Interviu Iarna de la vârful puterii: Ceaușeștii și vacanțele luxoase în România înghețată. Istoric: „Nici fetele lui Dej, nici copiii lui Ceaușescu nu-l mai așteptau pe Moș Crăciun“
0Iarna în vremea comunismului avea mai multe straturi. În timp ce populația îndura frigul din apartamente și cozile din fața magazinelor, în vârful ierarhiei de partid se trăia într-un alt anotimp – unul al abundenței controlate, al ritualurilor de putere și al unei discipline fără sfârșit. În spatele porților păzite din cartierul Primăverii sau din vilele de pe Valea Prahovei, frigul era doar o formulă administrativă din buletinele meteo. Acolo, viața nomenclaturii se desfășura după propriul calendar: ședințe interminabile, mese protocolare, sanatorii de lux și sărbători fără religie.
Istoricul Lavinia Betea reface, prin documente și mărturii pentru „Weekend Adevărul“, portretul acestui univers în care iarna devenea o formă diferită de control, menținută prin ritualuri și ordine, până la ultimul detaliu. O lume în care programul de partid, meniul de Crăciun și temperatura din reședințele privilegiate urmau aceeași logică a regimului – aceea a ordinii absolute.
Iarna fără pauză
Când frigul închidea drumurile și vizitele de lucru prin țară, viața politică se replia în interior. În lunile reci, viața nomenclaturiștilor comuniști se muta din teren în birouri. „Iarna nu-i ca vara, vorba lui Băsescu, are și aici o oarecare acoperire“, spune Lavinia Betea. „Iarna, Ceaușeștii nu făceau vizite de lucru prin județe, dar țineau mai multe ședințe cu ceilalți nomenclaturiști“. Din București până în cele mai îndepărtate comitete județene, aceeași rutină birocratică se replica în oglindă. Era o lume a planurilor și a rapoartelor, în care fiecare decizie era trecută printr-un lanț nesfârșit de ședințe. „Într-o societate cu partid unic, conducător atotputernic și atotștiutor, cu plan unic pentru economia națională covârșitor etatizată, se țin dese ședințe unde se planifică, evaluează și decide în flux continuu asupra a tot ce mișcă în țară: de la șuruburile de diverse utilizări și calibre la șantierul Casei Poporului, de la construcția unui nou cartier la Vaslui, să zicem, la activitățile căminelor culturale rurale“.
Agricultura, de pildă, devenea și ea subiect de iarnă. După încheierea campaniei de recoltare, conducerea discuta despre producția din sere, despre stadiul semănăturilor și despre reparațiile la mașinile agricole – „cam cum se întâmpla într-o gospodărie țărănească, dar la extensia amețitoare a unei țări“, explică Lavinia Betea. În anii ’80, graficele de plată a datoriei externe și rapoartele de export completau obsesiv agenda fiecărei săptămâni. „Viața de partid la nivelul de vârf seamănă cu o moară care funcționează continuu, însă, aici, și în gol. Se freacă pietrele una de alta, dar nu iese făină“.
Pentru cei din vârful ierarhiei, iarna nu însemna odihnă. Munca rămânea continuă, fără orar fix și fără excepții. Lavinia Betea mai explică faptul că, de la Stalin încoace, activiștii de partid erau așteptați „să muncească neobosit“, iar acest model s-a transmis în întreg blocul socialist. Conducerile nu îndrăzneau să părăsească sediile până când nu se stingeau luminile la Kremlin. „Aveau și cei de la București «omul lor» de la Moscova, după cum îmi spunea Alexandru Bârlădeanu, care-i înștiința“. Sub Ceaușescu, totul se mișca în ritmul impus de cuplul prezidențial. „Nu plecau (n.r. – angajații) din sediul CC decât după Ceaușești, se mutau cu aceștia, la Snagov, pe Valea Prahovei și la Neptun, cu program comun. De lucru și relaxare. Iarna, ca și vara, percutau la comanda Ceaușeștilor pentru petrecerea, în comun, a serilor și sfârșiturilor de săptămână. Nu că nu mai puteau de dorul lor, ci ca nu cumva să facă unii «fracționism de partid»“.
