. De acolo a pornit totul. Am scris scenariul într-o lună.

Astăzi, la mai bine de trei decenii de la Revoluție, dezbaterea despre ce a fost și ce nu a fost în decembrie 1989 continuă. În plus, trăim într-o epocă dominată de rețele de socializare, fake news și interpretări concurente ale realității. Dacă ați face acum un „A fost sau n-a fost?“ 2.0, l-ați vedea diferit?

Pe mine m-au interesat în primul rând personajele. Erau niște personaje foarte legate de timpul și de locul în care trăiau. Erau oameni care își petrecuseră mare parte din viață în comunism și care se confruntau cu o lume nouă, aflată în plină schimbare. Aveau disperarea aceasta a omului care nu reușește să se adapteze. Asta m-a impresionat cel mai mult, mai mult decât subiectul Revoluției în sine.

Cu alte cuvinte, nu ați vrut să faceți un film despre istorie, ci despre felul în care oamenii încearcă să se adapteze istoriei pe care o trăiesc.

Da. Sunt personaje care au nevoie de o confirmare exterioară pentru a înțelege dacă a fost sau nu Revoluție. Ele trăiesc între două lumi și nu reușesc să se adapteze complet celei noi. Această stare de suspendare între două epoci m-a interesat foarte mult. Fiecare dintre personaje avea propria viziune asupra Revoluției și propriile temeri. Asta m-a impresionat cel mai mult.

De la casetele cu Bruce Lee la Fellini

În copilărie, la ce se uita un băiat din Vaslui în anii ’80 și începutul anilor ’90?

Mergeam la cinema și mă uitam la orice. De la filme comerciale până la filme de autor. Eram foarte curios și încercam să văd cât mai multe. De asemenea, aveam casete video, veneau toți copiii la mine şi ne uitam la filme cu Bruce Lee, cu karate, tot felul de filme americane.

Corneliu Porumboiu, la prima ediție TIFF. FOTO: TIFF

Ați spus în mai multe interviuri că „La Dolce Vita“ a avut un rol important în apropierea dumneavoastră de cinema. De ce tocmai acel film?

Pentru că a fost unul dintre primele momente în care am înțeles că cinematograful poate funcționa și altfel decât îl percepusem până atunci. Mi-a deschis o altă perspectivă asupra posibilităților acestui limbaj. Vedeam o altă lume.

Ce vă inspiră astăzi?

Oamenii pe care îi cunosc. Nu pot spune că există o singură sursă de inspirație. În general, pornesc de la observația directă a oamenilor și a situațiilor pe care le întâlnesc.

„Video killed the radio star“

V-ați început cariera lucrând pe peliculă. În ultimii ani vedem regizori importanți, precum Christopher Nolan, care continuă să filmeze astfel. Are pelicula ceva ce digitalul nu poate reproduce?

Da, are ceva special. În cazul unor cineaști precum Nolan vorbim și despre filme foarte mari, realizate pe formate speciale. Dar există și o problemă practică: costurile și întregul flux de lucru. Pelicula presupune developare, cópii de lucru, timp de așteptare. Digitalul a simplificat foarte mult procesul. Pe de altă parte, din punct de vedere al imaginii, al culorii și al luminii, digitalul te obligă să fii mult mai precis. Îmi place să lucrez și așa. Mi-ar plăcea, la un moment dat, să experimentez comparând direct aceeași secvență filmată pe peliculă și în digital, pentru a vedea diferențele.

Ce părere aveți despre metodele mai nonconformiste, precum filmele realizate integral cu smartphone-ul, cum a făcut recent Radu Jude?

Astăzi există foarte multe soluții tehnice care permit asta. Dar alegerea trebuie să vină din natura proiectului. Nu orice film poate fi realizat astfel. Totul depinde de subiect, de stil și de tipul de poveste pe care vrei să o spui.

Cu alte cuvinte, decizia trebuie luată încă din faza de concepție a filmului.

Exact. Subiectul și scenariul trebuie să justifice alegerea. Nu este doar o chestiune tehnică, ci una care ține de însăși natura filmului.

Democratizarea actului artistic

Cum priviți folosirea inteligenței artificiale în cinematografie?

O folosesc deja pentru documentare, pentru scris, pentru căutări sau pentru diferite etape pregătitoare. Mi se pare un instrument foarte util.

Academia Americană de Film și alte instituții importante încep deja să discute despre reguli și limitări privind utilizarea AI. Cum vedeți această dezbatere?

