Când „self-care” devine scuză: iertarea de sine nu funcționează fără responsabilitate
0Într-o lume în care termenul „self-care” a devenit noul imperativ moral, riscăm uneori să confundăm vindecarea și autoreglarea emotională cu evitarea. Un studiu publicat recent în Scientific Reports (Nature, 2025) de o echipă de cercetători polonezi arată că iertarea de sine funcționează cu adevărat doar atunci când este susținută de claritate și responsabilitate, nu de auto-justificare.
Mai precis, cercetătorii Sebastian Binyamin Skalski-Bednarz, Loren Toussaint, Patrycja Uram, Dagna Kocur și Dariusz Krok au realizat în Polonia un studiu de lungă durată pe 164 de participanți, urmărind relația dintre atenția conștientă, compasiune și capacitatea de a se ierta. Rezultatele au fost clare: starea de mindfulness crește nivelul de autocompasiune, iar aceasta, la rândul ei, determină apariția iertării de sine.
Când blândețea devine evitare
Astfel, echipa a arătat că atenția conștientă reduce critica interioară și intensitatea reacțiilor emoționale, creând un spațiu de reflecție și reglare afectivă. Autocompasiunea, definită ca o combinație între bunătate față de sine, conștientizarea propriei umanități și echilibrul emoțional, permite oamenilor să-și recunoască limitele fără a se condamna. De altfel, lucrarea a demonstrat că această atitudine contribuie la o formă matură de iertare, bazată pe asumarea greșelilor, nu pe negarea lor.
Atunci când este înțeleasă greșit, blândețea se transformă într-o justificare subtilă. În loc să confruntăm disconfortul și rușinea, ne oferim scuze „conștiente”. Tocmai de aceea, autorii studiului avertizează că mindfulness-ul, dacă este practicat fără o dimensiune etică, poate susține mecanismele de evitare. Din perspectivă clinică, această distorsiune apare frecvent la persoanele perfecționiste sau anxioase, care confundă auto-acceptarea cu renunțarea la responsabilitate.
„Mindfulness este un concept esențial în psihologie și în practica meditației, având origini în tradițiile budiste, dar care a fost adaptat și integrat recent în cercetările psihologice contemporane. Definiția contemporană a mindfulness-ului se referă adesea la o formă de conștientizare deschisă, non-judicativă și moment la moment a experienței prezente. Aceasta implică o atenție intensificată la ceea ce se întâmplă în prezent, fără a judeca sau a reevalua aceste experiențe în mod activ”, explică pentru „Adevărul” Mirela Maftei, psiholog clinician și psihoterapeut. De altfel, mindfulness-ul este asociat cu o varietate de tehnici care vizează autoreglarea emotionala, facilitează conștientizarea de sine și reducerea simptomele de stres și anxietate.
„Însă, dincolo de un anumit prag, blândețea necondiționată poate deveni o formă rafinată de evitare: în loc să ne confruntăm cu propriile greșeli, ne scuzăm în numele „acceptării”. Astfel, compasiunea se transformă în complicitate, iar reflecția devine un spațiu al confortului psihologic, nu al creșterii”, mai spune psihoterapeutul.
Conform declarațiilor sale, psihologia traumei ne arată că procesul autentic de vindecare presupune confruntare, integrare și asumare. „Fără o dimensiune etică, mindfulness-ul riscă să fie redus la o tehnică de calmare, iar iertarea de sine, o strategie defensivă mascată de blândețe. Adevărata blândețe nu exclude responsabilitatea. Dimpotrivă, o include. A te ierta nu înseamnă a te absolvi de consecințe, ci a-ți recunoaște limitele cu luciditate și a repara ceea ce poți. Mindfulness-ul devine astfel nu o fugă de disconfort, ci o întoarcere matură spre realitate, acolo unde începe, de fapt, vindecarea”, completează Mirela Maftei.
Ce spune literatura spirituală
Această perspectivă se regăsește și în gândirea spirituală modernă. De pildă, în volumul Cum să te iubești (Editura For You), Louise Hay scrie: „Iertarea ne deschide inima spre iubirea de sine. Oamenii care au probleme în a se iubi sunt aproape întotdeauna oameni care nu sunt dispuși să ierte, pentru că neiertarea închide această ușă. Când iertăm și dăm drumul, nu numai că ne cade o greutate uriașă de pe umeri, ci se deschide și ușa către iubirea de sine.”
