Interviu Istoria animației românești. Mihai Mitrică: România nu duce lipsă de creativitate, ci de școli și povești

Cu puțin timp înainte de Ziua Copilului, animația pare să fie peste tot. Pe marile platforme de streaming, în cinematografe, în festivaluri și pe ecranele telefoanelor. În România, însă, povestea ei începe cu mult înainte de epoca Pixar sau Netflix și trece printr-un moment care părea să schimbe totul: anul 1957, când Ion Popescu Gopo câștiga Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj la Cannes. Au urmat studioul Animafilm, generații de autori și, după 1989, o perioadă de reinventare pentru un domeniu care a trebuit să își găsească din nou locul. 

Animația ocupă un loc tot mai important în peisajul cinematografic contemporan. FOTO: Wikipedia

Astăzi, animația românească trece printr-un nou moment de creștere, alimentat de o generație tânără de autori și de apariția unor proiecte independente care încep să circule tot mai mult în festivaluri. În același timp, problemele legate de finanțare, educație și accesul publicului la cinema rămân teme recurente.

„Weekend Adevărul“ a vorbit cu Mihai Mitrică, fondatorul festivalului Animest și al Play Giurgiu, despre istoria animației românești, moștenirea lăsată de Animafilm, felul în care se formează noile generații de animatori și provocările cu care se confruntă industria astăzi. Am discutat și despre rolul inteligenței artificiale în procesul creativ, despre nevoia de mai multe școli și cinematografe, dar și despre edițiile din acest an ale celor două festivaluri pe care le organizează.

„Weekend Adevărul“: Dacă ar fi să privim către istoria animației din România, care ar fi momentele-cheie care au definit-o?

Mihai Mitrică: Momentul cel mai important care s-a întâmplat acum mai bine de 50 de ani a fost anul 1957, când Gopo a luat Palme d'Or-ul la Cannes și toată lumea probabil că se aștepta ca animația din România să explodeze și să devină o super tradiție a acestei țări. Nu s-a întâmplat chiar așa. Animația a explodat pentru că Gopo a înființat studioul Animafilm și au fost destul de multe producții, însă se lucra destul de mult pe seriale pentru diverși parteneri din Franța, din Spania. Pe partea cealaltă, pentru animația independentă au existat producții, dar nu a bubuit scena, adică nu au fost la nivelul lui Gopo din ’57, să mai fie câștigătoare de premii așa mari. Ele au tot fost selecționate, inclusiv la Berlin, la Festivalul de la Zagreb, care a pornit după încheierea festivalului nostru de la Mamaia. Au mai tot fost selecții, dar performanța lui Gopo nu s-a mai repetat, din păcate, până la Anca Damian, recent cu filmul „Crulic“ (n.e. – „Crulic. The Path to Beyond“, 2011), când a câștigat Cristalul, premiul de la cel mai mare festival de animație, acest Cannes al animației de la Annecy. 

Când ne gândim la animație, ne gândim la Gopo. Dar care mai sunt alte nume din istoria animației românești care ar merita menționate și aduse în discuție?

Au existat multe nume. Din păcate, au fost puși și pe o listă neagră de comuniști și nu prea s-a auzit. Îi avem, de exemplu, pe Ion Truică, care a fost selecționat și la Berlin în anii ’70-’80. Au fost foarte mulți creatori ale căror opere există în arhivele noastre, dar nu au circulat foarte mult în afară. În schimb, pe plan intern, și la Televiziune, și vorbind de Luminița Cazacu, făcând preponderent filme pentru copii, atunci au circulat foarte mult. Mihai Bădică a plecat în Danemarca, unde e profesor. 

Omulețul Gopo, personajul minimalist creat de Ion P. Gopo. FOTO: Wikipedia

În interiorul țării, cum se schimbă lumea animației după 1989, când dispare și cenzura?  

În primul rând, peisajul s-a închis la un moment dat, am mers din inerție vreo doi-trei ani – s-au terminat producțiile începute puțin înainte de 1989. Această pagină de istorie a animației românești s-a închis odată cu studioul Animafilm: aproape 90% din creatorii care erau acolo fie au plecat peste hotare, fie s-au regrupat în diverse entități, și aici mă refer la studiouri, unele mai mici, altele mai mari. A existat studioul Dacodac destul de mare care făcea chiar filme de lungmetraj și seriale. A absorbit majoritatea oamenilor de la Animafilm, iar ceilalți și-au continuat drumul afară. Odată cu apariția Centrului Național al Cinematografiei s-a deschis o ușiță pentru animația românească, însă destul de târziu s-au delimitat aceste secțiuni clare, să fie buget separat pentru documentar, buget separat pentru animație, pentru scurtmetraj, ficțiune, pentru nonficțiune. Astăzi, din nefericire, România duce lipsă de multe chestii, dar de creativitate și de ingeniozitate nu duce lipsă. Și, din fericire, și tânăra generație s-a aplecat destul de mult pe latura asta vizuală a animației, a ilustrației. Au început să apară și proiecții serioase de filme de scurtmetraj, de lungmetraj. 

Ce rol a ocupat Animafilm în toată istoria animației românești?  

