Interviu Cum a fost descoperită o arhivă de fotografie inedită în târgul de la Negreni. Cercetător: „Sunt importante pentru istoria Bucureștiului“

În vara anului 2025, pe gardul Palatului Suțu din București, a fost prezentată expoziția „România Agfacolor. 1940-1948“, dedicată începuturilor fotografiei color în România. Proiectul, realizat de Arhiva de Fotografie, a reunit peste 250 de imagini color timpurii descoperite în 2023, în târgul de la Negreni, județul Cluj. Fotografiile provin din arhiva bucureșteanului Gheorghe Neagu, un amator pasionat care a surprins, în plin război, scene de familie, peisaje și fragmente din viața urbană și rurală a anilor ’40.

Gheorghe Neagu, fotograful din spatele pozelor, în biroul său. FOTO: Arhiva de Fotografie

Cercetarea acestui fond continuă și astăzi, în încercarea de a reconstitui atât traseul imaginilor, cât și contextul tehnic al apariției filmului Agfacolor în România. Despre această descoperire, despre procesul de conservare și despre semnificația acestor fotografii „Weekend Adevărul“ a vorbit cu Radu Bârlă, cercetător la Arhiva de Fotografie.

„Weekend Adevărul“: Cum ați ajuns la arhiva de diapozitive Agfacolor și care a fost traseul acestor imagini până au ajuns la dumneavoastră?

Radu Bârlă: Noi am ajuns simplu și în mod neașteptat. Le-am găsit în târgul de la Negreni, din județul Cluj, în iunie 2023. Am găsit de vânzare o cutie de diapozitive și am avut surpriza să descoperim că sunt diapozitive timpurii Agfacolor – și că sunt destul de multe. Adică este, în esență, cel mai amplu fond cunoscut de diapozitive Agfacolor timpurii din România, până în momentul ăsta. Evident, poate să apară unul nou. Traseul lor până la noi este greu de lămurit. Ideea este că au fost parte a unei arhive de familie, fiind imagini realizate de un fotograf din București – și o parte a fondului fotografic al acestei familii, familia Neagu, a fost la un moment dat donată de către unul dintre copiii fotografului Muzeului Militar Naţional.

Aviatorul-fotograf

Am văzut că fotograful se numea Gheorghe Neagu...

Am ajuns la acest nume după ceva timp de la publicarea primelor imagini din fond; și am ajuns întâmplător, pentru că fondul nu conține detalii care să ducă la stabilirea unei identități a autorului sau a persoanelor fotografiate. Am ajuns întâmplător, în sensul că acest Gheorghe Neagu a fost recunoscut de către doi istorici, care cercetaseră în trecut două dintre albumele donate de fiul acestuia către Muzeul Militar Național. 

Arhiva surprinde viața coditiană din spațiul românesc al anilor '40. FOTO: Arhiva de Fotografie

În ceea ce privește familia Neagu, știm mai multe despre cum au ajuns să aibă acces la echipament foto?

Gheorghe Neagu nu era militar de profesie, era militar în rezervă. A luptat și în Primul, și în Al Doilea Război Mondial, dar era fotograf amator, având studii de Drept. Era, de fapt, un cine-foto amator, pentru că, în cel puțin un cadru, l-am identificat având o cameră de filmat în mână – deci știm că a și filmat, probabil pe format 9,5 cm. Ce s-a întâmplat cu filmele lui e greu de spus, pentru că arhiva fotografică a fost și ea oarecum răspândită – și diapozitivele acestea Agfacolor, în mod sigur, au fost mai multe. Dar cine știe dacă s-au păstrat, cine a luat din ele, este greu de spus în momentul de față cum Gheorghe Neagu a ajuns în posesia echipamentului fotografic cumpărându-și-l. Era un foto-cineamator care a venit dintr-o familie înstărită și își permitea să-și cumpere echipament bun.

Imagini (ne)deteriorate

În ce stare tehnică se află diapozitivele?