Eu văd inteligența artificială într-un mod asemănător cu apariția telefonului mobil sau a altor tehnologii care au democratizat accesul la mijloacele de producție. Va permite multor oameni să facă lucruri la care înainte nu aveau acces. Va deschide posibilități noi și cred că va genera și forme noi de expresie artistică.

Premiul Caméra d’Or la Festivalul de la Cannes, 2006. FOTO: Getty Images

Credeți că vom vedea o generație de cineaști care va folosi AI-ul tocmai pentru a compensa lipsa finanțării?

Nu doar în România, ci peste tot în lume. Dar nu cred că este vorba exclusiv despre bani. Generațiile care cresc acum au deja alte reflexe culturale, alte forme de consum și alte sensibilități. Sunt obișnuite cu social media, cu formatele scurte, cu verticalul, cu alte tipuri de narațiune. Este firesc ca aceste lucruri să influențeze și arta pe care o vor crea. Unele dintre aceste forme vor deveni probabil forme artistice în sine, altele vor influența cinematograful clasic.

Observăm deja acest lucru pe rețelele sociale, unde foarte mulți creatori construiesc conținut sofisticat și creativ fără acces la finanțări tradiționale.

Da. Din aceste medii apar deja oameni foarte creativi și forme noi de expresie. Este un proces firesc.

Cui îi este frică de corectitudinea politică?

În ultimii ani au existat numeroase controverse legate de reprezentare, identitate și corectitudine politică în artă. Mă gândesc inclusiv la discuțiile recente de la Bienala de la Veneția. Cum priviți astfel de situații?

Fiecare are dreptul la propriile convingeri și la propriile forme de protest. Dar atunci când accepți anumite reguli sau participi la un eveniment în anumite condiții, mi se pare important să fii consecvent cu decizia ta.

Credeți că artiștii ar trebui judecați în funcție de țara din care provin?

Generalizările sunt întotdeauna periculoase. Tocmai asta încearcă să evite un artist sau un cineast: simplificarea și reducerea realității la clișee. Fiecare om are propria situație și propriul context. De aceea cred că trebuie să fim foarte atenți atunci când judecăm colectiv oameni doar prin apartenența lor națională.

Ați simțit vreodată că ați fost privit prin stereotipurile asociate României?

Nu. Au existat glume, evident, dar nu am simțit o discriminare reală. Cinematografia românească și-a câștigat în timp un anumit prestigiu internațional, iar în mediile în care circul eu nu am întâlnit astfel de situații.

„Un film nu este realitatea însăși“

Există și o altă dezbatere foarte prezentă astăzi: cât de fidel trebuie să fie filmul față de realitate, mai ales când adaptează personaje istorice sau opere cunoscute. Cum vedeți această discuție?

Problema pornește de la ideea că ar exista o singură realitate obiectivă care poate fi reprodusă perfect. Eu nu cred asta. Filmul este o construcție. Are propriile reguli, propriul ritm, propria logică internă. Atunci când cineva spune despre un film că „în realitate nu a fost așa“, argumentul mi se pare insuficient. Un film nu este realitatea însăși.

Are regizorul obligația de a respecta adevărul istoric?

Orice film pornește de la alegeri. Chiar și atunci când lucrezi cu personaje reale sau cu documente istorice, alegi ce perioadă a vieții să arăți, ce aspecte să explorezi, ce conflicte să urmărești. Și documentarele fac același lucru. Un om are foarte multe fațete și este imposibil să le surprinzi pe toate. Important este să îți asumi punctul de vedere.

„La Gomera“ (2019). FOTO: Arhiva personală

În România există adesea dorința ca filmele artistice să funcționeze și ca lecții de istorie. Credeți că este o așteptare justificată?

Un film poate deschide interesul pentru un subiect istoric, poate provoca întrebări, poate genera curiozitate. Dar dacă vrei să înțelegi cu adevărat un eveniment, ai la dispoziție multe alte surse – cărți, documente, documentare, cercetări istorice. Filmul artistic are un alt tip de funcționare.

Trăim într-o perioadă în care imaginea pare să fi înlocuit lectura pentru mulți oameni. Cum vedeți această schimbare?

Este o schimbare de paradigmă care se vede peste tot, nu doar în România. Se citește mai puțin, iar imaginea are o pondere tot mai mare în formarea culturală a generațiilor tinere. Acest lucru influențează și presa, și educația, și felul în care oamenii consumă informația.

