Greșelile făcute de părinți care îi împiedică pe copii să devină adulți responsabili

Parentingul joacă un rol esențial în modul în care un copil învață să-și gestioneze emoțiile și să relaționeze cu ceilalți. Copiii crescuți în familii disfuncționale se confruntă mai târziu cu dificultăți în reglarea emoțiilor, formarea relațiilor apropiate și menținerea unei stime de sine sănătoase, relevă un studiu recent publicat în Psychological Reports.

Sursă foto: Shutterstock

Cercetătorii americani Charlotte Kinrade și Peter J. Castagna subliniază că aceste descoperiri au implicații practice semnificative: parentingul disfuncțional nu afectează doar individul, ci poate genera costuri pentru societate prin probleme de sănătate, șomaj sau conflicte sociale. Investiția în educația părinților și prevenirea abuzului sau a neglijenței poate reduce efectele negative pe termen lung și poate contribui la o populație mai bine adaptată, recomandă aceștia.

„În cabinete, dar și în școli, spitale sau companii, vedem tot mai des adulți care se luptă cu responsabilitatea: amână decizii, evită sarcini, se simt copleșiți de lucruri banale sau, din contră, devin excesiv de implicați în problemele altora, dar neglijează complet propriile nevoi. În spatele acestor dificultăți nu se află, așa cum am fost învățați cultural să credem, „lipsa de voință”, ci adesea un istoric de creștere în familii disfuncționale”, explică pentru „Adevărul” Mirela Maftei, psiholog clinician și psihoterapeut.

Responsabilitatea se învață

În opinia sa, nu doar abuzul evident (fizic sau verbal) lasă urme. La fel de dăunătoare spune că sunt și formele subtile de traumă precum absența emoțională, critica permanentă, instabilitatea afectivă, hipercontrolul, parentificarea copilului sau lipsa validării și a granițelor.

„Creierul copilului se dezvoltă într-o relație directă cu mediul în care crește. Atunci când mediul este imprevizibil sau nesigur, structuri precum amigdala, hipocampul și cortexul prefrontal sunt afectate, zone responsabile pentru reglarea emoțiilor, luarea deciziilor și inițiativă. Cu alte cuvinte, responsabilitatea nu este un atribut static. Se învață (sau nu) în copilărie”, continuă specialista.

Conform spuselor sale, la vârsta adultă, se observă fie responsabilitate scăzută (dificultăți în organizare, procrastinare, evitare a sarcinilor, teama de a lua decizii, lipsa încrederii în propriile abilități) fie responsabilitatea excesivă față de ceilalți și foarte puțină față de sine.

„Când vorbim de reponsabilitate scăzută, acest profil nu ține de „lene”, ci de faptul că, în copilărie, copilul nu a fost încurajat, nu a fost lăsat să încerce sau a fost criticat excesiv. Amigdala hiperactivă și cortexul prefrontal subactiv, sunt baza acestui cerc vicios: emoția domină rațiunea, iar inițiativa devine înfricoșătoare”, lămurește psihoterapeutul.

Pe de altă parte, atunci când vorbește despre responsabilitate excesivă, Mirela Maftei mărturisește că mulți adulți devin „salvatori”: muncesc prea mult, preiau sarcinile tuturor, repară constant, dar își ignoră complet nevoile. „Aceasta este consecința parentificării timpurii și a învățării tacite că valoarea lor este dată de cât oferă, nu de cine sunt”.

Studiile arată că cei mai mulți copii crescuți în medii disfuncționale nu dezvoltă trăsături antisociale, ci mecanisme de adaptare dezorganizate, bazate pe: modelare, lipsa controlului intern și rușinea toxică”, adaugă aceasta.

„Pe de-o parte, copilul învață responsabilitatea observând părintele. Dacă părintele evită, învinovățește, manipulează sau controlează excesiv, copilul „împrumută” același stil relațional. De altfel, copiii crescuți în medii imprevizibile învață că „nu contează ce fac, oricum totul se întâmplă peste capul meu”. În psihologie, vorbim despre un locus de control externizat. Totodată, mesajele repetate precum „nu ești bun de nimic” blochează dezvoltarea autonomiei. În absența unui sentiment intern de valoare, responsabilitatea devine un teren prea alunecos pentru a fi explorat.”, mărturisește specialista.

Mirela Maftei este de părere că socializarea joacă un rol major în manifestarea responsabilității. „Femeile sunt încurajate cultural să fie „responsabile pentru emoțiile tuturor”. Asta produce suprasolicitare, perfecționism și autocritică, dar și dificultatea de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile limite și dorințe. În timp ce bărbații sunt ghidați spre performanță, dar rar ajutați să își înțeleagă emoțiile. Ei pot părea mai puțin responsabili în relații sau față de propria sănătate emoțională, deși sunt adesea foarte implicați profesional”.

Întrebată ce ajută, totuși, un copil care provine dintr-o familie disfuncțională să devină un adult responsabil, ea spune că cercetările câteva elemente esențiale: un adult suficient de prezent (părinte, bunic, profesor, terapeut) care oferă predictibilitate și sprijin emoțional, sarcini adaptate vârstei, care construiesc treptat încredere și autonomie fără a împovăra copilul, spații în care vocea copilului contează, iar emoțiile sunt numite și validate și intervenții psihologice timpurii, grupuri de dezvoltare personală, programe de educație socio-emoțională.

Ce pot face părinții care vor să întrerupă ciclul disfuncțional, potrivit Mirelei Maftei:

• Să își recunoască și repare propriile greșeli.

• Să ofere un cadru predictibil, cu reguli puține și clare.

• Să renunțe la rușine, critică și etichete și să se concentreze pe comportament, nu pe identitatea copilului.

• Să permită copilului să greșească fără a-l salva constant.

• Să își lucreze propriile răni, pentru că un adult vindecat crește un copil responsabil.

„În România, impactul familiei extinse poate fi dublu: protector (prin bunici implicați și modele alternative de atașament) și vulnerabilizant (prin presiunea lui „ce zice lumea”, comparații, rușinare, norme rigide). Această ambivalență arată cât de mult avem nevoie de alfabetizare emoțională și de resurse comunitare care să sprijine sănătatea relațională, nu doar performanța. Responsabilitatea unui adult nu este o chestiune morală, ci una profund relațională și neuropsihologică. Copiii care cresc în medii disfuncționale nu sunt „defecți”, ci adaptați la un mediu dificil. La maturitate, însă, aceste adaptări devin limite. Vestea bună este că responsabilitatea se poate învăța cu sprijin, claritate și experiențe relaționale corective”, conchide Mirela Maftei.