Privilegiul singurătății
Această disciplină rigidă venea însă la pachet cu izolarea. „Să fii acolo însemna că ești foarte sus, dar și că nu mai pot ajunge neamurile, consătenii sau colegii de școală la tine, că tu însuți nu mai dispui de intimitate. «Anturajele» erau privite cu suspiciune. În etica relațiilor dintre activiști și nomenclaturiști, acestea trebuiau să fie «tovărășești», nu «prietenești»“. Pentru a tăia ultimele legături cu lumea de jos, mulți dintre cei din elita comunistă și-au adus părinții la oraș. „Ca și Ceaușeștii, ceilalți din «Olimpul» lor și-au adus și părinții de la țară în Primăverii, la vila lor. Nu atât din grija pentru bătrâni – părinții din Scornicești nu și-ar fi dorit traiul în București – cât pentru suspendarea legăturilor cu satul, cu vechii cunoscuți“.
Chiar și concediile erau atent supravegheate, planificate prin rotație și aprobate ierarhic. Nimeni nu pleca fără un motiv solid și fără semnătura superioară. În caz de urgență, erau chemați imediat înapoi la post. Până și un primar de comună avea nevoie de aprobare de la județ dacă voia să lipsească un weekend. În sezonul rece, cei mai importanți își petreceau scurtele perioade de repaus în sanatorii și baze de tratament rezervate elitei, unde se tratau de bolile aduse de vârstă și de stresul puterii. „Nu ajungeai tânăr în funcții înalte, astfel că sufereau de bolile tipice degenerescenței și de cele cauzate de stres. Căci e stresant, desigur, fie și numai să construiești o carieră înaltă“.
Înainte de prăbușirea regimului, elita comunistă mai păstra urme ale vechilor relații din lagărul socialist. La nivel județean, aceste legături se manifestau prin așa-numitele „schimburi de experiență cu tovarășii din țările frățești“ – excursii colective, atent organizate, care aveau rolul de a consolida fraternitatea internațională a partidului. „Adică se trimitea o invitație pentru zece cupluri, să zicem la Karlovy Vary (Cehoslovacia), iar noi primeam zece familii de cehoslovaci“. Stațiunea Karlovy Vary, celebră încă din secolul al XIX-lea pentru izvoarele sale termale și pentru eleganța discretă a hotelurilor, devenise în perioada comunistă un loc de întâlnire privilegiat al elitei din țările socialiste. Acolo, liderii și activiștii se relaxau sub pretextul „tratamentelor balneare“, într-un decor care combina confortul cu protocolul diplomatic. Pentru români, astfel de deplasări însemnau o formă de recompensă controlată, dar și o ocazie de a-și reînnoi loialitatea în fața „fraților de lagăr“.
Astfel de întâlniri aveau rolul de a întreține aparența unității în interiorul blocului socialist, deși suspiciunile reciproce creșteau de la an la an. După invadarea Cehoslovaciei, în 1968, și aceste deplasări s-au redus treptat. „Cei de la vârf nu mai plecau nici măcar în astfel de locuri, Ceaușeștii fiind precauți la uneltirea sovieticilor și a celorlalți «frați» ca să-i schimbe pe ei cu unii mai maleabili“. Dacă plecările în țările socialiste deveniseră tot mai rare, cele către Occident ieșeau complet din discuție. Pentru membrii de partid, contactul cu lumea capitalistă era considerat riscant, o sursă de influențe indezirabile și de tentații ideologice. „Nici într-un caz, concedii și voiaje în lumea capitalistă. Deși în ultimii ani ai lui Dej, membrii Biroului Politic s-au plimbat, pe rând, cu familia și aghiotanții, cu trenul prin Occident. Ultimul a fost Maurer, în vara lui 1965, răsplătit de Ceaușescu pentru că-l călăuzise spre jilțul puterii“.
Cârnați, slănină, afumături. Destinatar: „Nicolae Ceaușescu – București“
În decembrie, perioada sărbătorilor aducea doar o aparență de liniște pentru elita comunistă. Chiar și atunci, mecanismul puterii continua să funcționeze fără întrerupere, după aceleași reguli ale disciplinei și ale controlului. „Nu aveau nevoie de vreo pregătire de sărbători. O făcea personalul atribuit funcției lor. În ziua de Crăciun era program obișnuit de lucru în toată țara. Și la ei, la nomenclaturiști, era la fel“.
