100 de ani de Marilyn Monroe: femeia care citea Dostoievski și pe care lumea a redus-o la un sex-simbol

La o sută de ani de la naştere, Norma Jeane Mortensen – cea pe care lumea a iubit-o ca fiind Marilyn Monroe – rămâne una dintre cele mai populare şi mai puţin înţelese figuri ale secolului XX. Industria a fabricat un mit; femeia din interior n-a apucat niciodată să iasă din el. Totuşi, uneori, ea era acolo – de faţă, nedeghizată – şi nimeni nu o recunoştea.

O fotografie în care este surprinsă, de fapt, Norma Jean. FOTO: Getty Images

Imaginaţi-vă următoarea scenă: un fotograf – nu unul celebru, nu Andy Warhol, nu Richard Avedon – surprinzând-o pe Marilyn Monroe în timp ce se uită pe geamul unui taxi, undeva în Manhattan, în 1955. Nu zâmbea. Nu poza. Nu era nimeni în jur să-i spună cum să stea. Doar o femeie de 29 de ani uitându-se la ploaie şi la trecători, cu o expresie atât de obişnuită, atât de lipsită de orice efort de a fi cineva, încât fotograful ar fi ezitat înainte să apese declanşatorul. Şi-ar fi zis că poate greşeşte. Că poate nu e ea.

Ar fi fost ea. Şi tocmai acesta ar fi fost adevărul pe care industria cinematografică americană l-a ascuns cu grijă: că Marilyn Monroe era, în esenţă, o persoană profund obişnuită, prinsă înăuntrul unui personaj pe care nu şi-l alesese.

Un copil al nimănui

S-a născut ca Norma Jeane Mortensen pe 1 iunie 1926, în Los Angeles. Mama ei, Gladys Pearl Baker, era o femeie fragilă psihic, care lucra ca tăietoare de peliculă la un studio de film – una dintre acele profesii invizibile care fac posibilă strălucirea altora. Tatăl nu a fost niciodată confirmat, însă biografii ei au schițat mai multe nume. Când Norma avea 8 ani, mama ei a avut o cădere nervoasă și, fiind diagnosticată cu o boală mintală severă, a fost internată într-un azil. Astfel, fata a crescut între case de plasament şi asistenţi maternali, mutată dintr-un loc în altul cu o regularitate care a ucis în ea, înainte să poată înflori, orice sentiment de apartenenţă.

Psihologii vorbesc despre un concept numit „foamea de atingere“ – nevoia fizică, viscerală, a unui copil de a fi ţinut, mângâiat. Norma Jeane a crescut cu această foame nesatisfăcută. Şi-a petrecut viaţa căutând, în fiecare privire admirativă, în fiecare fotograf care îi spunea „minunată“, un substitut pentru ce nu primise la vârsta la care contează cu adevărat.

Ce faci cu o asemenea foame când eşti un copil şi lumea îţi pune în faţă o uşă de ieşire? La 16 ani s-a măritat cu Jim Dougherty, un vecin de 21 de ani, dar nu din dragoste – doar ca alternativă la întoarcerea în orfelinat. Căsătoria era o formă de supravieţuire. Dougherty era un om decent, dar Norma Jeane nu voia să supravieţuiască, ea voia să trăiască.

Fabricarea mitului

Ocazia a venit de unde nu se aştepta – nu de pe un platou de filmare, ci dintr-o fabrică de muniţie, acolo unde a fost găsită de fotograful militar David Conover, în 1944, în timp ce soţul ei era pe frontul din Pacific. Conover fusese trimis în Van Nuys să fotografieze „femei care contribuie la efortul de război“. A pozat pentru el, iar ceva s-a întâmplat în faţa obiectivului – nu transformarea în altcineva, doar o intensificare a prezenţei proprii. Era fotogenică nu pentru că era frumoasă în mod convenţional, ci pentru că prezenţa ei în faţa obiectivului nu era studiată – era o stare. Aparatul nu surprindea o mască, ci pe cineva care în sfârşit avea voie să existe.

