„Teatrul, o experiență necesară pentru cei care vor să aibă acces la cunoaștere și să ajungă la esența lucrurilor”. INTERVIU cu regizoarea și autoarea Monica Pop

„Nu cred că societatea în sine se îndepărtează de cultură, ci problema se află chiar în interiorul mecanismului, a sectorului cultural-artistic, care nu știe să protejeze și să le ofere șanse egale membrilor săi”, mi-a declarat, într-un interviu acordat în exclusivitate regizoarea și autoarea Monica Pop. 

Potrivit acesteia, în România încă există o tendință pozitivă a spectatorilor de teatru, avizi să participe cât de mult la fenomenul teatral, într-o lume aflată într-o continua schimbare. 

Pe lângă pasiunea pentru arta teatrală, Monica Pop este și autoarea unui volum interesant de povestiri inedite, cu nuanțe de mister, fantastic și umor unde personajele sale se luptă cu absurdul existenței,, „Ziua în care noaptea a murit”, care se află în librării.

Pe parcursul acestui interviu, veți mai descoperi un întreg univers al autoarei care îmbină poezia, proza și arta teatrală, pe care îl oferă publicului și cititorilor săi.

Sursa Foto: Andreea Roxana Ducu

Sebastian Rusu: Ați lansat de curând cartea „Ziua în care noaptea a murit”. Aș vrea să îmi spuneți ce semnificație are acest titlu și totodată ce îi transmiteți cititorului? Care este laitmotivul acestei cărți?

Monica Pop:  Personajele dintre paginile acestei cărți sunt unite de aceeași stare cruntă, angoasantă, dar care reușește să îl ridice pe individ deasupra oceanului nimicurilor cotidiene și mediocrității, o stare acută de confuzie, dezolare și uimire nemăsurată în fața absurdului existenței. Aruncate într-o lume care funcționează după legi ridicole, ele descoperă, treptat, atât forța creatoare, cât și latura distrugătoare a universului.

Altfel spus, sunt fascinate de vitalitatea și frumusețea naturii, dar rămân mute în fața neantului și a conștientizării morții și dispariției. Sunt strivite de acest paradox- iubirea de viață și ura față de un univers care permite existența morții. Viața și moartea, lumina și întunericul, ziua și noaptea, se joacă după bunul lor plac cu omul, precum o carceră care se hrănește din dezorientare și suferință. Una dintre poveștile din acest volum are acest titlu- Ziua în care noaptea a murit. Personajul se trezește într-o lume cuprinsă de întuneric, în care niște creaturi monstruoase păzesc unica sursă de lumină, un buton alb.

Dorința de a readuce lumina în univers, de a lupta cu toate puterile împotriva acestei nedreptăți, îi oferă acestuia curaj și o forță interioară nebănuită. O dată ce omul descoperă în el această forță, nimic nu îl mai poate opri. În acea zi, el reușește să ucidă întunericul, să ucidă noaptea, să anuleze practic forța nimicitoare care se joacă cu destinele umane după bunul plac. Atracția irezistibilă și lupta perpetuă dintre lumină și întuneric- iată o sabie cu două tăișuri.

Cititorul va regăsi printre paginile acestui volum o scară de coborâre spre propriile abisuri și prăpăstii interioare, din care se va întoarce înapoi în lume mai lucid și poate mai puternic.

Sebastian Rusu: Cum se îmbină proza, poezia și teatrul în scriitura dumneavoastră? De unde această pasiune pentru scris și implicit pentru teme fundamentale de reflecție, cum ar fi melancolia, viața, moartea, ludicul sau fantasticul?

Monica Pop: Nu pot minți în scris, în sensul că pot scrie doar (uneori prea) autentic, dintr-un preaplin de stări, emoții, gânduri. Nu este un proces planificat, structurat, ci o revărsare intensă. Fie dacă se leagă cu rapiditate sau mai anevoios, cuvintele își aleg singure forma. Unele stări nu pot fi conținute decât de forma ritmică și mai criptică a poeziei, cer o anumită cadență și se doresc descoperite după metafore, nu se pot arăta brute lumii pentru că au consistența aburului și sunt prea fragile. Altele i se dezvăluie cititorului prin acțiuni, personaje și situații, în scurte povestiri, iar unele capătă o formă mai complexă, prin evoluția personajelor și conflictele dintr-o piesă de teatru.

