Ţeapa unei prostituate din Iaşi care a mers la muncă în Elveţia. Cum a „stors-o” de bani un instructor de fitness şmecher 1

O tragedie absurdă a bulversat Iaşul în prima zi de Crăciun. Dragoş Vârlan (32 de ani) si Ana Ungureanu (23 de ani) au murit. Doi prieteni buni care s-au revăzut după multă vreme să mai povestească. Au căzut de la mansarda unui bloc cu cinci etaje.

Duminică, 20 decembrie a.c., la Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” – Banu din Iaşi, va avea loc recepţia finală a lucrărilor de reconsolidare, reabilitare şi refacere a picturii parietale ale acestui lăcaş de cult.

Începând de astăzi, 4 decembrie, la Iaşi va circula un vehicul „inedit”: tramvaiul-bibliotecă. Proiectul cultural a fost conceput de Asociaţia Tramclub Iaşi, cu sprijinul RATP Iaşi, care a pus la dispoziţie un tramvai.

Taximetristul e nervos de dimineaţă. „Pe unde să vă duc, doamnă, că e blocat tot oraşul! Merg jumate de Iaşi ca să duc clienţii unde-mi cer, ei ţipă la mine că vreau să-i fur şi că o iau special pe traseele mai lungi. Am crezut că scăpăm de pelerini măcar de azi, că s-a terminat cu Sfânta, dar au rămas tot aici. Au lăsat ăştia moaştele şi astă-noapte afară, ca să mai facă nişte bani. Pai, ce, le strică încă vreo cinci mii de euro?”.

„Scrisoare Deschisă către ieşeni, ăia care m-aţi votat ca proştii de trei ori. Dragii mei cretini şi isterici, înainte de toate, vă rog să primiţi scuzele mele, în care, vă spun de pe acum, nu cred nici eu. Dar, chiar şi aşa, vă rog să le primiţi, la fel cum aţi înghiţit ca fraierii, timp de 12 ani, toate minciunile pe care vi le-am îndrugat.

Multe tâmpenii s-au răspândit, dragi români, în ultimele zile, pe plaiurile mioritice. Cazul primarului de Iaşi, care şi-a spionat, ameninţat şi bătut fosta iubită, folosindu-şi slugile din Poliţia Locală şi banii cetăţenilor de rând, a scos din nou toată mizeria politico-jurnalisto-coruptă de sub preşul ţărişoarei.

„Ştii ce mi-o făcut? Mi-o trimis doi borfaşi la masă, eram cu un tip şi din ăştia, prieteni ai Cordunenilor, şi i-o zis să plece într-o oră din Iaşi, că fata asta nu e singură”. Sună bine, nu? O fi cool, onorată instanţă, să-ţi vină nişte golani la masă, în buricul târgului, să-ţi spună să dispari rapid din oraş? Din oraşul lor!

Imaginaţi-vă că aţi intra într-un oraş al României sosind acolo cu aşteptările create de cartea de istorie. Cam aşa am intrat eu în Sibiu în anul 2007, când oraşul era capitală culturală europeană. Nu puteţi avea acum această şansă, aşa că vă ofer, cu ochii minţii, drept propunere, oraşul în care locuiesc, Iaşi.

La finele acestui an, în luna decembrie, vom scrie împreună primul capitol dintr-o poveste. Noi, cei de la revista „Timpul“, împreună cu cititorii noştri, vom depăna întreaga amintire a unui an, o amintire legată de Iaşul anului 2014.

În urmă cu două zile, dl Gheorghe Nichita, primarul cu care ne-a „blagoslovit” în 2003, cu vreo şase luni înainte de termenul alegerilor locale, dl Constantin Simirad (în schimbul poziţiei de ambasador al României în Cuba, primit la schimb de la PSD), a avut o nouă (şi, aş garanta, nu va fi ultima!) ieşire comică. Prin care demonstrează, cu asupra de măsură, că nu este politician.

După 25 de ani de nebunie „tranziţională”, Iaşul rămâne profund marcat de o comico-tragică tripletă: Simirad-Solcanu-Nichita.

Când politicienii români se contrează pe variate mizilicuri poate părea distractiv să priveşti de pe margine, mai cu seamă dacă este vorba despre contre între oameni care până mai ieri erau, cel puţin formal, aliaţi.

Bunica m-a uitat. E un an de când mi-a spus, ultima oară, „Te iubesc, draga mea, dragă!”. Drum lung spre spital. Mintea-mi refuză să-nţeleagă de ce e de nebuni. Sunt Sărbătorile. E gri, ca naiba, totul!

Matei nu mă mai ţine de mână. E mare. Băiat mare! Zburdă-n stânga mea. Zburd şi eu cu el, într-un joc imaginar pe care doar noi doi îl ştim. Mergem spre Sfântă. Îmi povesteşte despre misiuni posibile şi imposibile, despre eroi din lumi numai de el ştiute, despre cât de tare e, mamă, jocul ăsta!

A fost odată ca niciodată un băiat cu bun-simţ. Sau, cel puţin, aşa ni se părea. Şi băiatul cu bun-simţ, care aproape că roşea când îţi vorbea, s-a angajat, acum vreo zece ani, nu mai ştiu cum, la primărie. La cea din Iaşi.

Teii sunt, fără îndoială, brandul Copoului. Şi chiar al Iaşului, la o adică. Parfumul îmbătător de tei, pe final de mai, este pentru ieşeni, sau pentru cei care au bătut Copoul în studenţie, la fel ca madlenele pentru Proust.

Când vine vorba despre Iaşi, nu pot să fiu păcălită. Am să vă povestesc şi de ce. Citeam, zilele trecute, amintirile unui coleg-jurnalist, după o vacanţă în care a trecut şi prin oraşul meu. Am să vă spun acum realitatea mea despre realitatea lui.

”Cum mai e la Iaşi, dragii mei?”. O întrebare simplă, venită din dorul de casă. ”Ei, cum să fie? Parcă tu nu ştii cum e la Iaşi...”. Răspunsul îmi spulberă orice urmă de bucurie. Mă lasă, într-o clipă, fără glas. Fără speranţă. Fără dor.