Marilyn Monroe văzută de Sam Shaw. FOTO: TIFF

Agenţia de modele Blue Book a văzut fotografiile şi a vrut-o – dar nu cu părul ei castaniu, ondulat natural, şi nu cu numele ei. „Marilyn“ a venit de la o actriţă pe care agenta ei o admira. „Monroe“ era numele de fată al bunicii materne. Norma Jeane Mortensen a murit administrativ într-un birou mic de pe Sunset Boulevard şi, în locul ei, a apărut Marilyn Monroe, o creaţie colectivă, un produs de consum, o marcă înregistrată în carne şi oase.

Fascinant şi dureros, deopotrivă, este că Norma Jeane a acceptat transformarea cu o disperare entuziastă. Şi-a decolorat părul. A luat lecţii de dicţie să-şi schimbe timbrul vocal. A învăţat să meargă diferit, cu şoldurile uşor dezechilibrate – o tehnică pe care a perfecţionat-o deliberat. A construit o Marilyn Monroe cu aceeaşi meticulozitate cu care alţi oameni construiesc cariere sau case. Şi a locuit în acest personaj ca într-o clădire fără ieşire de urgenţă.

Inteligenţa nevăzută

Ceea ce nu s-a văzut niciodată în această clădire era... biblioteca. Există un clişeu persistent despre Marilyn Monroe: că era frumoasă, dar nu prea deşteptă. Că succesul ei se datora exclusiv unui trup şi unui zâmbet. Clişeul este atât fals, cât şi revelator al unui sistem care nu putea accepta ideea că o femeie ar putea fi simultan frumoasă şi inteligentă.

Marilyn Monroe citea serios, nu decorativ. Biblioteca ei personală, catalogată după moartea ei, cuprindea peste 400 de volume – Dostoievski, Joyce, Whitman, Rilke, Freud, Mill. Nu cărţi lăsate pe noptieră pentru efect. Cărţi citite, adnotate, cu pagini îndoite şi sublinieri. Colegii de la Actors Studio din New York – unde a studiat cu Lee Strasberg alături de Marlon Brando şi James Dean – au vorbit despre ea ca despre una dintre cele mai atente studente pe care le avuseseră – nu cea mai tehnică, dar cea mai prezentă, cea mai dispusă să se lase rănită de un rol.

Marilyn, în "Unora le place jazzul“. FOTO: TIFF

Arthur Miller, al treilea ei soţ, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi americani ai secolului XX, scria despre ea în jurnalele sale că a fost cel mai interesant interlocutor pe care îl avusese vreodată pe teme de poezie – o observaţie cu atât mai grăitoare cu cât Miller nu era un om care să fi împărțit complimentele uşor. Așadar, nu cel mai erudit; cel mai interesant. O diferenţă pe care Miller o înţelegea.

Billy Wilder, regizorul care o filmase în ambele pelicule care au consacrat-o – „The Seven Year Itch“ şi „Some Like It Hot“ – şi care se plângea public de întârzierile şi filmările repetate la infinit, declara totuşi, în februarie 1962, cu şase luni înainte ca ea să moară: „Cel mai mare lucru la Monroe nu este bustul ei. Este urechea. Este o maestră a intonaţiei. Poate citi comedia mai bine decât oricine altcineva din lume“.

Cu toate acestea, pe platourile de filmare, toată lumea râdea când Marilyn cerea a douăzecea filmare pentru o scenă în care trebuia să spună o replică simplă. Puţini înţelegeau că nu era proastă şi că era doar paralizată de anxietate. Că fiecare filmare era pentru ea o nouă expunere, un nou moment în care se putea dovedi că Norma Jeane n-ar fi trebuit niciodată să fie aici.

Corpul: instrument, dar şi închisoare

Calendarul realizat de fotograful Tom Kelley în 1949 – pentru care a pozat goală, pentru doar 50 de dolari, deoarece că nu avusese bani să-şi scoată maşina de la un atelier – a devenit ulterior primul număr al revistei „Playboy“, în 1953. Hugh Hefner a cumpărat drepturile fără s-o anunţe, fără să-i ceară acordul, fără să-i plătească nimic suplimentar. Era legal. Era şi o metaforă: trupul ei era un bun pe care alţii îl puteau vinde şi expune fără să-i datoreze nimic.