Dumneavoastră mai citiți pe hârtie? Putem spune că „Scrolling on paper is better“?

Da. Cărțile prefer să le citesc în format fizic. Pot face notițe, pot reveni mai ușor asupra unor pasaje. Am și Kindle, pe care îl folosesc destul de des, mai ales când călătoresc, dar pentru anumite lucruri încă prefer hârtia. Scriu pe calculator, dar apoi tipăresc scenariul, îl citesc, fac notițe, sublinieri. Există o relație diferită cu textul atunci când îl ai fizic în față.

„Când fac un film, mă gândesc la proiecția într-un cinematograf“

Dumneavoastră ați fost martorul unor transformări majore ale cinemaului, de la casetele video și sălile de cinema pline până la era streamingului. Cum priviți această evoluție?

Cinematograful s-a schimbat permanent. Evident că acum vorbim mult despre streaming, dar eu nu cred în dispariția cinematografului sau a experienței colective din sală. Când fac un film, mă gândesc în primul rând la proiecția într-un cinematograf. Cred că sala de cinema va exista în continuare, chiar dacă formele de consum se modifică.

Totuși, nu mai este aceeași experiență ca acum două sau trei decenii.

Nu, dar nici nu a fost vreodată identică. Au existat transformări și când a apărut televiziunea. La un moment dat se spunea că televiziunea va distruge cinematograful. Nu s-a întâmplat asta. Cred că și streamingul încă își caută forma proprie. Fiecare mediu își dezvoltă în timp limbajul și specificul. Din ce observ, serialele au creat deja un tip diferit de consum. Sunt oameni care urmăresc sezoane întregi într-o noapte. Este o experiență diferită de cea a unui film de 90 sau 120 de minute.

Porumboiu pregătește în prezent primul său film în limba franceză. FOTO: AFP

Poate și pentru că oferta este uriașă, iar atenția publicului este împărțită între foarte multe opțiuni.

Da, există o supraofertă. Oamenii au acces la foarte mult conținut și uneori nici nu mai știu ce să aleagă. De aceea serialele funcționează atât de bine. Cinematograful și streamingul probabil vor continua să existe în paralel, fiecare cu publicul și specificul lui.

În România intervine și componenta economică. Mulți preferă un abonament lunar la o platformă de streaming în locul unei ieșiri la cinema. Credeți că aceasta este una dintre explicații?

Sigur că și aspectul financiar contează. Dar sunt mai multe cauze. În România există generații întregi care și-au pierdut obiceiul de a merge la cinema. În schimb, teatrul a rămas mai prezent în viața publicului. Sunt fenomene complexe care țin și de educație, și de infrastructură, și de obiceiurile culturale.

Trecerea de la analog la digital v-a influențat în vreun fel ca regizor?

Când fac un film mă gândesc în continuare la sala de cinema. Asta înseamnă un anumit tip de imagine, anumite obiective, un anumit tip de construcție vizuală. Din punctul acesta de vedere, modul în care gândesc filmul nu s-a schimbat fundamental. Sigur, tehnologia influențează procesul de lucru, dar preocuparea mea rămâne aceeași.

Noua vedetă: publicul

În România nu există un star-system comparabil cu cel occidental. Cum vedeți această situație?

În multe țări, publicul vine la film pentru actori. Există studii care arată că o mare parte dintre spectatori aleg un film în funcție de distribuție. În România, lucrurile funcționează diferit. Există actori foarte buni și foarte apreciați, dar nu avem același tip de sistem care să genereze automat public numeros pentru un film.

În ultimii ani au apărut însă producții care folosesc influenceri și creatori de conținut online. Cum priviți acest fenomen?

Este o formulă care funcționează. Important este ca oamenii să revină în sălile de cinema. Orice film care reușește să aducă public înapoi în sală este, din punctul meu de vedere, un lucru pozitiv. O parte dintre acei spectatori vor descoperi ulterior și alte tipuri de cinema.

Când vă gândiți la proiectele dumneavoastră, luați în calcul prezența unei vedete pe afiș?

Depinde foarte mult de film și de ce cere el. Nu pornesc niciodată de la ideea că trebuie să existe neapărat o vedetă. În primul rând mă interesează personajele și povestea.

Existența filmului după proiecție

Unii spun că astfel cinematograful, mai ales cel de mall, devine mai degrabă o afacere decât o formă de artă.

Cele două nu se exclud. În plus, biletele vândute contribuie indirect la finanțarea cinematografiei. Nu cred că trebuie privite lucrurile în opoziție. Dacă există public, există și șanse mai mari pentru întregul ecosistem cinematografic.