Animafilm a fost un bastion al rezistenței animației, pentru că dacă Gopo nu lua acel premiu, probabil că Animafilm n-ar fi existat. Dar cu premiul respectiv, când a încercat să arate că și în România se face animație și să încurajeze fenomenul, a obținut pe vremurile alea deschiderea acestui studio și a format mai multe generații de oameni care știau cu ce se mănâncă filmul de animație, ingineri de sunet care făceau sunet special pentru animație. A fost o perioadă bună, în care era acest colectiv din vreo 200 de oameni, care zi de zi asta făceau, pentru că era apreciată munca lor. Erau seriale la care animația se făcea aici, în România, pentru că Animafilm era singurul loc din țară unde se făcea film de animație. Animafilm a fost baza, temelia care, din păcate, nu a continuat și după 1989. 

O generație talentată, dar cu nevoie de mai multe școli și povești

Mai este animația privită în România în primul rând ca un gen pentru copii sau simțiți că publicul începe să o perceapă și ca pe o formă de cinema adresată adulților?

Aici sunt două aspecte. Da, încă este această preconcepție. Peste tot în lume, nu doar la noi, animația este privită ca fiind pentru copii. O altă direcție este că animația este un gen al filmului, ceea ce nu e adevărat. Cum zicea și prietenul nostru mai faimos, Guillermo del Toro, animația nu este un gen. Filmul horror este un gen, un film de autor este un gen. Animația este cinematografie, sunt aceleași principii ca în cinematografia universală. Revenind la această preconcepție, pentru că domnul Walt Disney așa a pornit și nu l-a egalat încă nimeni pe partea asta. Producțiile de lungmetraje, 90% din cele care se fac la nivel internațional, pe lângă Hollywood, pe lângă Pixar, Disney, chiar și cele din Europa și din Asia, sunt preponderent filme pentru copii, pentru că de acolo vine publicul. Atunci când ai o producție de animație adresată copiilor, ai împușcat mai mulți iepuri dintr-un foc, pentru că niciun copil nu se duce singur la cinema, el vine cu părinții. Deci, publicul se dublează cel puțin. 

Marona, cățelușa protagonistă a filmului de animație regizat de Anca Damian. FOTO: Animest

Cum arată portretul noii generații de creatori români de animații și prin ce se diferențiază de generațiile anterioare?

Cred că principala diferențiere este că autorii sunt foarte talentați. Din punct de vedere tehnic, cred că suntem destul de bine. Din punct de vedere al poveștilor, ca și în filmul de live-action, din păcate, suferă foarte multe producții ale tinerei generații. Tinerii își etalează aceste cunoștințe mai mult tehnice. Aici, din păcate, nu e neapărat vina lor; probabil așa se lucrează mai mult la școală. Cred că sunt mai puține ore de scenaristică și mult mai multe ore de animație și desen. Dar asta se rezolvă. Și cred că aici este cheia: prin colaborare cu oameni care scriu scenarii. 

Există astăzi suficiente școli, programe și oportunități pentru formarea celor interesați?

Cum nu există suficiente cinematografe în țara asta, nu există nici școli suficiente pentru filmul de animație – de fapt pentru film, în general. Deși resursele pentru animație se găsesc și există la nivel academic, cred că partea la care trebuie lucrat este de a atrage oameni care să poată să învețe etapele unui film de animație, să poată să îi învețe cum să scrie un scenariu, cum să facă primii pași în producție de film și tot așa. Din păcate, chiar dacă există astfel de oameni, nu mulți își etalează disponibilitatea de a veni la școală, de a îndruma copiii. Dar nu sunt suficiente școli de film, de animație. La o populație de 19 milioane de oameni, să ai doar la București și Cluj, puțin la Oradea și Iași... este puțin.

Finanțare, AI și provocările următorului deceniu

Despre finanțare și resurse limitate, care sunt problemele invocate în toată cinematografia, cum priviți situația? Vorbim aici inclusiv de implicarea CNC, instituția care trebuie să vină în sprijinul filmului.

Ca sistem de finanțare, avem o problemă: nu ar trebui să existe doar CNC. În alte țări există, pe lângă CNC, sub diverse forme, fonduri regionale, despre care au tot fost discuții la noi și nu s-a ajuns la niciun rezultat, nu s-a întâmplat nimic. Pe lângă fondurile regionale, ar mai trebui să existe multe alte mecanisme. Acum s-a înființat Oficiul de Film, ceea ce aduce un plus. Să sperăm că va funcționa, pentru că este destul de nou și nu prea știe lumea exact ce, cum să aplice, cine e eligibil, cine nu. Astea se vor învăța. Dar, pe partea de CNC, există niște legi clare, acele procente din pariuri, loterie care nu s-au colectat. Deși legea e negru pe alb, nu se aplică, ca în multe alte domenii, nu doar la cinematografie. Dacă s-ar aplica legea, ar exista mai multe resurse pentru producțiile de film, cu siguranță. Dar e îmbucurător că lumea a început să nu mai aștepte și să dea drumul – decât să aștepți patru ani până ți se finanțează filmul, începe să nici nu-ți mai placă scenariul pe care l-ai scris. Nu e de recomandat chestia asta, că-ți distrugi sănătatea, dar cunosc foarte mulți oameni din animație care n-au mai stat să aștepte, au dat drumul și au făcut filme foarte mișto.

