Călătoria mea în lumea muzicii clasice începea pe 31 August când,
timidă, intram pe uşile Sălii Palatului, având misiunea de a demara
procesul de acces. Priveam cu nesiguranţă această experienţă, pentru că
ştiam că mă va purta pe cele mai necunoscute meleaguri.
Întâi, primarii care fac bugetul local de aşa natură încât şcolile să fie puse în situaţia de a cere bani de la părinţi pentru infrastructură, materiale şi toate celelalte necesare pentru buna desfăşurare a actului educaţional.
În Decembrie 1989, românii şi-au câştigat între altele, aşa după cum bine
observa la acea vreme filosoful Gabriel Liiceanu, şi dreptul de a huidui.
Când Kirill Petrenko a fost anunţat în 2015 drept succesor al lui Sir
Simon Rattle la conducerea Filarmonicii din Berlin, mulţi s-au întrebat
cine este acesta. Cei care îl cunoşteau deja s-au mirat cum de a fost
posibil. Nume mult mai sonore erau date drept sigure, pentru ca jokerul
să se impună în cele din urmă, după ce, spun gurile rele, refuzase o
dată numirea, copleşit de greutatea postului.
Sună alarma. Urăşţi sunetul. E abrupt, îţi face salteaua să vibreze şi îţi trezeşte un sentiment de groază. Cât de mult iubeşti dimineţile de weekend, când nu te trezeşte ceasul...
Haosul de acum din Marea Britanie poate genera un dezastru major care să afecteze nu numai economia, ci şi întreaga viaţă socială din UK. Mă rog, ei au vrut-o, aşa că trebuie aplicat cu străşnicie principiul neamestecului în treburile interne, asta însemnând că putem sta impasibili şi să asistăm la spectacolul care trimite acum în ridicol întreaga istorie a democraţiei parlamentare din această ţară? Teoretic, se poate.
Responsabilitatea şi modul în care noua lege face
trimitere la sancţiuni, au dus la prezentarea demisiilor celor angrenaţi în
activitatea asociaţiilor de proprietari.
...căci e pregnantă senzaţia – evaluând oamenii, cifrele
şi proiectele asociate – că Festivalul Enescu creşte, creşte, că te poţi bucura
de atmosfera şi de energia lui şi dacă nu eşti, la propriu, în Sala Palatului
şi la Ateneu, ci în alte săli, în alte spaţii, în muzee, pe stradă, în
benzinării.
Un „impozit punitiv“ pentru bilete de avion sub 50 de euro este cerut de un lider bavarez. Dar biletele companiilor low cost sunt mai costisitoare decât sugerează unele oferte. Chestiunea fiscală este cu totul alta.
Aceasta este o reacţie normala, a
mea şi
a oricărui cetăţean normal, la o situaţie anormală: candidatura la
Preşedinţia României a doamnei Viorica Vasilica Dăncilă, Preşedintele
partidului de guvernământ PSD.
Sâmbătă, 31 august, Filarmonica din Berlin a deschis Festivalul Enescu la Sala Palatului cu Simfonia a IX-a de Beethoven.
În weekend-ul viitor, municipiul Iaşi va deveni capitala tuturor românilor, organizând şi găzduind în Anul Centenar primul Congres al Reîntregirii Neamului, având ca principal subiect Unirea dintre Republica Moldova şi România.
O tragedie absurdă a bulversat Iaşul în prima zi de Crăciun. Dragoş Vârlan (32 de ani) si Ana Ungureanu (23 de ani) au murit. Doi prieteni buni care s-au revăzut după multă vreme să mai povestească. Au căzut de la mansarda unui bloc cu cinci etaje.
Duminică, 20 decembrie a.c.,
la Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” – Banu din Iaşi, va avea loc recepţia
finală a lucrărilor de reconsolidare, reabilitare şi refacere a picturii parietale ale
acestui lăcaş de cult.
Începând de astăzi, 4 decembrie, la Iaşi va circula un vehicul „inedit”: tramvaiul-bibliotecă. Proiectul cultural a fost conceput de Asociaţia Tramclub Iaşi, cu sprijinul RATP Iaşi, care a pus la dispoziţie un tramvai.
Taximetristul e nervos de dimineaţă. „Pe unde să vă duc, doamnă, că e blocat tot oraşul! Merg jumate de Iaşi ca să duc clienţii unde-mi cer, ei ţipă la mine că vreau să-i fur şi că o iau special pe traseele mai lungi. Am crezut că scăpăm de pelerini măcar de azi, că s-a terminat cu Sfânta, dar au rămas tot aici. Au lăsat ăştia moaştele şi astă-noapte afară, ca să mai facă nişte bani. Pai, ce, le strică încă vreo cinci mii de euro?”.