Totuși, un episod de la Crăciunul din 1968 a rămas în memoria istorică: „Studenții din căminele din Grozăvești s-au pornit cu colindul. Entuziasmați de prestația lui Ceaușescu prin discursul de condamnare a invaziei Cehoslovaciei din vară, au vrut să meargă și la sediul puterii, și la ambasadele SUA și Cehoslovaciei din București. S-a strâns o mare mulțime de tineri care colinda și se exprima sincer, ca într-o lume a libertății. A fost mare tulburare pentru cei de la putere“. În urma acelui moment, Ion Iliescu, pe atunci lider al tineretului, s-a manifestat „extrem de dur“, iar autoritățile au decis ca vacanța elevilor și studenților să înceapă înainte de Crăciun, pentru a evita orice reuniune spontană.
În casele celor „de sus“, masa de sărbătoare rămânea totuși plină. „După mărturia Suzanei Andreiaș, șefa personalului care deservea reședințele Ceaușeștilor, de pe masa familiei n-au lipsit bucatele tradiționale de sărbători. Acelea din copilăriile lor. Nu din sentimente religioase“. Istorica Lavinia Betea amintește un episod semnificativ: „Dacă femeia aceasta de încredere a lor uitase o dată să prepare cozonac, Elena Ceaușescu i-a cerut să-l frământe și să-l coacă în chiar ziua de Paști. Sau de Crăciun. Una din ele. Uitase ori poate nici nu luase aminte în viața ei obișnuită de la țară, că e păcat“.
Sărbătorile comuniste, însă, și-au inventat propriile decoruri. „Creaseră niște tradiții noi care-ar fi îngăduit și pomul de Crăciun. Deoarece când primeau copiii vacanța de iarnă, adică la 22 decembrie, intrau în funcțiune și «orășelele copiilor» în localitățile urbane. Cu brazi, căsuțe de zâne și pitici, gherete cu dulciuri și jucării, cadouri“. Figura lui Moș Gerilă, substitutul oficial al lui Moș Crăciun, se manifesta simplu: „Prin poezii. Ca pentru noi ceilalți, toți“.
Cât despre darurile de sezon, gesturile dintre tovarăși erau atent cenzurate. „Nu cred că tovarășii își făceau cadouri, ei între ei. Ar fi fost «practici burgheze». În glumă fie spus, titlul de Erou al Muncii Socialiste, înmânat de Ceaușescu, era cel mai mare cadou“. Totuși, subalternii găseau mereu modalități de a-și arăta loialitatea față de conducători. În preajma sărbătorilor, la București soseau pachete din toate colțurile țării – cârnați, slănină, afumături, trimise cu bună credință „pentru tovarășul Ceaușescu“. Erau expediate simplu, prin poștă, pe adresa „Nicolae Ceaușescu – București“, ca un gest de devotament anonim. Pachetele erau însă oprite și verificate, pentru că familia dictatorială consuma doar produse proprii, provenite din circuitul alimentar al elitei. „Normal că nu mâncau Ceaușeștii nimic de acolo, ei consumau exclusiv produsele controlate ale Gospodăriei de Partid“.
De-a lungul anilor, în jurul acestor gesturi s-au țesut numeroase legende, multe dintre ele păstrate până astăzi. Una dintre cele mai răspândite vine din Arad, unde localnicii povestesc și acum că faimoasa „pită de Pecica“ era trimisă zilnic lui Ceaușescu, cu avionul. Lavinia Betea spune însă că astfel de povești țin mai degrabă de mitologia epocii decât de realitate: „Ceaușescu, diabetic, nu mânca pâine, iar personalul avea interzis să treacă prin spații deschise cu preparatele lui. Darmite să jinduiască după pâinea din celălalt capăt de țară, expediată cu avionul!“.