Vedem că AI începe să intre în zona de animație. În ce fel vedeți că se schimbă concret munca persoanelor din domeniu în procesul de realizare a unui film? 

Există mai multe ipostaze ale AI-ului în film – și în film de animație. Atât timp cât te folosești de AI pentru a-ți ușura diverse automatisme pe care le făceai robotic, posibil să te ajute foarte mult, posibil să te și încurce, că s-ar putea să dea greș și trebuie să o iei de la capăt, până vezi unde e greșeala. Dar ca să folosești AI pentru a scrie un scenariu sau pentru a da forma, aspectul și imaginea unui film, nu cred că este o idee foarte bună, pentru că AI-ul nu face nimic creativ, chiar dacă tu ești creativ, și îți preia din diverse locuri ideile sau imaginile pe care le-a mai văzut, care au mai fost deja făcute. Pe partea de creativitate nu e recomandat deloc AI și nu cred că va exista vreodată pericolul să înlocuiască creativitatea umană. Dar folosit în doze mici și exact unde trebuie, te poate ajuta. 

Mihaela, unul dintre cele mai cunoscute personaje din animația românească. FOTO: Wikipedia

Care sunt perspectivele de viitor, dacă ar fi să ne raportăm la următorii zece ani? 

Dacă vorbim pe plan global, e deja la un nivel destul de mare. Dacă vorbim strict la noi, ar trebui luată problema de jos, de la rădăcină: mai multe școli, mare deschidere și etalarea. Un festival de film de animație nu e suficient. E nevoie de o distribuție a filmelor de animație, înființarea unor cinecluburi, există multe orașe din țara asta care nu au cinematograf. Chiar dacă un copil ar fi talentat și vede pe Netflix niște producții, la niveluri hollywoodiene, nu este recomandat să zică „vreau să fac și eu ca Pixar“. Nu va ajunge acolo foarte curând. Însă, cu cât cinemaul de animație independent va pătrunde în viața copiilor, a adulților, chiar și pe streaming, cu cât avem multe producții pe anumite platforme de animație independentă, atunci li se vor deschide ochii și vor realiza că există și altfel de filme de animație. Iată că sunt filme de autor, sunt filme care spun povești și atunci li se va deschide acest apetit. Cu cât sunt mai mulți, probabil și la UNATC, și la Cluj, și cu cât au mai multe cereri, cu atât probabil că vor mări locurile de admitere. Implicit va ieși o generație mai numeroasă și se vor cerne talentele. 

Evenimente de zile mari

V-aș ruga să recomandați cititorilor câteva animații românești.

Sunt două animații care cred că încă mai circulă prin sălile de cinema din România. Ambele au fost la Cannes, anul trecut: „Amelie“ și „Arco“. Sunt două animații, co-producție Franța cu diverse țări; senzaționale. Deși aparent ele par pentru copii, nu e chiar așa. Sunt cele mai bune animații ale anului trecut pe care le-am văzut la Festivalul de la Annecy. E mare lucru să vezi un film de genul acesta într-o sală mare de cinematograf. E o diferență de la TV la cinema. 

Sunteți fondatorul festivalului Animest, dedicat animației. Ce pregătiți pentru ediția de anul acesta?

Animest va avea loc în toamnă, ca de obicei, anul acesta între 2 și 11 octombrie. Ne pregătim deja lista cu noile producții pe care le vom aduce. Așteptăm confirmări, care se vor întâmpla probabil după festivalul de la Annecy. Și menținem acest proiect: un pitch dedicat proiectelor de film de animație. În fiecare an luăm zece proiecte. Partea bună este că de la an la an, pentru acest pitch, se înscriu din ce în ce mai multe proiecte. Nu avem noi locul de a face o selecție, dar multe dintre ele, de la prima noastră ediție, au început să fie terminate și arată fantastic. De asta ziceam că tânăra generație e foarte pasionată de animație și mă bucură tare mult. 

Play Giurgiu aduce filme în orașul care are un cinematograf. FOTO: arhiva personală

Iar în curând va avea loc și Play Giurgiu. La ce să ne așteptăm?

La Giurgiu, între 26 și 28 iunie, facem un festival dedicat publicului tânăr, elevi de la școala primară, gimnazială și inclusiv liceu, pentru că sunt filme speciale pentru adolescenți. Nu este un festival exclusiv de animație. Giurgiu este unul dintre orașele mai micuțe, dar reședință de județ, care nu are cinematograf. Aici venim noi cu pasiune și cu infrastructură, astfel încât, în cele trei zile de festival, publicul de acolo să se bucure de proiecții. Avem un ecran gonflabil, pe care îl punem în mijlocul orașului și se creează o atmosferă foarte, foarte drăguță. Mă bucur, pentru că de fiecare dată, toată lumea ne-a mulțumit și încercăm să punem presiune un pic ca autoritățile locale să facă ceva, să deschidă un cinematograf.