Astăzi mai există cinematografe mici care organizează retrospective, săptămâni dedicate unor autori sau programe curatoriale. Cât de importante sunt aceste spații?

Sunt foarte importante. În multe țări, cinematografele de artă funcționează și ca spații comunitare. Au cafenele, restaurante, locuri în care oamenii pot rămâne după proiecție și pot discuta. Filmul devine parte dintr-o experiență culturală mai largă. Pentru cinemaul de autor, astfel de spații sunt esențiale.

Fără rețete magice

Am înțeles că veți susține și un masterclass în cadrul TIFF. Dacă ar fi să transmiteți un singur lucru unui tânăr cineast aflat la început de drum, care ar fi acela?

Nu prea îmi plac sfaturile generale. Fiecare are propriul drum și propriile motive pentru care ajunge să facă film. Cred că, în primul rând, trebuie să-i placă ceea ce face și să fie sincer cu el însuși.

Există totuși un echilibru pe care ar trebui să-l găsească între partea creativă și cea practică? Între pasiune și realitățile profesiei?

Este foarte greu să dai o rețetă. Fiecare își construiește propriul traseu în funcție de personalitate, interese și raportarea la meserie. Am văzut mulți oameni care au intrat la facultate convinși că vor face cinema și care, pe parcurs, au descoperit că nu asta își doresc. Este o profesie dificilă și presupune foarte multă implicare. Dacă ar fi să spun ceva, aș spune să lucreze cât mai mult în perioada facultății și să experimenteze cât mai mult. După aceea, realizarea unui film devine mult mai complicată și mai costisitoare.

Corneliu Porumboiu, alături de Catrinel Menghia și Sabin Tambrea. FOTO: Profimedia

Există percepția că școlile de film pun uneori accent mai mare pe teorie decât pe practică. Cum a fost experiența dumneavoastră?

Eu am lucrat foarte mult în facultate și, din câte știu, lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Sigur, tehnologia s-a schimbat. Noi lucram pe peliculă și montam pe peliculă, acum se lucrează digital. Dar profilul școlii a rămas în mare parte același. Regia este o specializare care presupune foarte multă practică și este normal să fie așa.

Cum vedeți noua generație de cineaști?

Îmi este greu să vorbesc în general. De obicei, când mă întâlnesc cu studenți, prefer să discut despre proiectele lor concrete. Îi întreb ce fac, unde simt că au probleme, ce îi preocupă. Mi se pare mai util decât să țin discursuri generale. Fiecare generație are alte preocupări, alte instrumente și alte moduri de a privi lumea. Cred că studenții au astăzi acces la foarte multe surse de informație. Pot vedea interviuri, masterclassuri, materiale tehnice, analize. Informația este mult mai accesibilă decât era în perioada în care am început eu. Important este să fie curioși și să știe să caute.

Sunt convinsă că vi se va pune și această întrebare la masterclass: ce v-ar plăcea să se spună despre filmele dumneavoastră peste încă 20 de ani?

Mi-ar plăcea, în primul rând, să mai fie văzute. Nu sunt foarte multe filme care rezistă 40 de ani. Este greu să știi de pe acum ce va rămâne și ce nu. Dacă peste 20 de ani, cineva va mai avea curiozitatea să se uite la filmele mele, cred că ar fi deja un lucru important. Mă gândesc uneori la „A fost sau n-a fost?“. La momentul lansării nu a avut foarte mulți spectatori în cinematografe, cred că în jur de 10.000 de bilete. Dar, în timp, filmul a crescut. Mă întâlnesc și astăzi cu oameni care îmi spun că l-au văzut de multe ori. Din momentul în care îl termini, filmul începe să aibă propria lui viață și nu mai depinde de tine. Dacă peste 20 de ani cineva se va uita încă la unul dintre filmele mele, așa cum eu m-am uitat la filmele lui Fellini, cred că ar fi cel mai frumos lucru.

Ați simțit vreodată presiunea publicului sau a colegilor de breaslă care așteaptă mereu următorul „film de Porumboiu“?

Nu simt presiunea asta. Presiunea cea mai mare vine din relația mea cu proiectul la care lucrez. Mă interesează să găsesc forma potrivită pentru ceea ce vreau să fac. Sigur că mai primesc întrebări de la prieteni „Ce mai faci? Când mai apare următorul film?”. Dar sunt discuții firești.