Corpul lui Marilyn Monroe a fost, pe tot parcursul vieţii ei publice, un teritoriu pe care alţii îl administrau. Studioul îi dicta ce să mănânce, cum să arate, cu cine să fie văzută. Contractele conţineau clauze despre greutate. Fotografii aveau acces la ea în moduri pe care astăzi le-am numi abuzive fără nicio ezitare. Şi ea a permis asta – nu din lipsă de demnitate, ci pentru că nu avusese niciodată un model de cum arată demnitatea corporală. Nimeni nu o învăţase că poţi spune nu. Din păcate, situația ei era similară cu a multor celebrități din acea vreme – regulile hollywoodiene, regulile societății.

Marilyn, cea care a păstrat-o mereu pe Norma. FOTO: TIFF

A spus şi nu, câteodată. A fondat, în 1954, împreună cu fotograful Milton Greene, propria companie de producţie, Marilyn Monroe Productions, pentru a scăpa de sub controlul studioului Fox. A negociat contracte mai bune. A ales cu cine să lucreze. Aceste gesturi au fost catalogate de presa vremii drept capricii. În realitate, erau acte de autoconservare ale unei femei care începea să înţeleagă că mitul ei o consuma.

Dragoste, de câteva ori, fără happy-end

Dar nicio companie de producţie nu te poate proteja de tine însuţi – şi nici de oamenii pe care îi iubeşti. A fost căsătorită de trei ori. Jim Dougherty – supravieţuirea. Joe DiMaggio – pasiunea. Arthur Miller – aspiraţia. Niciunul dintre cele trei mariaje nu a funcţionat, şi fiecare eşec a lăsat în ea o urmă distinctă.

DiMaggio o iubea pe Marilyn Monroe – vedeta, imaginea. Nu o putea iubi pe Norma Jeane, pentru că nu ştia că ea exista. Căsătoria a durat nouă luni. El a rămas, cu toate acestea, până la urmă, cel mai constant om din viaţa ei – cel care a organizat funeraliile, cel care a trimis trandafiri roşii la mormântul ei de trei ori pe săptămână, timp de 20 de ani după moartea ei.

Miller era altceva. Voia să o salveze – o formă toxică de iubire. A scris pentru ea scenariul filmului „The Misfits“, un cadou care s-a transformat în rană, pentru că rolul era, în esenţă, o descriere a fragilităţii ei. Când a citit în jurnalul lui că o considera o povară, ceva s-a rupt în sufletul lui Marilyn definitiv.

Shelley Winters, actriţă şi una dintre prietenele cele mai apropiate din perioada newyorkeză, când locuiseră împreună şi studiaseră la Actors Studio, i-a rezumat viaţa în felul în care doar cineva care a iubit-o cu adevărat putea s-o facă: „Dacă ar fi fost mai proastă, ar fi fost mai fericită“.

Despre cei doi Kennedy s-a scris cu poftă şi fără milă. Adevărul e mai puţin spectaculos – şi tocmai de aceea mai greu de privit. Pentru John şi Robert Kennedy, Marilyn Monroe era un episod. Pentru ea era altceva: ei erau, probabil, ultima variantă a unei iluzii pe care o urmărise toată viaţa – acelaşi sentiment de apartenenţă pe care nu îl avusese niciodată, nici în copilărie, nici ca femeie. Nu a venit. Niciodată nu a venit. Iar ea a aflat asta în acelaşi an în care avea să moară.

Căderea

La final, nici măcar haina aparenței n-a mai putut fi purtată. Filmările pentru pelicula „Something’s Got to Give“, în 1962, au fost un dezastru. Marilyn lipsea de pe platou, ajungea cu multe ore întârziere, uita replicile, plângea. Fox a concediat-o. Presa a scris că se autodistruge. Nimeni nu a întrebat de ce.

