Suntem parte a efortului
de război al lumii civilizate cu Rusia barbară, război ce ne priveşte direct
securitatea, suveranitatea şi valorile. Trebuie, deopotrivă, să fim şi parte a
procesului de reconfigurare a arhitecturii europene. Un proces pe care Putin
l-a impulsionat fără voie. Şi o reconfigurare din care vor rezulta învingători
şi perdanţi.
Conflictul se lungeşte şi dacă în Vest impactul acestuia începe să fie acoperit de problematicile interne (alegerile legislative la mijloc de mandat din SUA şi războiul indirect, prin candidaţii pe care îi sprijină, dintre Trump şi fostul vicepreşedinte Pence, din nou Boris Johnson şi veşnicele sale petreceri din pandemie, Macron şi ”noua Europă”, vrea Scholz cu adevărat victoria Ucrainei?) noi, aici în Est, încă nu ne putem permite acest lux.
Episodul XVII al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, aduce în prim plan un interviu exclusiv şi inedit cu poetul, eseistul, traducătorul Ştefan Augustin Doinaş, într-un an în care sărbătorim 100 de ani de la naşterea sa (26.04.1922) şi 20 de ani de la moartea marelui scriitor (25.05.2002).
Principiul jocului este limpede şi unic: o alianţă, orice tip de alianţă, fie ea politică, fie militară, fie politico-militară cum este NATO, se impune prin imaginea de putere pe care o transmite şi pe care ştie s-o impună în conştiinţa publică.
Cu ce drept blochează Rusia Nordul Mării
Negre şi porturile ucrainiene? Fără ca NATO, UE şi America să reacţioneze în
vreun fel. În plus, multe ţări dependente de producţia de cereale a Ucrainei
riscă să intre într-o perioadă în care foamea va secera, posibil, milioane de oameni. Cum se poate
accepta aşa ceva?
NATO are suficiente
resurse să elimine blocada impusă de flota Rusiei porturilor Ucrainei.
Cel târziu de la începutul războiului, Germania a suferit de o gravă lipsă de credibilitate în faţa partenerilor săi, care au perceput-o ca prietenă a Moscovei. Acest lucru ar putea schimba echilibrul de putere în UE.
„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto” este ideea de la care a pornit părintele Europei de astăzi, Robert Schuman.
Ieri searăă, pe covorul roşu, aveai impresia că răsfoieşti un dicţionar de cinema, căci au defilat sute de staruri de cinema, ca să sărbătorească a 75-a ediţie, cu entuziasmul libertăţii recucerite, după doi ani grei de pandemie, şi ca să dea ghes publicului, nu doar să-şi facă selfie cu vedetele, ci să revină , în număr cât mai mare în sălile de cinema.
Liberalismul nu este
conservatorism. Liberalismul nu este socialism.
Liberalismul este
doctrina democratică a prudenţei, a creşterii sociale organice, bazate pe
liberă iniţiativă, cu respectarea riguroasă a libertăţii cetăţeanului.
Este un semnal dintre cele mai importante pentru că indică o criză în desfăşurare în interiorul marii crize de securitate la frontiera de est dintre NATO/UE şi Rusia.
Liderii PNL, PSD şi UDMR au strâns rândurile, ca urmare a indicaţiilor preţioase primite de la Cotroceni, şi-au suflecat mânecile, au îngropat securea războiului, au fumat pipa păcii, apoi au încropit o alianţă de guvernare şi au început imediat DEMOLAREA statului.
În weekend-ul viitor, municipiul Iaşi va deveni capitala tuturor românilor, organizând şi găzduind în Anul Centenar primul Congres al Reîntregirii Neamului, având ca principal subiect Unirea dintre Republica Moldova şi România.
O tragedie absurdă a bulversat Iaşul în prima zi de Crăciun. Dragoş Vârlan (32 de ani) si Ana Ungureanu (23 de ani) au murit. Doi prieteni buni care s-au revăzut după multă vreme să mai povestească. Au căzut de la mansarda unui bloc cu cinci etaje.
Duminică, 20 decembrie a.c.,
la Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” – Banu din Iaşi, va avea loc recepţia
finală a lucrărilor de reconsolidare, reabilitare şi refacere a picturii parietale ale
acestui lăcaş de cult.
Începând de astăzi, 4 decembrie, la Iaşi va circula un vehicul „inedit”: tramvaiul-bibliotecă. Proiectul cultural a fost conceput de Asociaţia Tramclub Iaşi, cu sprijinul RATP Iaşi, care a pus la dispoziţie un tramvai.
Taximetristul e nervos de dimineaţă. „Pe unde să vă duc, doamnă, că e blocat tot oraşul! Merg jumate de Iaşi ca să duc clienţii unde-mi cer, ei ţipă la mine că vreau să-i fur şi că o iau special pe traseele mai lungi. Am crezut că scăpăm de pelerini măcar de azi, că s-a terminat cu Sfânta, dar au rămas tot aici. Au lăsat ăştia moaştele şi astă-noapte afară, ca să mai facă nişte bani. Pai, ce, le strică încă vreo cinci mii de euro?”.