Luxul liniștit al puterii obosite
În afara muncii și a ritualurilor oficiale, viața nomenclaturii era lipsită de relaxare. Timpul liber nu făcea parte din cultura puterii, iar sporturile de iarnă erau privite ca activități riscante și inutile. „Schi și sporturi de iarnă, nu. Erau periculoase. Și care dintre ei să fi avut o copilărie cu sporturi de lux, costisitoare?! Se clama «unitatea de monolit a conducerii partidului», în sensul disciplinei, a ascultării cazone a liderului“. Distracțiile erau rare și atent dozate, iar singura activitate recreativă acceptată era cea preferată de Ceaușescu însuși. „Ceaușescu practica din tinerețe vânătoarea. Era pasionat. În ultimii ani, ca sport în aer liber, dar și în scopul realizării planului la export la carne de vânat și clasamente internaționale în trofee vânătorești“.
În timp ce populația tremura în apartamentele neîncălzite, iarna nomenclaturii se desfășura într-un confort atent administrat. În reședințele privilegiate, încălzirea, alimentele și serviciile nu lipseau, iar viața de zi cu zi continua fără restricții. „De ce să sufere de foame și frig?! Unde s-a văzut să dispui de toate și să trăiești în privațiuni?“, spune Lavinia Betea. Totuși, în anii ’80, când austeritatea devenise politică de stat, chiar și membrii de rang înalt au început să simtă efectele măsurilor impuse de cuplul dictatorial. „Ceaușeștii au limitat cantitățile de carne pe care puteau să și le comande cei din conducere la sectorul Gospodăriei de Partid care-i aproviziona“.
Pentru cuplul prezidențial, mesele reprezentau un ritual controlat până la cel mai mic detaliu. Fiecare ingredient era verificat, fiecare preparat cântărit cu atenție, iar meniul era stabilit după indicații medicale și reguli stricte. „Cei doi țineau un foarte strict regim de diabetic. Deși soția lui era sănătoasă, îl adoptase pe-al lui. Al lor, un meniu diversificat, cu ingrediente de cea mai bună calitate, pregătite de bucătari de elită. Al cetățeanului, cu ce găsea“.
Aceasta era iarna nomenclaturii: fără frig, fără lipsuri, dar și fără prieteni, fără libertate și fără repaus: o lume a puterii care funcționa „ca o moară în gol“, cum rezumă istoricul Lavinia Betea situația, alimentată de frică, disciplină și aparențe.
Pe Valea Prahovei și în Primăverii: Reședințele și petrecerile puterii
Pe Valea Prahovei, reședințele de la Predeal și Sinaia deveniseră locurile preferate pentru scurte retrageri. Acolo își petreceau copiii nomenclaturiștilor vacanțele, iar părinții, când nu lucrau, se adunau în locuri discrete, cum era Hotelul Gaiser de la Timișu de Sus, „preferat de adulți“, după cum își amintea Ștefan Andrei într-o discuție cu Lavinia Betea.
Stațiunile de pe Valea Prahovei aveau o istorie lungă de destinații ale elitei. Moștenite din perioada monarhică, vilele și casele de odihnă din Sinaia și Predeal au fost naționalizate după 1948 și transformate în reședințe de protocol. O parte dintre ele erau administrate de Direcția Gospodăriei de Partid și folosite pentru sejururi scurte, întâlniri restrânse sau tratamente medicale. Sinaia devenise astfel una dintre cele mai importante stațiuni ale nomenclaturii, păstrându-și caracterul exclusivist chiar și în anii de criză. În reședințele lor, atmosfera de iarnă avea mai mult fast decât intimitate. „Ceaușeștii erau gazde ale Revelionului, aniversărilor lor, dădeau recepții de ziua națională și de 1 Mai, ori în onoarea unui oaspete de soi“.
În ultimul deceniu de comunism, Revelionul fusese mutat la Club-Bazin Floreasca, aflat la câteva minute de vila din Primăverii. Complexul construit în 1949 ca bazin de înot și sală de sport destinată sportivilor de performanță fusese adaptat ulterior pentru evenimente de protocol. Amplasarea în apropierea cartierului Primăverii îl făcea locul ideal pentru recepții și petreceri private ale conducerii. Acolo, Camil Roguski – cel care în memoriile sale se prezenta drept „arhitectul Ceaușeștilor“ – coordona transformarea sălii de sport într-un decor de basm. Avea la dispoziție trei săptămâni și o echipă de 40-60 de lucrători.