Motivul: lipsa cronică de somn întinsă pe ani la rând, dependenţa de barbiturice şi alcool instalată în efortul de a adormi şi de a funcţiona, o endometrioză netratată care îi provoca dureri constante, trei sarcini pierdute, un psihiatru care o interna periodic la o clinică fără consimţământul ei deplin, şi sentimentul tot mai copleşitor că Marilyn Monroe era o haină pe care o purta altcineva – şi că acea haină o sugruma.

A murit în noaptea de 4 spre 5 august 1962, la 36 de ani, în casa ei din Brentwood. Cauza oficială: supradoză accidentală de barbiturice. Controversele nu s-au stins nici azi. Dar poate că întrebarea „cum a murit?“ e mai puţin importantă decât o alta, pe care ne-am ferit mereu să o punem cu adevărat: „cum a trăit?“.

Rămăşiţele unei vieţi

A rămas mitul. A rămas figura pe poster, reprodusă de Warhol în culori ţipătoare – o portretizare care e, la o privire mai atentă, tocmai desăvârşirea procesului de ştergere a omului din spatele imaginii. Warhol a ales-o pe Marilyn Monroe pentru că era deja un semn, nu o persoană. A transformat-o în obiect de artă cu acelaşi gest, conştient sau nu, cu care industria o transformase în obiect de consum.

A rămas rochiţa albă de la „Seven Year Itch“, vândută la licitaţie pentru 5,6 milioane de dolari. A rămas „Happy Birthday, Mr. President“. A rămas vocea – răguşită, studiată, despre care toată lumea credea că e naturală, dar care era, de fapt, o construcţie pe care Norma Jeane o exersase până i-a intrat în reflex.

Norman Mailer, scriitorul care i-a dedicat o biografie monumentală în 1973, scria despre ea că este femeia dorită de fiecare bărbat din America: blondă, frumoasă, irezistibilă – şi, prin asta, a nimănui cu adevărat. O ţară întreagă proiectată pe un singur chip. Portretul e admirativ, şi totuşi în el nu există nicio persoană – exact ceea ce a distrus-o.

Dar a rămas şi altceva, mai greu de catalogat. Au rămas fotografiile în care nu poza. Au rămas însemnările din jurnalele ei, scrise cu o onestitate dezarmantă, fără pretenţia că ştie să scrie, dar cu o acuitate emoţională care te lasă fără cuvinte. Au rămas mărturiile colegilor de la Actors Studio, care vorbesc despre o femeie cu o capacitate nebănuită de empatie, de prezenţă, de atenţie la ceilalţi.

A rămas, mai ales, întrebarea: cine ar fi fost Norma Jeane Mortensen dacă ar fi trăit într-o lume care ar fi lăsat-o să fie ea? Nimeni n-a pus-o la timp. 50 de dolari. Atât a costat începutul lui Marilyn Monroe. Şi sfârşitul lui Norma Jeane.

O fotografie, un fotograf, un secol

La 100 de ani de la naşterea lui Marilyn Monroe, instituţii culturale de prestigiu din întreaga lume îi dedică programe speciale – Cinemateca Franceză, British Film Institute, National Portrait Gallery, MOMA, Festivalul de Film de la Torino. TIFF.25 se alătură acestui val global cu expoziţia „Dear Marilyn“, găzduită la Muzeul de Artă Cluj-Napoca între 4 şi 21 iunie, cu intrare liberă. Fotografiile sunt semnate de Sam Shaw (1912-1999), unul dintre cei mai importanţi martori vizuali ai Hollywoodului anilor ’50, cunoscut pentru autenticitatea şi spontaneitatea imaginilor sale. Punctul central al expoziţiei îl constituie celebra scenă cu rochia albă din „Şapte ani de căsnicie“, un cadru conceput chiar de Shaw, devenit una dintre cele mai recognoscibile imagini din istoria culturii pop. Alături de ea, o serie de fotografii intime: Marilyn pe plajă, pe străzile New Yorkului, în culise. Tot la TIFF.25, „Unora le place jazzul“ revine pe marele ecran în versiune restaurată 4K.