Cert e că adeseori tind să alunec dintr-o formă în alta, poveștile împrumută muzicalitatea și reflecția poetică, iar în poeme veți da peste personaje și conflicte dramatice. Toate scrierile sunt unite de un stil oniric, de o sfidare a realității concrete, și de dimensiunea vizuală, de imagini vii care imersează cititorul, precum ar urmări un film sau un spectacol de teatru. Atracția față de aceste teme are o explicație simplă- ele sunt, pentru mine, mai reale, mai palpabile chiar decât obiectele concrete.

Poate că mai trece câte o zi în care să nu observ copacii sau casele din drumul meu, însă nu trece nici o zi în care să nu simt melancolia dulce-amăruie a existenței, nici o zi în care să nu fiu uimită de miracolul dar și blestemul de a fi o ființă vie. Nu pot să nu simt absurdul faptului de a exista, precum nici să nu văd magia și infinitatea de posibilități pe care o presupun acest fapt. De aceea, am început să scriu încă din copilărie, organic și necesar, ca mijloc de a procesa aceste stări.

Sebastian Rusu: Sunteți o reprezentantă de seamă a noii generații din arta teatrală și aș vrea să îmi spuneți de unde această pasiune a dumneavoastră care s-a transformat în profesie?

Monica Pop: Pasiunea pentru regia de teatru a apărut într-un mod destul de asemănător cu cea pentru scris. Tot dintr-o nevoie de a exorciza niște stări interioare copleșitoare, care însă nu și-ar găsi liniștea doar așternute pe hârtie. Unele procese de gândire și stări de revelație, să le numim așa, nu încap pe o foaie, ci au nevoie de un spațiu vast pentru a arde, a se consuma, și de un tip de exteriorizare a cărei intensitate am găsit-o posibilă doar prin arta spectacolului.

Încă mă fascinează felul în care poți, ca regizor, creator de spectacol, să realizezi pe scenă o esență atât de uimitoare a unor procese de conștiință interne, adică să materializezi ceva, de altfel, nevăzut și neștiut de nimeni. Îmbinând fluxul de emoție pură cu dezlănțuirea sălbatică a imaginației, unde orice poate deveni posibil, dar și cu precizia matematică și rigoarea unei structuri coerente, simt fiecare nou spectacol pe care îl realizez ca pe o minunată provocare. În adolescență am realizat că prin teatru mă pot conecta cu adevărat cu lumea, așa cum e ea, nu așa cum încearcă să ne-o prezinte media și societatea, pot explora adâncimile psihicului uman, mă pot aventura, pot spera, pot îndrăzni, mă pot juca și călători în ținuturi incredibile. Așa că am urmat Regie de teatru la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, iar în urma finalizării studiilor de masterat m-am mutat la București, unde am continuat pe această cale.

Sebastian Rusu: Mai este astăzi teatrul o opțiune pentru o societate aflată în derivă care se îndepărtează tot mai mult de cultură? Cum ar trebui să ne raportăm la cultură și implicit la artă în contextul trecerii spre inteligența artificială?

Monica Pop: Tind să cred că teatrul rămâne o experiență necesară pentru persoanele care vor să trăiască viața în deplinătatea ei, să aibă acces la cunoaștere și să ajungă la esența lucrurilor. Există în prezent în România o tendință pozitivă a spectatorilor de teatru, avizi să participe cât de mult la fenomenul teatral, însă cred că aici se cade ușor în aceeași plasă care iluzionează și consumatorul de mass-media și internet- trendul, hype-ul, care devine criteriul principal de alegere, și se substituie unor criterii mai valoroase.

Nu cred că societatea în sine se îndepărtează de cultură, ci problema se află chiar în interiorul mecanismului, a sectorului cultural-artistic, care nu știe să protejeze și să le ofere șanse egale membrilor săi. Disfuncționalitatea se află, momentan, în miezul sistemului, nu atât în afara lui. În ce privește răspândirea AI-ului, cred că, într-o societate evoluată, nu ar trebui ca cele două să se afecteze reciproc. În sensul că sunt domenii diferite; AI-ul nu înlocuiește teatrul, precum nici cinematografia nu o face. Ar trebui să ne putem bucura de beneficiile aduse de inteligența artificială, inclusiv de partea sa creativă, fără să ne îndepărtăm de cultură și artă în sensul lor clasic. Dezvoltarea AI-ului ar trebui să ne facă mai receptivi, mai informați, și cu mai mult timp liber pe care să îl alocăm artei, nu să ne îndepărteze de aceasta.