„Scrisoare Deschisă către ieşeni, ăia care m-aţi votat ca proştii de trei ori. Dragii mei cretini şi isterici, înainte de toate, vă rog să primiţi scuzele mele, în care, vă spun de pe acum, nu cred nici eu. Dar, chiar şi aşa, vă rog să le primiţi, la fel cum aţi înghiţit ca fraierii, timp de 12 ani, toate minciunile pe care vi le-am îndrugat.
Multe tâmpenii s-au răspândit, dragi români, în ultimele zile, pe plaiurile mioritice. Cazul primarului de Iaşi, care şi-a spionat, ameninţat şi bătut fosta iubită, folosindu-şi slugile din Poliţia Locală şi banii cetăţenilor de rând, a scos din nou toată mizeria politico-jurnalisto-coruptă de sub preşul ţărişoarei.
„Ştii ce mi-o făcut? Mi-o trimis doi borfaşi la masă, eram cu un tip şi din ăştia, prieteni ai Cordunenilor, şi i-o zis să plece într-o oră din Iaşi, că fata asta nu e singură”. Sună bine, nu? O fi cool, onorată instanţă, să-ţi vină nişte golani la masă, în buricul târgului, să-ţi spună să dispari rapid din oraş? Din oraşul lor!
Imaginaţi-vă că aţi intra într-un oraş al României sosind acolo cu
aşteptările create de cartea de istorie. Cam aşa am intrat eu în Sibiu
în anul 2007, când oraşul era capitală culturală europeană. Nu puteţi
avea acum această şansă, aşa că vă ofer, cu ochii minţii, drept
propunere, oraşul în care locuiesc, Iaşi.
La finele acestui an, în luna decembrie, vom scrie împreună primul capitol dintr-o poveste. Noi, cei de la revista „Timpul“, împreună cu cititorii noştri, vom depăna întreaga amintire a unui an, o amintire legată de Iaşul anului 2014.
În urmă cu două zile, dl Gheorghe Nichita, primarul cu care ne-a „blagoslovit” în 2003, cu vreo şase luni înainte de termenul alegerilor locale, dl Constantin Simirad (în schimbul poziţiei de ambasador al României în Cuba, primit la schimb de la PSD), a avut o nouă (şi, aş garanta, nu va fi ultima!) ieşire comică. Prin care demonstrează, cu asupra de măsură, că nu este politician.
După 25 de ani de nebunie „tranziţională”, Iaşul rămâne profund marcat de o comico-tragică tripletă: Simirad-Solcanu-Nichita.
Când politicienii români se contrează pe variate mizilicuri poate părea distractiv să priveşti de pe margine, mai cu seamă dacă este vorba despre contre între oameni care până mai ieri erau, cel puţin formal, aliaţi.
Bunica m-a uitat. E un an de când mi-a spus, ultima oară, „Te iubesc, draga mea, dragă!”. Drum lung spre spital. Mintea-mi refuză să-nţeleagă de ce e de nebuni. Sunt Sărbătorile. E gri, ca naiba, totul!
Matei nu mă mai ţine de mână. E mare. Băiat mare! Zburdă-n stânga mea. Zburd şi eu cu el, într-un joc imaginar pe care doar noi doi îl ştim. Mergem spre Sfântă. Îmi povesteşte despre misiuni posibile şi imposibile, despre eroi din lumi numai de el ştiute, despre cât de tare e, mamă, jocul ăsta!
A fost odată ca niciodată un băiat cu bun-simţ. Sau, cel puţin, aşa ni se părea. Şi băiatul cu bun-simţ, care aproape că roşea când îţi vorbea, s-a angajat, acum vreo zece ani, nu mai ştiu cum, la primărie. La cea din Iaşi.
Teii sunt, fără îndoială, brandul Copoului. Şi chiar al
Iaşului, la o adică. Parfumul îmbătător de tei, pe final de mai, este
pentru ieşeni, sau pentru cei care au bătut Copoul în studenţie, la fel
ca madlenele pentru Proust.
Când vine vorba despre Iaşi, nu pot să fiu păcălită. Am să vă
povestesc şi de ce. Citeam, zilele trecute, amintirile unui
coleg-jurnalist, după o vacanţă în care a trecut şi prin oraşul meu. Am
să vă spun acum realitatea mea despre realitatea lui.
”Cum mai e la Iaşi, dragii mei?”. O întrebare simplă, venită din dorul de
casă. ”Ei, cum să fie? Parcă tu nu ştii cum e la Iaşi...”. Răspunsul îmi
spulberă orice urmă de bucurie. Mă lasă, într-o clipă, fără glas. Fără
speranţă. Fără dor.
