„Nu aduce pe lume un copil dacă nu îți permiți”. Dezbatere aprinsă despre sărăcie pe rețelele sociale
0Un nou studiu relevă că adolescenții crescuți în sărăcie sau lipsă de sprijin emoțional dezvoltă mai frecvent depresie și anxietate decât cei expuși la agresiuni directe. Efectele deprivării se transmit din copilărie până la vârsta adultă, prin felul în care iubirea și siguranța devin condiții de supraviețuire, transmit specialiștii.
„Există răni care dor brusc, ca o palmă. Și există răni care dor în tăcere, până când devin felul tău de a fi în lume. Sărăcia este una dintre ele”, explică pentru „Adevărul” dr. Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.
„Copiii crescuți în deprivare materială, dar mai ales emoțională, dezvoltă mai frecvent depresie și anxietate în adolescență decât cei expuși la agresiuni directe. Bullyingul rănește, dar deprivarea sfărâmă lent structura interioară care dă sens și siguranță. Când lipsește sprijinul, suportul emoțional, copilul nu se mai teme de ceilalți; ajunge să perceapă viața ca nesigură și grea”, adaugă ea.
O cercetare publicată în Epidemiology and Psychiatric Sciences confirmă observația din cabinet. Echipa condusă de Santosh Giri și Nancy Ross a analizat datele din Longitudinal Study of Australian Children, una dintre cele mai ample baze științifice despre dezvoltarea emoțională. Rezultatele arată că traumele trăite de părinți în copilărie - sărăcia, neglijența, lipsa sprijinului - cresc semnificativ riscul de anxietate și depresie la adolescenți. Autorii notează că efectele nu sunt doar psihologice, ci și biologice: „Experiențele timpurii se înscriu în corp, influențând reacțiile la stres și capacitatea de reglare emoțională.”
„Sărăcia nu este doar materială, este și emoțională”
„Un copil crescut în lipsuri învață să trăiască în alertă, chiar și atunci când nu mai este pericol, pentru că focusul lui este supraviețuirea. Corpul se încordează, respirația se scurtează, somnul devine fragil, pentru că a învățat că lumea nu oferă siguranță și trebuie să se protejeze singur. Sărăcia, neglijența, lipsa unui adult disponibil îi transmit copilului același mesaj: Nu meriți, nu contezi suficient ca cineva să rămână cu tine. În timp, această lipsă de siguranță se transformă în tristețe profundă, apoi în neputință, iar în adolescență, în depresie. Nu e o alegere. E o adaptare la o lume rece, este o luptă pentru propria viață”, explică dr. Gabriela Marc.
Cercetătorii australieni vor continua studiul, concentrându-se pe factorii de reziliență care pot atenua efectele transgeneraționale ale traumelor: relațiile stabile, apartenența la comunitate și identitatea culturală, după cum transmit ei. „Sperăm ca aceste rezultate să ghideze programe de prevenție centrate pe familie și politici publice de sănătate mintală”, a declarat Santosh Giri.
„În România, sărăcia și migrația au lăsat urme adânci. Peste o treime dintre copii cresc cu părinți plecați sau în familii care trăiesc la limita subzistenței. Mulți nu duc lipsă doar de resurse, le lipsește o privire caldă, o voce care să-i însoțească în fricile lor. Pot fi case pline de obiecte, dar golite de emoție. În spatele rezultatelor școlare și al zâmbetelor învățate se ascund adesea corpuri tensionate, adolescenți care poartă poverile părinților fără să știe că nu le aparțin”, mai spune dr. Marc.
Ea detaliază și cum se moștenește trauma. „Copiii nu se nasc buni sau răi, cu încredere sau teamă. Ei învață ambele din felul în care sunt priviți, atinși, ascultați. Când părintele e copleșit de propria lui durere trăită în copilărie, de griji, de rușine, nu mai poate oferi prezență. Iar copilul simte absența în tăcerea cuvintelor. Se luptă și caută prezența adultului, dar dacă acesta nu este acolo, inima copilului se închide pe zi ce trece. Trauma se moștenește astfel: prin felul în care iubirea se întrerupe, prin felul în care firul invizibil al iubirii se rupe zi de zi ca o pânză de păianjen.”
În opinia ei, vindecarea nu înseamnă a uita durerea, ci a reînvăța siguranța: „Lipsa se reîntregește prin prezență, printr-un adult care rămâne și printr-o relație sigură care nu se clatină atunci când apar greșelile. Ceea ce ne aduce cu adevărat înapoi către noi este trăirea concretă a siguranței, o respirație care se așază, o atingere care spune „Ești în regulă”, o privire care rămâne, o promisiune care se ține acolo, în liniștea corpului care nu mai așteaptă pericolul.”