Pregătirile erau ample, cu o regie atentă a detaliului. „Montau acolo o sută de brazi, mândria ocoalelor silvice din județele fruntașe în domeniu. Pe fundalul și suportul brazilor creau «surpriza feeriei» – ceva asemănător petrecerilor tematice ale unor VIP-uri din zilele noastre“. Într-un an, pereții erau acoperiți cu o pânză de mătase presărată cu paiete; în altul, printre brazi, apăreau animale împăiate – urși, vulpi, cerbi, căprioare. Alteori, decorul era completat cu păpuși mari, comandate de la cooperativa de artă populară din Oradea, îmbrăcate în costume tradiționale din diferite zone ale țării. De cel mai mare succes s-a bucurat însă „surpriza“ cu personajele lui Walt Disney, modelate de artiști plasticieni.
Anul Nou: devreme la culcare
Noaptea de An Nou avea propriul ritual, repetat de fiecare dată cu aceeași precizie ceremonială. Invitații – aproximativ o sută de persoane – veneau împreună cu soțiile, îmbrăcate sobru și discret, așa cum cerea eticheta epocii. „Îi așteptau pe Ceaușești să apară. Către zece seara își făceau apariția Tovarășii, salutați ca la congres cu aplauze de cei circa o sută de invitați“. După momentul festiv al salutului, admirau decorul pregătit cu minuțiozitate, apoi se așezau la mese, fiecare conform ierarhiei de partid.
Atmosfera era controlată și lipsită de spontaneitate. Conversațiile se purtau rar, cu prudență, iar veselia era aproape inexistentă. Nu prea aveau nici ce vorbi unii cu alții. Nu se obișnuiau discuții despre vacanțe, haine, maşini, bijuterii ori blănuri. Subiecte precum necazurile cu copiii, bătrâneţea – mai ales bolile – erau interzise. Nici complimente Tovarăşei nu-i puteau face. „Oaspeţii vorbeau puțin și reținut, înghiţeau cu noduri şi refuzau chelnerii la turnat în pahare. Urmau exemplul gazdelor cu regim“. Meniul, aprobat personal de Elena Ceaușescu, reflecta austeritatea anilor ’80 – mâncăruri tradiționale, băuturi autohtone, fără produse de import, fără cafea.
Distracția era sincronizată cu programul oficial. Singura animație venea de la televizor, unde rula programul de Revelion, pregătit încă din vară, cu multiple vizionări și aprobări. „Cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, şirul de chelneri intra cu şampania. Venea discursul de An Nou. Ei se uitau la Ceaușescu din televizor, mai cu fereală la Ceaușescu de la masă“. Când ceasul se apropia de miezul nopții, perechile se aliniau să ciocnească paharul cu cuplul prezidențial, în ordinea funcțiilor soților. „Ceaușeștii nu apucau ora 1 alături de invitați și plecau la culcare. În nici 20 de minute de absență a lor, masa și «feeria» se golesc de invitații ce vor fi văzuți, așa fugitiv, a doua zi la televizor“.
Crăciunul rescris de partid
Dacă Revelionul era o seară a protocolului și a controlului total, nici în alte perioade ale anului petrecerile nu păstrau un ton mai destins. Nici pe vremea lui Dej, spune Lavinia Betea, atmosfera nu era mai veselă – doar mai restrânsă. Crăciunul, în schimb, rămânea un moment public doar prin figura oficială a lui Moș Gerilă. „Moș Gerilă venea în viața publică, Moș Crăciun, acasă“. În familiile conducătorilor, această dualitate se traducea printr-o despărțire totală de tradiția religioasă. „Nici fetele lui Dej, nici copiii lui Ceaușescu nu-l mai așteptau pe Moș Crăciun când tații lor au ajuns la putere. Dacă venea Moș Crăciun la nepoți, îl aduceau părinții, nu bunicii“.