Nu se află într-o stare de conservare grozavă. Sunt, multe dintre ele, zgâriate. Ele au fost manipulate în mod necorespunzător de-a lungul timpului, în sensul că unele se păstrează în ramele de diapozitiv în care au fost montate inițial, în anii ’40, altele au fost remontate de multiple ori și, evident, au fost zgâriate. Filmele Agfacolor sunt sensibile, mai ales cele timpurii, și reacționează la păstrarea în condiții improprii – mă refer la temperatură și umiditate, mai ales la fluctuații de temperatură – și, ca atare, au urme de deteriorare din cauza păstrării. Probabil au fost expuse la un moment dat și la lumină prea mult, sunt urme care indică și acest lucru.

Imagine din centrul Bucureștiului, undeva în zona Străzii Ion Câmpineanu. FOTO: Arhiva de Fotografie

Există în acest fond câteva filme care, în mod cert, au fost folosite după data expirării, undeva la începutul anilor ’50, între 1954-1955, ele fiind produse în anii ’40. Probabil, fotograful a rămas cu un stoc de unu-două-trei filme nefolosite și le-a utilizat mai târziu. Și acestea, de la început, au fost probabil și procesate defectuos, din cauza lipsurilor în ceea ce privește tehnica și materialele necesare procesării filmelor color în perioada respectivă. Evident, în cadrul proiectului am luat măsuri de conservare preventivă. Pentru că toate documentele fotografice, în esență, sunt documente care se autodistrug. Această căsătorie dintre chimie și hârtie – sau alte suporturi chimice – este o căsătorie nereușită. Oricât de multe măsuri de conservare luăm, documentele fotografice tot vor dispărea la un moment dat.

Sunt și poze pe care n-ați reușit să le recuperați?

Nu, absolut tot materialul a fost scanat, digitalizat. Este prima măsură importantă de conservare a fotografiei – să digitalizezi și să te asiguri că, indiferent de ce deteriorări ulterioare vor apărea, imaginea este salvată.

Trecutul digitizat

Cât a durat procesul de digitalizare?

Practic, digitalizarea și prelucrarea imaginii post-digitalizare – pentru că lucrăm dintr-o perspectivă arhivistică și vrem să păstrăm cât mai mult posibil, chiar dacă sunt deteriorări, aspectul existent al imaginii – au durat, probabil, în jur de 15 minute pentru fiecare cadru.

Cum decurge efectiv procesul de digitalizare?

Cadrele de pe film au fost scoase cu atenție din ramele originale, care nu au mai fost refolosite ulterior, dar au fost păstrate alături de fiecare diapozitiv, așa cum au fost găsite. Filmele au fost curățate. După aceea, au fost scanate cu un scanner profesional, la rezoluție înaltă, și apoi s-a produs post-procesarea imaginilor obținute digital, încercând să evităm cât mai mult intervențiile, pentru că, până la urmă, din punct de vedere documentar, este importantă și starea în care s-a păstrat documentul fotografic. S-au păstrat cadrele cu deteriorările specifice – fizice, chimice. Procesul acesta este: scanare, prelucrarea imaginii digitale, inserarea imaginii de film într-o ramă nouă și depozitarea ei în condiții de conservare corecte.

Ce ne spun aceste imagini, din anii ’40, despre viața cotidiană, despre oameni și locurile României acelor vremuri?

Trebuie să ținem cont că vorbim de o categorie socială privilegiată pentru perioada respectivă. Familia Neagu avea niște moșii destul de întinse în Teleorman. Este o familie bine plasată și ne spune mai multe din punctul acesta de vedere – despre o familie care locuia în bună parte în București, cu deplasări la moșiile de la țară, cu plimbări și distracție – decât despre viața cotidiană a oamenilor obișnuiți din perioada respectivă. Vedem inclusiv situații care țin de realitățile războiului – clădiri bombardate în București, urmări ale bombardamentelor din 1944.

Imaginile de prin țară se grupează, în esență, în jurul a două deplasări, a două excursii făcute de cuplu, cu ocazia logodnei și, după aceea, practic luna de miere, cum ar veni, după cununie. Sunt cadre din Brașov, din valea Teleormanului, din preajma moșiei familiei, și sunt imagini spectaculoase: la culesul porumbului, plimbări cu trăsura la apus, întorcându-se de la câmp. În schimb, prin țară sunt imagini oarecum standard – țin de natura locurilor pe care cei doi le vizitau. Dacă se duceau în Brașov sau Sibiu, evident vizitau centrul.