„Scrisoare Deschisă către ieşeni, ăia care m-aţi votat ca proştii de trei ori. Dragii mei cretini şi isterici, înainte de toate, vă rog să primiţi scuzele mele, în care, vă spun de pe acum, nu cred nici eu. Dar, chiar şi aşa, vă rog să le primiţi, la fel cum aţi înghiţit ca fraierii, timp de 12 ani, toate minciunile pe care vi le-am îndrugat.
Multe tâmpenii s-au răspândit, dragi români, în ultimele zile, pe plaiurile mioritice. Cazul primarului de Iaşi, care şi-a spionat, ameninţat şi bătut fosta iubită, folosindu-şi slugile din Poliţia Locală şi banii cetăţenilor de rând, a scos din nou toată mizeria politico-jurnalisto-coruptă de sub preşul ţărişoarei.
„Ştii ce mi-o făcut? Mi-o trimis doi borfaşi la masă, eram cu un tip şi din ăştia, prieteni ai Cordunenilor, şi i-o zis să plece într-o oră din Iaşi, că fata asta nu e singură”. Sună bine, nu? O fi cool, onorată instanţă, să-ţi vină nişte golani la masă, în buricul târgului, să-ţi spună să dispari rapid din oraş? Din oraşul lor!
Imaginaţi-vă că aţi intra într-un oraş al României sosind acolo cu
aşteptările create de cartea de istorie. Cam aşa am intrat eu în Sibiu
în anul 2007, când oraşul era capitală culturală europeană. Nu puteţi
avea acum această şansă, aşa că vă ofer, cu ochii minţii, drept
propunere, oraşul în care locuiesc, Iaşi.
La finele acestui an, în luna decembrie, vom scrie împreună primul capitol dintr-o poveste. Noi, cei de la revista „Timpul“, împreună cu cititorii noştri, vom depăna întreaga amintire a unui an, o amintire legată de Iaşul anului 2014.
În urmă cu două zile, dl Gheorghe Nichita, primarul cu care ne-a „blagoslovit” în 2003, cu vreo şase luni înainte de termenul alegerilor locale, dl Constantin Simirad (în schimbul poziţiei de ambasador al României în Cuba, primit la schimb de la PSD), a avut o nouă (şi, aş garanta, nu va fi ultima!) ieşire comică. Prin care demonstrează, cu asupra de măsură, că nu este politician.
După 25 de ani de nebunie „tranziţională”, Iaşul rămâne profund marcat de o comico-tragică tripletă: Simirad-Solcanu-Nichita.
Când politicienii români se contrează pe variate mizilicuri poate părea distractiv să priveşti de pe margine, mai cu seamă dacă este vorba despre contre între oameni care până mai ieri erau, cel puţin formal, aliaţi.
Bunica m-a uitat. E un an de când mi-a spus, ultima oară, „Te iubesc, draga mea, dragă!”. Drum lung spre spital. Mintea-mi refuză să-nţeleagă de ce e de nebuni. Sunt Sărbătorile. E gri, ca naiba, totul!
Matei nu mă mai ţine de mână. E mare. Băiat mare! Zburdă-n stânga mea. Zburd şi eu cu el, într-un joc imaginar pe care doar noi doi îl ştim. Mergem spre Sfântă. Îmi povesteşte despre misiuni posibile şi imposibile, despre eroi din lumi numai de el ştiute, despre cât de tare e, mamă, jocul ăsta!
A fost odată ca niciodată un băiat cu bun-simţ. Sau, cel puţin, aşa ni se părea. Şi băiatul cu bun-simţ, care aproape că roşea când îţi vorbea, s-a angajat, acum vreo zece ani, nu mai ştiu cum, la primărie. La cea din Iaşi.
Teii sunt, fără îndoială, brandul Copoului. Şi chiar al
Iaşului, la o adică. Parfumul îmbătător de tei, pe final de mai, este
pentru ieşeni, sau pentru cei care au bătut Copoul în studenţie, la fel
ca madlenele pentru Proust.
Când vine vorba despre Iaşi, nu pot să fiu păcălită. Am să vă
povestesc şi de ce. Citeam, zilele trecute, amintirile unui
coleg-jurnalist, după o vacanţă în care a trecut şi prin oraşul meu. Am
să vă spun acum realitatea mea despre realitatea lui.
”Cum mai e la Iaşi, dragii mei?”. O întrebare simplă, venită din dorul de
casă. ”Ei, cum să fie? Parcă tu nu ştii cum e la Iaşi...”. Răspunsul îmi
spulberă orice urmă de bucurie. Mă lasă, într-o clipă, fără glas. Fără
speranţă. Fără dor.