Bullying sau nu? Cazul unei fetițe căreia colegii i-au spus că este „plinuță” a stârnit dezbatere pe TikTok

O mamă a povestit pe TikTok, cu lacrimi în ochi, că fiica ei a fost jignită la școală din cauza greutății. „Știu și eu că e plinuță”, spune femeia, afectată de ceea ce i s-a întâmplat copilului. Cazul ridică însă o problemă cu care se pot confrunta mulți părinți: când este vorba despre o remarcă răutăcioasă și când putem vorbi despre bullying? Și, mai ales, cum vorbim cu un copil despre corpul lui fără să-i transmitem, chiar fără să vrem, că este ceva în neregulă cu felul în care arată?

„I-au spus că e plinuță”. Când comentariile despre corpul unui copil devin bullying Foto: Shutterstock

„Atunci când unui copil i se spune «ești grasă», «ești plinuță» sau este ironizat pentru felul în care arată, problema nu este doar cuvântul folosit. În spatele lui se poate afla o experiență mult mai profundă: copilul începe să se vadă prin ochii celuilalt și, uneori, să se întrebe dacă este ceva în neregulă cu el,” explică pentru „Adevărul” Alina Anghelescu, psiholog clinician.

Fraza rostită de mamă - „știu și eu că e plinuță” - aduce în discuție și felul în care adulții vorbesc despre corpul copilului.

„Un copil poate avea un anumit tip de conformație corporală. Aceasta este o realitate. Dar faptul că are un anumit corp nu spune nimic despre valoarea lui, despre cât merită să fie iubit, acceptat sau respectat. Ceea ce poate deveni traumatic este momentul în care o particularitate corporală este transformată într-o etichetă și apoi într-un criteriu de apartenență”, spune specialista.

Când o remarcă răutăcioasă devine bullying

Totuși, nu orice ceartă, tachinare sau comentariu neplăcut dintre copii poate fi încadrat automat drept bullying.

„Bullyingul presupune, de regulă, un comportament agresiv intenționat, repetat sau susceptibil de repetare, însoțit de un dezechilibru de putere între copii. Dar, dincolo de definiție, este important să înțelegem că impactul asupra copilului nu trebuie minimalizat doar pentru că adultul nu poate demonstra imediat că este vorba despre bullying”, lămurește Alina Anghelescu. 

Comentariile despre corp pot căpăta o greutate și mai mare în preadolescență și adolescență, când felul în care copilul este privit și acceptat de grup devine tot mai important. O etichetă legată de greutate, înălțime sau o altă caracteristică fizică poate ajunge astfel să influențeze nu numai relația copilului cu propriul corp.

„Dacă un copil ajunge să creadă că este «urât», «prea gras», «prea slab», «ciudat» sau «diferit», această experiență poate depăși treptat zona aspectului fizic și poate atinge întrebări mult mai profunde: «sunt suficient de bun?», «mă vor plăcea ceilalți?», «merit să fiu ales?», «am voie să ocup un loc?»,” mai spune specialista. 

Copilul se privește și prin ochii părintelui

Familia este unul dintre primele locuri în care copilul învață cum să se raporteze la propriul corp. Iar mesajele nu sunt transmise numai prin ceea ce părintele îi spune direct.

„Un copil vede dacă părintele își privește corpul cu rușine. Aude dacă spune că trebuie să slăbească. Observă dacă hainele, mâncarea, cântarul sau fotografia în oglindă devin surse permanente de nemulțumire. Relația părintelui cu propriul corp poate deveni modelul prin care copilul învață să se raporteze la corpul său,” adaugă ea.

În cazul unui copil ironizat pentru greutate, reacția adultului poate fi influențată și de propriile experiențe. Rușinea legată de corp, comparațiile sau criticile trăite în trecut se pot reactiva atunci când părintele își vede copilul trecând printr-o experiență asemănătoare.

De aceea, încercarea de a opri cât mai repede suferința nu este întotdeauna cea mai bună soluție. „Un părinte căruia îi este foarte greu să suporte tristețea, rușinea sau neputința copilului poate încerca rapid să elimine emoția: «nu mai plânge», «nu contează», «nu-i băga în seamă», «lasă că ești frumoasă». Uneori, însă, avem nevoie să rămânem puțin în contact cu durerea copilului. Să putem spune: «înțeleg că te-a durut. Sunt aici cu tine în ceea ce simți»,” continuă Alina Anghelescu.

„Trebuie să slăbească” poate transmite un alt mesaj

Dorința părintelui de a-și proteja copilul poate lua și forma încercării de a modifica exact caracteristica pentru care acesta a fost atacat.

„Uneori, ceea ce adultului îi este greu să suporte în copil - tristețea, rușinea, vulnerabilitatea - ajunge să fie mutat către exterior: «problema sunt ceilalți copii», «trebuie să slăbească», «trebuie să se schimbe». Dar, dacă ne grăbim să schimbăm corpul pentru a elimina rușinea, putem transmite tocmai mesajul care a produs rana: «da, este ceva în neregulă cu corpul tău»”, este de părere aceasta.

Grija pentru sănătatea copilului nu trebuie abandonată, subliniază psihologul, însă poate fi separată de rușine și de ideea că acceptarea depinde de felul în care acesta arată.

„Un copil are nevoie să învețe că poate avea grijă de corpul său pentru că îl respectă, nu pentru că trebuie să îl schimbe pentru a merita acceptarea celorlalți,” atrage ea atenția.

Cum schimbă rețelele sociale felul în care se văd adolescenții

Copiii nu resimt presiune doar din partea colegilor sau a familiei, ci și de la imaginile pe care le văd zilnic pe rețelele sociale. Filtrele, fotografiile editate și standardele de frumusețe repetate la nesfârșit le pot schimba felul în care își privesc propriul corp.

„Nu este suficient să îi spunem copilului «nu mai sta pe telefon». Trebuie să îl ajutăm să înțeleagă ce vede. Ce este real? Ce este editat? De ce unele imagini se repetă? Cine stabilește ce este considerat frumos? De ce ajungem să credem că un anumit corp este mai valoros decât altul? Aceste conversații sunt forme de protecție psihologică,” completează psihologul.

Ce ar trebui să observe părinții

O schimbare de comportament nu înseamnă automat că un copil este victima bullyingului. Retragerea sau tristețea persistentă, refuzul de a merge la școală, preocuparea excesivă pentru aspectul fizic, evitarea fotografiilor, a mersului la piscină sau la sport, încercarea de a ascunde corpul sub haine foarte largi, precum și schimbările importante în relația cu mâncarea sunt motive pentru care părintele ar trebui să încerce să afle ce se întâmplă.

Dacă un copil vine acasă și spune „mi-au spus că sunt plinuță”, discuția poate continua cu întrebări concrete: „s-a mai întâmplat?”, „cine era acolo?”, „te simți în siguranță la școală?”.

„Și, foarte important: «ce ai început tu să crezi despre tine după ce ai auzit asta?» Pentru că nu doar comentariul în sine ne interesează, ci povestea pe care copilul începe să o construiască despre sine,” opinează Alina Anghelescu.

Dacă atacurile se repetă și există un dezechilibru de putere, profesorii sau conducerea școlii trebuie informați, iar copilul nu trebuie lăsat să gestioneze singur situația.

Pentru părinte, protecția nu înseamnă să poată împiedica orice comentariu răutăcios pe care copilul îl va auzi.

„Protecția părintelui față de copil în confruntările vieții constă în a-l ajuta să construiască o relație cu sine suficient de solidă încât privirea celuilalt să nu devină singura oglindă în care se poate vedea”, conchide psihologul.