Imagine de la apus, din Câmpia Română. FOTO: Arhiva de Fotografie

Avem cadre în care, în mod cert, imaginile din fondul Gheorghe Neagu sunt cele mai vechi imagini color cunoscute pentru anumite obiective, cum este Cetatea Făgărașului. În rest, imaginile sunt mai importante pentru istoria Bucureștiului, pentru că vedem o serie de zone și clădiri care, între timp, au fost demolate. De exemplu, este un cadru care surprinde un colț al Halei de Flori, care exista în Piața Sfântul Anton, lângă Hanul lui Manuc. Mai avem o serie de cadre luate din zona Parcului Bordei și din actualul cartier Primăverii, inclusiv cu clădiri care au fost demolate în anii ’70. Sunt interesante și pentru istoria socială, pentru că sunt, în bună parte, fotografii de familie de la evenimente private, petreceri și chiar portrete de intimitate, care țin de viața de zi cu zi a cuplului.

Istoria se vinde la târg

Ce importanță au târgurile, precum cel de la Negreni, în descoperirea trecutului documentar al țării?

Ele sunt foarte importante și, din nefericire, sunt tratate într-un mod bizar de către sistemul public de specialitate, format din muzee, arhive și biblioteci – pe de o parte din cauza modului în care s-a dezvoltat acest sistem în România, și pe de altă parte din motive mai obiective, cum ar fi deprofesionalizarea sau limitările legislative din domeniu. Noi, fiind o organizație de drept privat, încercăm să ne mișcăm un pic mai liber și mai logic în această lume și să facem eforturi pentru a pune în siguranță cât mai mult patrimoniu fotografic, apelând la aceste mijloace considerate de majoritatea neconvenționale, cum sunt târgurile și talciocurile.

Inclusiv ceea ce vedem pe piața specializată, adică site-uri de specialitate sau case de licitații, sunt în esență arhive care provin de foarte multe ori din târguri – sunt achiziționate de cei care revând și, după aceea, sunt dezmembrate. Ceea ce este, în esență, o tragedie documentară, pentru că o arhivă dezmembrată este o arhivă care își pierde valoarea documentară. Și, practic, ajungem să avem documente fotografice care sunt tratate ca un fel de surpriză din guma Turbo. Adică adunate de colecționari pe criterii de temă, subiect. Cineva colecționează obiecte pisici, cineva colecționează uniforme militare, altcineva obiecte sau modă.

Colette Neagu, soția lui Gheorghe Neagu. FOTO: Arhiva de Fotografie

Și atunci, ne trezim că dintr-un album de familie, care conține 200 de fotografii, dintre care doar patru-cinci au notații utile, nu mai avem nimic, pentru că totul se dezmembrează și se vinde la bucată. E cam același lucru care se întâmplă cu mania detectorismului în arheologie. Este goana după obiect. Dar specialistul, în momentul în care detectoristul scoate un obiect din metal, prețios, este vitregit de context. Se pierde contextul arheologic. Așa se întâmplă și cu documentele fotografice – se pierde contextul documentar.

Cum ați reușit să stabiliți că imaginile au fost făcute pe film Agfacolor, nu pe Kodachrome, de exemplu?

Din simplul motiv că filmele purtau marca producătorului și numele produsului fotografic. Filmele fotografice, de la apariție, au fost marcate cu numele producătorului și, în funcție de caz, cu tipul filmului. Se întâmplă același lucru și pentru filmele alb-negru, nu doar pentru cele color.

Există și alte arhive mai mici de fotografii realizate pe filme Agfacolor, în România sau în Germania?

Primul de menționat ar fi fotograful german Hermann Lemme, care a fotografiat în Transilvania, și nu numai, în 1938. Apoi este inginerul aviator Sorin Tulea. Cadrele lui încă existau cu câțiva ani în urmă, dar au dispărut. Îl mai avem pe fotograful Tadeu Cios, proprietarul atelierului-laborator „Foto Serviciu“. L-a învățat fotografia color și pe Regele Mihai I, în anii 1940. La final, mai este și inginerul N. Tomescu, cel care a scris în limba română, pentru prima oară, despre procedeul Agfacolor.