În „Ai încredere în viață”, aceeași autoare continuă: „Chinurile și durerile pe care le simțim au de-a face cu iertarea de sine, nu a altuia. Vindecarea este o despărțire de trecut. Fără iertare, nu-ți poți depăși trecutul. Vei simți că te împotmolești. […] Prin intermediul iertării, ne reamintim adevărul simplu că suntem demni de iubire. Prin iertare, putem fi o prezență plină de iubire pentru oamenii din viața noastră.”
Dacă știința vorbește despre reglare emoțională și reducerea autocriticii, literatura spirituală traduce aceeași realitate într-un limbaj al reconectării interioare. Iertarea, în ambele sensuri, presupune o despărțire de trecut și o rearanjare a relației cu propria vinovăție. Fără acest proces de recunoaștere, nici psihologia, nici meditația nu produc schimbare reală.
Mindfulness-ul autentic nu este o formă de evadare, ci un antrenament al prezenței. El nu caută liniștea ca scop, ci adevărul ca proces. Și, într-o lume care confundă echilibrul cu indiferența, iertarea de sine rămâne una dintre cele mai dificile și mai oneste forme de curaj interior.
Ce spun internauții despre iertarea de sine
Pe Reddit, la o postare tip „Cum să mă iert pe mine însumi?”, zeci de utilizatori au împărtășit experiențe personale despre vinovăție, rușine și procesul iertării. Mesajul care a deschis conversația spunea:
„Am făcut o greșeală colosală. O greșeală drastică, care mi-a schimbat viața. Am simțit o rușine imensă, pe deplin meritată. Încerc să nu-mi găsesc scuze pentru ceea ce am făcut și să folosesc această greșeală ca să devin un om mai bun. Îmi este însă foarte greu să mă iert. Nu știu cum aș putea. Știu că ceea ce am făcut a fost greșit, știam asta chiar și când o făceam. Atunci de ce am făcut-o?”
Cineva a scris:
„Nu m-am iertat niciodată complet și nici nu cred că o voi face vreodată. Dar asta nu e un lucru rău. Pentru că nu las vina să fie partea cea mai importantă din experiența mea, o folosesc ca forță care mă împinge să mă îmbunătățesc. M-am iertat doar pentru partea esențială: aceea că sunt om și greșesc. Se întâmplă tuturor. Dacă, la un moment dat, ai gestionat ceva greșit pentru că nu aveai instrumentele potrivite, e în regulă, atât timp cât înveți și mergi mai departe.”
Alt participant a adăugat: „A greși e omenește. Cu cât greșeala e mai mare, cu atât lecția e pe măsură.”
Un alt comentator spunea că: „Ceea ce simți acum este vinovăție. E semnalul subconștientului tău că ai încălcat un standard moral important pentru tine. Poți folosi emoția asta ca instrument de schimbare, ca să te asiguri că nu vei mai repeta greșeala.”
Alt utilizator a scris: „Nimeni nu este cu adevărat vinovat pentru factorii care îl determină să acționeze într-un anumit fel. Suntem condiționați de gene, educație, cultură, experiențe. Autocunoașterea este cheia, dar e foarte greu să scapi de programările tale.” Altcineva i-a răspuns: „Ești singurul responsabil pentru felul în care răspunzi acestor condiționări. Nu poți da vina pe gene pentru greșelile tale. Conștiența și consecințele te definesc.” Schimbul de replici s-a încheiat cu o concluzie care a adus împăcare între poziții: „Responsabilitatea socială există, dar libertatea noastră este limitată de toate aceste condiționări. Ceea ce putem controla, în mod real, sunt intențiile și efortul de a face bine.”
Un alt participant la discuție a zis că: „Trecutul este cel care ne modelează. Fără el, nu am fi la fel de înțelepți sau empatici. Regretul te poate face mai atent și mai blând cu ceilalți. Poți transforma greșelile tale în lecții pentru alții. Ajută-i pe cei care trec prin același lucru și, astfel, te vei ajuta și pe tine.”
„Iertarea de sine nu înseamnă că ceea ce ai făcut a fost în regulă. Înseamnă că alegi să trăiești. Să înveți, să schimbi ce poți și să mergi mai departe”, a completat altcineva.
Notă: articolul include linkuri afiliate. Comisioanele obținute ajută la susținerea acestui site.
Se încarcă comentariile...