De altfel, spune specialista, avem nevoie să construim în jurul copiilor noștri un cadru sigur care să susțină, nu să judece. „Să învățăm să ascultăm și să oferim spațiu, nu soluții. Să nu mai confundăm tăria cu tăcerea, puterea cu vulnerabilitatea și rușinea cu responsabilitatea. Sărăcia nu este doar materială, este și emoțională: absența unei priviri care spune: Ești în siguranță. Bullyingul trece, însă sărăcia emoțională rămâne în celule, în felul în care copilul se teme să fie iubit și, mai târziu, în modul în care adultul va privi viața.”
Totodată, dr. Marc sintetizează sensul rezilienței: „Nimic nu este definitiv. Un adult conștient, o relație autentică sau o clipă de prezență pot schimba direcția unei vieți. Revenirea la sine nu înseamnă a ascunde durerea sub confort și aparențe, ci a rămâne viu în mijlocul ei, lăsând viața să curgă din nou acolo unde a fost durere. Rușinea nu dispare când o negăm, ci când e întâmpinată cu blândețe. Când cineva o privește fără judecată și spune, simplu: E în regulă. Nu trebuie să fii altfel ca să meriți. Te iubesc, te văd, te aud. Sunt aici.”
Vocea celor care au trăit lipsa
După publicarea studiului, nenumărați utilizatori din toată lumea și-au povestit pe Reddit propriile experiențe despre sărăcie, neglijență și traumele care rămân în corp. Mulți au confirmat ceea ce psihologii spun de ani de zile: lipsa siguranței emoționale nu dispare odată cu copilăria.
De pildă, un utilizator a scris: „Am fost un copil abuzat grav și am avut mai multe probleme de sănătate, inclusiv depresie. Paradoxal, m-am simțit mai bine în timpul instrucției militare: toți bărbații mari plângeau, dar pentru mine era liniște. Țipetele instructorilor nu mă afectau, fiindcă așa crescusem. Într-o zi am plecat de acasă definitiv și am întrerupt orice contact. Mi-am dat seama că mediul toxic din familie mă făcea mai deprimat și mai confuz. Acum sunt stoic și am o reglare emoțională extraordinară. Nu mai dau oamenilor puterea de a-mi controla starea. Insultele nu au niciun efect asupra mea.
Sunt împotriva ideii că toți adulții ‘merită’ să aibă copii. Unii mă pot numi extremist, dar nu mă interesează. Eu nu mă gândesc la adulți, ci la copii. Sunt împotriva suferinței, și dacă asta înseamnă că unii nu ar trebui să aibă copii, atunci așa e etic. Nu aduce pe lume un copil dacă nu îți permiți sau nu poți să-i oferi viața pe care o merită. Da, și oamenii bogați pot fi neglijenți, dar măcar copilul nu va trăi în mizerie.”
Alt utilizator reacționează la concluziile studiului, punând o întrebare esențială: „Autorii spun că vârsta 12-17 ani e o fereastră în care se poate schimba cursul vieții: unii tineri cad în depresie, dependențe sau chiar suicid, alții reușesc să prospere. Dar ce se întâmplă cu cei care au devenit adulți și încă suferă? Cum pot avea o viață mai bună dacă tulburările lor mintale provin din traumele copilăriei? Pentru ei nu mai există prevenție, ci doar consecințe.”
Același comentator merge mai departe și cere responsabilitate socială: „Cred că bullyingul ar trebui pedepsit mai sever, iar abuzul verbal să aibă consecințe legale, poate chiar închisoare. Victimele își pierd ani de viață și sănătate din cauza acestor comportamente. Nu-mi pasă că agresorii au și ei probleme acasă: e timpul să arate compasiune și empatie, nu să transfere durerea asupra altora. Du-te la terapie, nu-ți vărsa traumele pe colegi.
De multe ori, părinții și agresorii se comportă la fel. Lovirea copiilor e considerată abuz, dar și violența verbală ar trebui să fie. Abuzul verbal, fie între părinte și copil, fie între colegi, creează un ciclu toxic generațional care se agravează.”
Un alt utilizator a adăugat: „Privarea constantă, chiar și la un nivel scăzut, te erodează altfel decât o traumă bruscă. Bullyingul e o rană acută. Dar sărăcia și lipsa sprijinului emoțional? Asta e o durere continuă. Fără sfârșit. Nu e de mirare că rămâne cu tine.”
Se încarcă comentariile...