În epoca televiziunii, sărbătorile și-au pierdut complet sensul intim, devenind instrumente de propagandă. Transmisiunile festive transformau iarna într-o scenă pentru exaltarea regimului, unde tradițiile erau rescrise în spiritul ideologic al vremii. „După apariția televiziunii, «tradițiile» s-au îmbogățit și cu Plugușorul la partid. Scris și pus în scenă de maeștri ai epocii. Cu urători despre plan și realizări, Românie vestită în lume, conducători iubiți ș.a.m.d.“. Textele erau elaborate cu grijă, aprobate de propagandă, iar urătorii – de la elevi la actori profesioniști – repetau versuri despre „mărețele împliniri ale poporului“. Crăciunul se transforma astfel într-o sărbătoare a planului cincinal, în care loialitatea față de partid înlocuia orice gest de credință.
În mijlocul iernii, o altă tradiție de partid anima vârful puterii: vânătorile oficiale. „Exista o activitate specifică iernii care antrena întreg corpul diplomatic acreditat la București și pe cei din conducere. O vânătoare, organizată la finele lui ianuarie sau în februarie, în general la fazani, aproape de București“. Inițiată de Ion Gheorghe Maurer, pasiunea fusese preluată și formalizată de Ceaușescu, care transformase vânătoarea într-un eveniment diplomatic. „Urmată de o petrecere și de amuzamentul «botezului» debutanților... Diplomatul se punea în patru labe, iar Ceaușescu îi aplica trei lovituri la fund cu bățul, «botezându-l» vânător“.
Frigul administrat
Iarna aducea, alături de festivism și recepții, un nou val de ordine, directive și apeluri la economisire. În vreme ce zăpada se așternea peste orașe, Nicolae Ceaușescu continua să convoace ședințe și să semneze decrete menite să reducă consumul de energie și de resurse. În logica regimului, frigul trebuia gestionat administrativ, nu resimțit. „Făcea și aproba continuu programe de economisire, ordona decrete, ținea ședințe cu «mai buna gospodărire» etc. (...) În realitate, aceste măsuri accentuau contrastul dintre austeritatea impusă populației și confortul din reședințele puterii, unde frigul nu pătrundea, iar iarna devenea un nou pretext pentru demonstrații de disciplină și control“.
În timp ce populația îngheța în apartamente, imaginea publică a Ceaușeștilor era întreținută printr-un flux neîntrerupt de omagii și ceremonii. „De «festivismul de partid» se ocupau presa – zi de zi și ceas de ceas – și sectorul de propagandă. Era un calendar, aprobat de Ceaușescu, privind aniversările, omagierile, comemorările, pus în aplicare la nivel național și local“.
Calendarul puterii: rutina care nu se oprea niciodată
În vârful piramidei comuniste, iarna Ceaușeștilor se desfășura după un calendar precis, consemnat în agende și rapoarte. Istoricul Lavinia Betea a descoperit în arhive agenda șefului de cabinet al Elenei Ceaușescu din 1989, un document care dezvăluie ritmul ultimului an din viața cuplului dictatorial. Anul începea fără ezitare, dar și fără entuziasm. Elena nu se prezenta la birou în 1 și 2 ianuarie, însă, din 3, relua rutina de partid. „În 3 ianuarie au două ședințe. Prima, cu ordinea de zi «Defalcarea planului pe trimestrul I», a doua despre planul financiar pe primul trimestru. În rest, primiri și discuții cu unii din conducere“. Programul celor doi se desfășura în paralel – el începea la ora 8 fix, ea la 9 –, iar ziua de lucru nu se încheia niciodată prea devreme. „Ea nu și-a încheiat programul de birou mai repede de 16:30, uneori au ședințe și la orele 19“. Chiar și în lunile reci, agenda cuplului nu lăsa loc de odihnă. „În sâmbăta de 11 februarie pleacă la Sinaia, după programul de birou. Stau la Sinaia până în 16, revin la Snagov (până în 17 ianuarie), iar după aceea intră în cotidianul amintit“.
Iarna și vara, ritmul era identic, doar decorul se schimba. În 1989, Ceaușeștii au avut doar câteva deplasări scurte între reședințele lor – de la București la Snagov, apoi la Neptun, în mijlocul sezonului estival. „În 17-28 iulie toată conducerea s-a mutat la Neptun – cu programul și practicile de la București, dar cu adaosul băilor de nămol de la Techirghiol“. După întoarcerea din concediu, au continuat să se mute între Capitală și Snagov, antrenând întreaga conducere în aceste deplasări succesive. „Până la început de septembrie, Ceaușeștii fac un fel de navetă București-Snagov, obligându-i și pe ceilalți din conducere la mutările lor. Și la program“. Chiar și când erau invitați în străinătate, preferau să rămână acasă. „Și în acel an, ca și în cei precedenți, Gorbaciov i-a invitat, în concediu, în Uniunea Sovietică. Ceaușescu l-a refuzat pe motiv că are de pregătit congresul partidului“. Ultima lor vacanță oficială în URSS avusese loc cu 13 ani înainte, în 1976. Restul anilor au fost marcați de o rutină în care chiar și relaxarea purta semnul disciplinei.
Decembrie fatidic
Agenda Elenei Ceaușescu din decembrie 1989, publicată de Lavinia Betea în volumul „Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu“, oferă o privire rară în interiorul vieții conducătorilor chiar înainte de prăbușire. Între paginile cărţii se păstrează, minut cu minut, rutina ultimelor zile de putere – ore, primiri, aprobări, semnături, conversații oficiale. Totul e ordonat și repetitiv, ca într-un mecanism care refuză să se oprească, indiferent de ce se întâmplă în jur.
Dar decembrie 1989 nu mai semăna cu niciun alt sfârșit de an. În anii anteriori, această perioadă fusese rezervată festivităților și bilanțurilor, cuplul prezidențial petrecând-o între serbări televizate și recepții de partid. De data aceasta, luna aducea semnele unei rupturi. Populația era epuizată de frig, foame și lipsuri, iar în Europa de Est, regimurile comuniste începeau să se destrame unul câte unul. Zidul Berlinului căzuse cu doar câteva săptămâni înainte, iar România rămânea ultima redută a unui sistem în ruină. În interiorul aparatului de partid, însă, viața își urma cursul aparent neschimbat.
În prima zi a lunii, Elena Ceaușescu își începe activitatea cu o întâlnire cu fiul cel mic, Nicu, prim-secretar la Sibiu. Discuția, consemnată ca simplă „primire“, durează un sfert de oră. Subiectele – fuga Nadiei Comăneci, zvonurile din presă și viața personală a fiului – par desprinse dintr-un univers paralel. Urmează, ca în fiecare zi, întrevederi cu ambasadori, ședințe și aprobări, toate consemnate cu precizie de laborator.
Pe măsură ce zilele se scurg, ritmul nu se schimbă. În agendă se regăsesc întâlniri cu miniștri, diplomați, secretari, cuvinte precum „aprobă“, „sarcină“, „plan“, „muncă“. Pe 16 decembrie, când la Timișoara izbucnesc primele proteste, ziua Elenei Ceaușescu se derulează ca oricare alta: convorbiri telefonice, vizite, discuții despre economie și producție. În biroul ei nu se vorbește despre revolta care începea să clatine regimul, ci despre „îmbunătățirea activității de producători ai becurilor“.
Până în 19 decembrie, programul rămâne neschimbat: ședințe, aprobări, convorbiri cu ambasadori și funcționari. În acele zile, Nicolae Ceaușescu se afla în vizită în Iran, la Teheran, iar soția sa continua rutina zilnică în biroul de la Cabinetul 2. În țară, armata trage în manifestanți, dar în agenda de la București nu apare niciun semn al crizei.
Pe 21 decembrie 1989, în timp ce Bucureștiul e cuprins de proteste și focuri de armă, ziua Elenei e consemnată cu aceeași rigoare: întrevederi, aprobări, discuții. Ultima notă, din 22 decembrie, menționează o întâlnire cu funcționari din Consiliul de Miniștri. „Următoarele pagini ale agendei sunt goale“, notează Lavinia Betea. Acolo, în alb, se încheie un carnet de lucru și o epocă întreagă.
Se încarcă comentariile...
